macedonia - Banaterra

Transcrição

Ioan TRAIA
Cornel BERCEA
Viorel JIVA
MACEDONIA
UN SAT CU NUME ŞI OAMENI CU RENUME
Lucrare publicată cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş
şi al Consiliului Local al oraşului Ciacova
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
TRAIA, IOAN
Macedonia : un sat cu nume şi oameni cu
renume / Ioan Traia, Cornel Bercea, Viorel Jiva. Timişoara : Orizonturi Universitare, 2006
Bibliogr.
ISBN (10) 973-638-289-3; ISBN (13) 978-973-638-289-5
I. Bercea, Cornel
II. Jiva, Viorel
908(498 Macedonia)
Ioan TRAIA Cornel BERCEA Viorel JIVA
Prof. Ioan TRAIA
Muzeograf, Muzeul Satului Bănăţean Timişoara
Preot Cornel BERCEA
Parohia Macedonia
Lector univ. Viorel JIVA
Referent ştiinţific
Dr. ist. Nicolae SĂCARĂ – Muzeul Banatului Timişoara
MACEDONIA
UN SAT CU NUME
ŞI OAMENI CU RENUME
Consilier editorial
Prof.dr.ing. Ştefan KILYENI
Tehnoredactare computerizată
Ioan TRAIA
Pregătire pentru tipar
Valentina ŞTEF
Coperta
Dan NIŢU
© 2006 Editura ORIZONTURI UNIVERSITARE
Timişoara
EDITURA ORIZONTURI UNIVERSITARE
TIMIŞOARA 2006
Tiparul executat la Imprimeria MIRTON
300125 Timişoara , str. Samuil Micu nr. 7
Telefon: 0256 - 272926, 0256 - 225684
Fax: 0256 - 208924
PREFAŢĂ
Călăuziţi de alese sentimente de preţuire şi recunoştinţă faţă
de înaintaşi, domnii Ioan Traia, Cornel Bercea şi Viorel Jiva şi-au
propus să pună la îndemâna iubitorilor de istorie bănăţeană aspecte
legate de trecutul unei străvechi localităţi timişene. Este vorba de satul
Macedonia, atestat documentar din anul 1334.
Materialele arheologice rezultate în urma unor descoperiri întâmplătoare, sondaje sau săpături sistematice argumentează faptul că zona de
câmpie a Banatului era locuită încă din epoca neolitică.
Investigaţiile efectuate de arheologi, istorici, etnografi, sociologi
duc la concluzia unanim acceptată că în acest areal intensitatea locuirii
a fost mare iar durata de existenţă a multor aşezări lungă.
Pe baza mărturiilor consultate în arhive şi biblioteci autorii surprind
momente reprezentative legate de evoluţia în timp a acestei frumoase
localităţi bănăţene. Sunt formulate o serie de judecăţi de valoare privind
consecinţele cuceririi maghiare, otomane, habsburgice, unirii cu România,
impactul celor două mari conflagraţii mondiale şi a instaurării regimului
comunist.
Textul are curgere fluentă, coerentă şi clară. Scrisul este limpede,
aerisit, elevat, cu unele aplecări spre meditaţie. Plusul de culoare, de
emoţie, de trăiri interioare este dat prin citatele cu grijă alese din
izvoarele consultate.
Toate acestea ne îndreptăţesc să apreciem osteneala autorilor mai
sus menţionaţi şi să considerăm că intreprinderea lor poate constitui un
exemplu pentru alţi pasionaţi de istorie, de a se apleca asupra trecutului
şi altor localităţi bănăţene, care nu sunt menţionate decât în studii de
mici dimensiuni sau în articole răzleţe apărute în diferite publicaţii
periodice.
Vasile Dudaş
8
ARGUMENT
Cunoaşterea trecutului istoric al comunităţii în care trăim este şi
o sarcină şi o datorie, doar în măsura în care ne cunoaştem înaintaşii
vom şti să descifrăm cu mai multă rigoare imaginea noastră actuală şi
cea viitoare. În lumea aceasta bulversantă pe care o trăim, care se
străduieşte cu încăpăţânare să ne abată atenţia de la rădăcinile sănătoase
ale moralităţii şi mentalităţii înaintaşilor - trăitori în respect faţă de om
şi Dumnezeu – reîntoarcerea la obârşii este mai mult decât necesară.
Este necesară pentru reîmprospătarea forţelor noastre puternic diluate
de amăgelile vieţii cotidiene. Ne sunt necesare argumentele jertfelniciei
lor pentru un crez şi o cauză comună, pentru a ne ajuta să traversăm
demni şi integri acest timp dramatic şi incert.
Fără a face din trecut o imagine ideală, suntem convinşi şi conştienţi
că mesajul său perpetuu conţine mari lecţii de viaţă şi care descifrate
corect devin surse de regenerare şi îmbărbătare pentru fiecare. Aceasta
este, în general motivaţia primară care a stat la baza acestei lucrări
monografice, lecţiile trecutului trebuie cunoscute, cele bune folosite,
cele rele dezavuate.
Întâmplarea fericită a făcut ca acest sat Macedonia, cu nume
sonor şi oameni renumiţi să aibă şi o istorie pe măsură. Cine va avea
curiozitatea să citească această lucrare va constata, că în microzona
cercetată există o continuitate a aşezărilor omeneşti din preistorie până
în actualitate. Dacă mărturiile arheologice şi documentare sunt mai
zgârcite în acest sens, acest hiatus este pe deplin explicabil prin lipsa
unor cercetării arheologice sistematice a microzonei, cât şi a prezenţei
aleatorii a documentelor, unele nu s-au păstrat, altele zac şi acum în
arhive prăfuite, iar altele nu le-am cunoscut noi. Toate aceste neajunsuri
nu ne pot zdruncina convingerea că pe arealul satului Macedonia, pe
diverse vetre de locuire, viaţă a existat din timpuri bătrâne.
Aceasta este una din marile lecţii ale istoriei, continuitatea şi
devenirea. Doar aceşti umili locuitori ai satelor au rezistat tuturor
MACEDONIA – UN SAT CU NUME ŞI OAMENI CU RENUME
vicisitudinilor şi urgiilor, doar ei au supravieţuit valurilor stăpânirilor
vremelnice, pe ei, ca pe nişte pietre trainice cioplite din pământul străbun,
s-a clădit un neam, o naţiune şi o ţară.
Suntem pe deplin conştienţi că această lucrare este un început,
un drum deschis spre o sârguinţă viitoare, care va avea sorţii mai buni
de reuşită, dar şi o nemărturisită provocare pentru generaţiile de azi şi
viitoare, care prin strădanii şi muncă laborioasă să ne întreacă spre a lor
glorie şi a noastră mulţumire.
Nu putem încheia această succintă prezentare fără a aduce calde
mulţumirii unor oameni de suflet, adevăraţi macedoneni în simţire şi în
faptă. În primul rând d-lui prof. univ. dr. Horia Ciocârlie, un adevărat fiu
al satului, care nu şi-a precupeţit nici mijloacele şi nici timpul pentru a ne
ajuta la editarea şi tipărirea acestei cărţi. De asemenea, domnului Ioan
Bărbuţ, primarul oraşului Făgăraş, care, deşi se află la mare depărtare
de satul natal, ne-a oferit cu generozitate sprijinul său pentru apariţia
acestei lucrări. Apoi d-lui Viorel Ştefan, primarul oraşului Ciacova, care
a înţeles din prima clipă însemnătatea apariţiei unei asemenea cărţi pentru
viaţa satului românesc şi care, în consecinţă, ne-a ajutat la tipărirea ei.
Nu putem uita nici sfaturile şi informaţiile interesante pe care ni le-au
dat cu o bunăvoinţă rară d-nii Stan Costângioară, învăţător pensionar,
Iulius Avrămuţ şi Gheorghe Mioc, pe care le-am folosit cu încredere şi
eficienţă în redactarea lucrării. Şi nu, în ultimul rând, ţinem să ne exprimăm recunoştinţa faţă de regretatul prof. univ. dr. Nicolae Secară, un
pasionat şi distins istoric bănăţean, care ne-a îndrumat în demersul nostru
cu rigoare şi competenţă. Aceleaşi mulţumiri se cuvin şi istoricului
dr. Vasile Dudaş, care semnează prefaţa acestei cărţi.
Ioan Traia, Cornel Bercea, Viorel Jiva
CUPRINS
PREFAŢĂ............................................................................................ 5
ARGUMENT ...................................................................................... 7
CUPRINS ............................................................................................ 9
1. CADRUL GEOGRAFIC.............................................................. 11
1.1. Relieful şi structura geologică ................................................ 11
1.2. Clima ...................................................................................... 12
1.3. Apele....................................................................................... 14
1.4. Vegetaţia, flora, fauna............................................................. 15
2. ISTORICUL MICROZONEI MACEDONIA............................ 17
2.1. Istoria perioadei vechi ............................................................ 17
2.2. Migratori, continuitate, etnogeneză ........................................ 26
2.3. Voievodatul bănăţean, cucerirea maghiară ............................. 29
2.4. Sub ocupaţia turcească 1552-1716 ......................................... 44
2.5. Ocupaţia habsburgică ............................................................. 48
2.6. Dualismul ............................................................................... 54
2.7. Marea Unire şi perioada contemporană.................................. 67
3. BISERICA, ŞCOALA, ACTIVITATEA CULTURALĂ ........... 81
3.1. Biserica................................................................................... 81
3.2. Şcoala ................................................................................... 111
3.3. Activitatea culturală.............................................................. 121
3.4. Portul .................................................................................... 129
3.5. Datini, tradiţii, obiceiuri ....................................................... 131
3.5.1. Obiceiuri de familie.................................................... 131
3.5.2. Obiceiuri calendaristice de peste an ........................... 142
4. AŞEZĂRI, POPULAŢII, OCUPAŢII....................................... 153
ANEXE ............................................................................................ 193
12
Capitolul 1
CADRUL GEOGRAFIC
Localitatea Macedonia este situată în sud-vestul Banatului şi
face parte din punct de vedere administrativ din judeţul Timiş, comuna
Ciacova. Are ca poziţie geografică următoarele valori de coordonate:
45°30'48'' latitudine nordică; 21º3'30'' longitudine vestică; având o
altitudine de aproximativ 76 m deasupra nivelului mării. Localitatea se
învecinează la est cu hotarele satului Petroman, la sud cu hotarele
Ghiladului, la vest cu hotarele Rudnei iar la nord cu hotarele satelor
Giulvăz şi Cebza.
1.1. Relieful şi structura geologică
Relieful satului, identic cu o parte a reliefului judeţului Timiş este
rezultatul unui lung proces de evoluţie, prin care s-a format Depresiunea
Panonică, care apoi s-a continuat până la scoaterea câmpiei de sub lacul
panonic şi acoperirea ei cu o pătură de loess sau cu depozite aluviale1.
Din punct de vedere al reliefului localitatea Macedonia se situează în
Câmpia Timişului, care se suprapune întregii zone de subsidenţă din
cursul inferior al râului Timiş. Panta foarte mică a acestei câmpii a
favorizat inundarea şi menţinerea apelor, care persistă perioade îndelungate de timp, băltirea fiind înlesnită şi de creşterea nivelului apelor
freatice. Toate aceste caracteristici au determinat încă din vechime, dar
mai ales din secolul al XVIII-lea efectuarea lucrărilor de canalizare,
îndiguire şi desecare, lucrări care se continuă, sau ar trebui să se continue,
şi în prezent.
1
Victor Ardelean, Ion Zăvoianu, Judeţul Timiş, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979,
p. 13
În medie altitudinea Câmpiei Timişului în raza Macedoniei este
de aproximativ 76 m, deasupra nivelului mării. Terenurile mai ridicate
cu nivelul apelor freatice aflate la o adâncime mai mare au fost folosite
pentru stabilirea aşezărilor omeneşti. Între Timiş şi Bârzava, această
câmpie de subsidenţă se caracterizează printr-un număr mare de bălţi
şi cursuri părăsite ale Timişului, fapt datorat tot pantei foarte mici a
câmpiei, ce a favorizat mult acţiunea de meandrare şi de apariţie a
cursurilor părăsite. Formarea solurilor în această unitate de relief a fost
influenţată de adâncimea mică a nivelului freatic şi ca urmare predomină
lacoviştele, care prin drenare au devenit foarte fertile. Evident că luncile
cursurilor de apă (Timişului) oferă, atât prin soluri, cât şi prin prezenţa
apelor freatice la mică adâncime, terenuri bune pentru practicarea
agriculturii. Densitatea mare a aşezărilor omeneşti aflate de-a lungul
principalelor văi, dovedeşte existenţa unor condiţii optime de locuire
datorită topoclimei, apei freatice uşor exploatabile, terenurilor arabile
(în lunci şi pe terase) şi păşunilor de pe versanţi şi culmi.2
Geneza şi evoluţia tipurilor de sol sunt legate în mod direct de
condiţiile de climă şi de vegetaţie, de etajarea reliefului şi de influenţa
apelor freatice, precum şi de intervenţia omului. Distribuţia în timp şi
în spaţiu a factorilor pedagenetici au dus atât la formarea solurilor zonale,
cât şi a celor azonale. Referitor la situaţia solurilor din hotarele Macedoniei
trebuie precizat faptul că solurile zonale nu se prezintă sub forma unor
fâşii continue, ci sunt fragmentate de soluri intrazonale specifice condiţiilor
bioclimatice locale. Dacă în dreapta Timişului predomină solurile
cernoziomuri levigate gleizate în partea stângă a Timişului predomină
lacoviştele şi lacovişti compacte, insular existând şi soluri aluviale.3
1.2. Clima
Nuanţa locală a climei temperat-continentală specifică întregului
ţinut este dată de masele de aer maritime din vest cu un grad ridicat de
umiditate, apoi de influenţa uşoară a maselor de aer subtropicale şi cu
2
3
Ibidem, p. 27-28
Ibidem, p. 60
Cap. 1. Cadrul geografic
13
oarecare pondere de masele de aer continentale din est. Rezultanta acestor
interferenţe defineşte regimul elementelor climatice (temperatura aerului,
precipitaţiile, presiunea şi umiditatea atmosferică).4
Din analiza repartiţiei spaţiale a temperaturi aerului se constată
că temparaturi medii anuale mai mari de 11ºC se întâlnesc numai în
colţul său sud-vestic, izoterma de 11ºC putându-se urmări de-a lungul
unei linii care ar uni localităţile Pustiniş, Giulvăz, Ciacova, Sculia.
Temperaturile medii pentru cea mai rece lună a anului (ianuarie) se
situează în zona Macedoniei între -2º-1ºC iar temperaturile medii pentru
cea mai caldă lună a anului (iulie) oscilează între 21º şi 22ºC. Din
regimul de variaţie a temperaturilor în timpul anului, se constată că
iernile sunt destul de blânde ca urmare a influenţei mediteraneene.
Influenţa circulaţiei aerului cald mediteranean se resimte şi asupra
îngheţurilor, care în general se produc ceva mai târziu în raport cu alte
regiuni similare de câmpie.5
Presiunea atmosferică este iarna de 766-766,7 mm, iar vara
760,7 mm. Precipitaţiile atmosferice sunt influenţate de aşezarea
localităţii Macedonia în calea maselor de aer umed din vest, care
favorizează o creştere a cantităţilor anuale de precipitaţii de la vest la est.
Astfel precipitaţiile atmosferice la Macedonia au în medie 715,39 mm.6
Factorii care determină frecvenţa, durata şi viteza vânturilor sunt
legaţi de circulaţia generală a atmosferei şi de configuraţia reliefului,
care poate produce devierea maselor de aer şi schimbarea vitezei lor de
deplasare. Direcţia dominantă a vânturilor în zona satului este sud-vest
şi nord-est. Cele mai cunoscute vânturi sunt: Vântul Mare (Coşava) şi
Vântul rău. Coşava aduce de regulă ploaie.7 Ca vânturi locale, remarcăm
influenţa Coşavei care bate din sud-sud-vest în rafale, atingând uneori
viteze care depăşesc chiar 35m/s. Nu rare sunt cazurile când acest vânt
produce şi pagube materiale.
4
Ibidem, p. 31
Ibidem, p. 35
6
Pr. Nicolae Ţuca, Cronica parohiei Macedonia, p.2, aflată la Arhivele Mitropoliei
Banatului.
7
Ibidem, p. 2
5
14
1.3. Apele
Apa constituie una din resursele naturale importante pentru
desfăşurarea în bune condiţii a activităţii economice şi sociale de pe
orice teritoriu. De altfel, în Banat există tradiţii înaintate în amenajarea
cursurilor de apă şi în executarea unor lucrări hidroameliorative pentru
înlăturarea efectelor negative ale inundaţiilor, ale excesului de apă.
Principalul râu care trece prin hotarele localităţii Macedonia este
Timişul, care în perioada 1874-1895 a suferit numeroase lucrări de
indiguire spre a feri satul de inundaţii. Cu toate aceste lucrări sistematice,
în anul 1912 întreg satul a fost inundat de apele Timişului, în acea
inundaţie catastrofală când zeci de localităţi din Banat au suferit pierderi
de vieţi omeneşti şi materiale.
La sudul hotarului este Timişul-mort care desparte Macedonia
de Ghilad. Acesta, printr-o ,,storcătoare” aşezată la partea vestică a pădurii,
îşi varsă apa – ce în anii ploioşi inundă pădurea şi o parte din hotar
destul de mare – în râul Timiş. În ani ploioşi, stricăciuni prin inundaţii
mai pricinuieşte în hotar şi vâna cu numele ,,Oldâcău”8
În zona câmpiei de divagare, Timişul are în jur de 20 de braţe cu
rolul de drenare a apelor freatice şi de suprafaţă. Dintre aceste braţe cele
mai importante sunt: Timişul Mort, Vâna Opâru, vâna Oldâcău, Birda
Veche etc. Între confluenţa Timişului Mort cu Timişul şi Birda s-a
construit a treia incintă de atenuare a viiturilor.
Regimul de variaţie al apelor freatice este în funcţie de cel al
precipitaţiilor, la care se adaugă alimentarea subterană provocată de
infiltraţiile laterale din râuri. Adâncimea medie a orizontului freatic
variază între 1 şi 3 m, drenajul acestuia fiind orientat spre axele văilor
care l-au intersectat sau spre zona mai joasă. Folosirea apelor freatice
din zona de câmpie ca ape potabile, industriale, sau pentru irigaţii,
depinde, în primul rând, de gradul de industrializare a acestora, de tipul
hidrochimic. Din punct de vedere al potabilităţi aceste ape sunt normale
şi admisibile doar de la adâncimi mari de forare.
8
Ibidem, p. 2
Cap. 1. Cadrul geografic
15
1.4. Vegetaţia, flora, fauna
Macedonia se caracterizează printr-o vegetaţie specifică terenurilor
agricole şi pajiştilor din lunci, dar şi printr-o vegetaţie specifică terenurilor
agricole şi pajişti stepice în locul pădurilor de foioase. Cea mai mare
parte a pădurilor de cer şi gârniţă au fost defrişate la începutul secolului
al XX-lea, locul lor fiind luat de terenurile agricole şi de pajiştile stepice
secundare, în care sunt tipice grupările cu Festuca pseudovina, Poa
pratensis. Pe pârloage apar Poa bulbosa şi Cynodon dactilon. Din
pădurile xerofile caracteristice silvostepei s-au păstrat doar câteva
pâlcuri în apropiere de Murani, Banloc, Deta, Macedonia. În pădurile
de luncă predomină stejarul pedunculat (Quercus robur) şi carpenul.
Deosebit de bogată în specii este şi flora ierboasă a acestor păduri
unde apar viorele (Scilla bifolia), toporaşi (Viola odorata), brebenei
(Corydalis cava), untişorul (Picaria verna), piciorul cocoşului (Ranunculus
silvestris). În pădurea bănăţeană au fost introduşi şi arbori mai noi, ca
salcâmul (Robinia pseudoacacia) şi castanul sălbatic (Aesculus
hippocastanum).În momentul de faţă, în această zonă predomină terenurile
agricole şi pajiştile stepice, fiind frecvente grupările cu Festuca sulcata,
Festuca pseudovina, Chrysopogon gryllus şi alte ierburi xeromezofile.
Dintre arbuşti sunt caracteristici porumbarul, care formează adevărate
tufărişuri, păducelul şi lemnul câinesc.
Cea mai mare parte a luncilor este ocupată de terenuri agricole.
Există şi numeroase pajişti mezofile în care se remarcă specii ierboase
ca: iarba câmpului, pieptănariţa, coada vulpii, zăzania, diferite specii
de trifoi şi lucernă sălbatică.Ca arbori se remarcă salcia şi plopul.
Vegetaţia higrofită (a bălţilor) este dispusă în funcţie de adâncimea
apei. Pe lângă mal apar cordoane de papură şi trestie, iar pe solul
permanent umed de lângă mal se dezvoltă specii de pipirig şi rogoz.9
Repartiţia animalelor pe teritoriul Macedoniei este strâns legată
de atributele factorilor naturali care pot asigura condiţiile optime de
viaţă. Astfel avem în pădurea Macedoniei, căprioare, mistreţi, lupi, vulpi,
9
Victor Ardelean, Ioan Zăvoianu, op. cit., p. 65-66
16
bursuci, diferite specii de şobolani, şoareci. Dintre păsări remarcăm fazanul, privighetoarea, mierla şi pitulicea acestora fiindu-le caracteristice
mai mult tufişurile. Pe terenurile umede şi cu lăstărişuri se întâlneşte
sitarul şi potârnichea. În pădure se găseşte un număr apreciabil de reptile,
şopârle, şerpi.
Pe cursul mijlociu şi inferior al Timişului se întâlneşte scobarul,
cleanul, iar pe fundul nisipos se mai întâlneşte şi mreana, somnul etc.
Pe canalele aflate în preajma Macedoniei apar specii caracteristice
apelor stătătoare ca babuşca, bibanul, carasul, plevuşca, crapul. Avifauna
o formează raţele, gâştele sălbatice, stârcii şi lişiţele.10
Condiţiile de mediu caracteristice arealului Macedoniei au fost
prielnice vieţii, fapt care a dus la înfiriparea de aşezări umane încă din
zorii istoriei.
10
Ibidem, p. 66, 68
18
Capitolul 2
ISTORICUL MICROZONEI MACEDONIA
2.1. Istoria perioadei vechi
Influenţa factorilor geografici asupra istoriei lumii este mai mult
decât evidentă. Geografia locului, acest complex format din relief, floră
faună, climă, precipitaţii, vânturi predominante au fixat în timp şi spaţiu
un anumit habitat. Modul în care oamenii din acel areal, niciodată
încremenit ci aflat într-o permanentă pulsaţie dinamică, au reuşit să se
adapteze factorilor de mediu explică multe în legătură cu simbioza
ancestrală om-natură, sau natură-om. Referitor la Macedonia, întreaga
sumă de factori pedoclimatici, climatul cu nuanţe mediteraneene, regimul
termic, pluviometric, potabilitatea bună a apei, etc., au concurat la
crearea unor condiţii de habitat sedentar continuu începând încă din
zorii istoriei.
Deşi, primele descoperiri arheologice legate strict de hotarul
localităţii Macedonia sunt încadrate între secolele I şi II d. Hr., când
Dacia a devenit provincie romană, avem o mulţime de dovezi indirecte
care probează vieţuirea oamenilor în această microzonă care are în centru
satul Macedonia. Cele mai vechi descoperiri arheologice ale microzonei
dezvăluie un mare număr de aşezări încă din perioada neolitică. Astfel,
cercetările de la Giulvăz (cultura Criş-Starcevo), Parţa (cultura TurdaşVinĉa), Ghilad au prilejuit descoperirea unor materiale arheologice care
atestă nivelul ridicat de dezvoltare economică la care ajunseseră triburile
de agricultori şi crescători de animale din microzonă, precum şi
numeroasele legături culturale pe care le aveau cu alte zone şi culturi
învecinate. Începând cu mileniul al VI-lea î Hr. odată cu apariţia primelor
culturi specifice epocii neolitice, caracterizate prin apariţia uneltelor de
piatră şlefuită, a unor meşteşuguri casnice (olărit, ţesut), prin perfecţionarea
unor noi unelte şi arme, s-a ajuns la o modificare de structură a
îndeletnicirilor prin introducerea cultivării primitive a plantelor şi
domesticirea animalelor. Toate acestea au concurat hotărâtor şi la o
modificare organizatorică prin formarea triburilor gentilice, ale căror
aşezări, de obicei deschise le găsim în special pe malul cursurilor de
apă. De asemenea numeroasele descoperiri arheologice din microzona
cercetată ne dezvăluie un număr mare de aşezări, ceea ce indică un
spor de populaţie ridicat, fiind rezultatul firesc al unor condiţii optime
de viaţă.
În a doua jumătate a mileniului al III-lea î Hr., odată cu apariţia
uneltelor de cupru caracteristice perioadei eneoliticului,(dintre care
amintim marile topoare de cupru cu braţele în cruce descoperite la
Timişoara, Ciacova), se prefigurează şi în această microzonă, ca de
altfel în întregul Banat, epoca bronzului care se va întinde în timp până
în primele secole ale mileniului I î Hr.1 Caracteristicile epocii bronzului
sunt: apariţia meşteşugarilor specializaţi (unelte şi arme din bronz);
dezvoltarea mai rapidă a agriculturii; relaţii sociale întemeiate pe familia
de tip patriarhal şi conturarea mai fermă a elementelor de proprietate
privată; începuturile unui comerţ ce depăşeşte simple raporturi de schimb
intertribale de vecinătate. Toate acestea sunt fenomene care însoţesc
destrămarea treptată a orânduiri comunei primitive. Apar primele cete
militare şi primele uniuni tribale care cuprind teritorii relativ întinse,
încep să apară, pe plan social, primele elemente de aristocraţie tribală.
Descoperirile arheologice de la Foeni, şi din alte localităţi, atestă existenţa
aşezărilor fortificate cu valuri de pământ şi şanţuri de apărare a căror
menire era aceea de a controla căile comerciale înfiripate de-a lungul
râului Timiş şi care permiteau schimbul produselor metalurgiei bronzului
din această zonă, cu alte produse din zone învecinate şi la mari distanţe
(chihlimbarul, cositorul).2
În a doua jumătate a mileniului al II-lea î Hr. şi la începutul mileniului
I î Hr., descoperirile arheologice de la Cruceni, Livezile, Parţa, se înlănţuie
definind o cultură complexă creată de triburile nord tracice din Câmpia
Banatului şi care preia tradiţiile culturilor Periam - Pecica şi Vatina ce o
preced, transformându-le treptat şi amalgamându-le până la cristalizarea
unei culturi materiale specifice începutului epocii fierului. Numărul
1
Gh. Lazarovici, Despre neoliticul timpuriu din Banat, în “Tibiscus”, IV, istorie-arheologie,
Timişoara, 1975, p. 9-32
2
Fl. Medeleţ, Cosideraţii geoistorice, apud. Victor Ardelean, Ion Zăvoianu, Judeţul Timiş,
Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, p. 74
Cap. 2. Istoricul microzonei Macedonia
19
mare de descoperiri, faptul că în afară de necropole cu zeci de morminte,
au fost descoperite sanctuare de cult şi aşezări întinse – de regulă
nefortificate – ne îndreptăţesc să sugerăm existenţa unui grup de triburi
compact, a unei uniuni de triburi al cărui nucleu se află în zona centrală a
Banatului. Faptul că în această zonă armele sunt foarte rare ne face să
credem că timp de mai multe secole, cel puţin zona centrală a Banatului,
nu a fost afectată de pătrunderea unor populaţii străine, această zonă
fiind protejată de însăşi uniunea tribală amintită. Se pare că această
uniune de triburi va dăinui sau se va reface spre sfârşitul primei epoci
a fierului, după ce la mijlocul acestei perioade întâlnim şi pe malurile
râurilor timişene aşezări de scurtă durată ale complexului cultural
Basarabi. Aşa se explică de ce în zonă descoperirile de factură scitică
sunt ca şi inexistente, tăria uniunii tribale protodacice din secolele VIV î Hr., împiedicând penetraţia elementelor războinice scitice în aceste
teritorii.
Cea de-a doua vârstă a fierului (Latene) perioada dezvoltării şi
înfloririi civilizaţiei daco-getice, demonstrează pe teritoriul Banatului
existenţa aceloraşi fenomene ce caracterizau în a doua jumătate a
mileniului I î Hr., întregul teritoriu al ţării noastre şi care a constituit
vatra unitară de formare a statului centralizat şi independent a lui
Burebista, în secolul I îHr., stat ce va dăinui până la începutul secolului
al II-lea d.Hr. Se constată din descoperirile făcute (Parţa) generalizarea
metalurgiei fierului, dezvoltarea comerţului şi apariţia monedei, precum
şi generalizarea treptată a roţii olarului.3
Existenţa movilelor de pământ, la Ghilad, Giulvăz, Foeni, Parţa,
localităţi aflate în apropierea Macedoniei dovedeşte vieţuirea omului
în această zonă din cele mai vechi timpuri. Numărul mic al movilelor
cercetate sistematic ne obligă la prudenţă în a emite judecăţi definitive.
Problemele legate de scopul ridicări acestor movile de pământ, cât şi
modul folosirii lor au constituit preocupări constante în literatura istorică
mai veche. Scopul ridicări acestor movile a născut numeroase ipoteze,
ele au fost socotite fie formaţiuni naturale, fie ridicături artificiale (opere
ale omului) folosite pentru aşezarea unor posturi de pază şi supraveghere.
Unii istorici le consideră movile – semn pentru drumuri şi vaduri, fără
să conteste că majoritatea au totuşi un caracter funerar. În 1910 B.Kosma
3
Ibidem, p.74-75
20
socotea că movilele de pământ din Banat, pot fi morminte (curgane),
aşezări tell sau movile de observaţie. Încheind această succintă şi
incompletă trecere în revistă a diferitelor păreri exprimate privind scopul
ridicării movilelor de pământ, vom adăuga că în Banat se întâlnesc
tell-uri ce se aseamănă cu movilele artificiale de pământ prin dimensiune
şi formă mai ales în zonele cu o agricultură intensivă (Foeni- Gomila
Lupului). În concluzie, putem spune că movilele de pământ din Banat
au avut, ca şi cele din alte zone ale ţării noastre, o destinaţie primară
căreia odată cu scurgerea timpului i s-au adăugat şi alte destinaţii secundare.
Cu prilejul cercetării mai multor tumuli din diferite zone, conţinând
inhumaţi cu ocru din perioada de tranziţie, sau de la începutul epocii
bronzului, s-a constatat utilizarea lor pentru mai multe înmormântări
succesive, în aceiaşi epocă.4 Datarea movilelor de pământ a cunoscut
numeroase variante. Referitor la descoperirile din perimetrul satelor
Foeni, Ghilad, Giulvăz, Rudna, Parţa se poate observa extensiunea mare
în spaţiu şi timp al fenomenului tumular, care acoperă o largă secvenţă
cronologică cuprinsă între etapa finală a epocii neolitice, perioada de
tranziţie de la începutul epocii bronzului şi până-n perioada dacică.5
Trecerea în revistă a acestor movile de pământ existente în apropierea
Macedoniei ne foloseşte pentru a schiţa câteva aspecte concludente din
etapele mari ale istoriei vechi din aceste locuri.
Foeni. Perieghezele efectuate în 1970,1974 şi 1976 de F. Medeleţ,
P. Rogozea şi V. Saca, au identificat pe teren, următoarele movile de
pământ:
1. La 2,7 km nord-vest de vatra satului, la linia de hotar cu satul
Iohanisfeld, se află o movilă de pământ de mari dimensiuni, având
diametrul de cca.80m şi înălţimea de cca.5,5 m numită de localnici
„Gomila Mare” „Deal” sau „La gomilă”. Se afirmă că s-au efectuat
săpături în ea, descoperindu-se vase şi alte obiecte, azi dispărute.
Afirmaţia că ar fi cea mai mare dintr-un grup de tumuli mai mici
nu se verifică, movila fiind izolată.
2-3 La vest de sat, în aşa numita „Pungă” la vest de calea ferată MedjaJasa Tomic, pe pusta „Talagea” în locul numit „Bucovina” se află
4
Florin Medeleţ- Ion Bugilan, Contribuţii la problema şi repertoriul movilelor de pământ
din Banat, în ,,Banatica” , Reşiţa, 1987, p. 93
5
Ibidem, p. 96
21
două movile de pământ, distanţate la cca.250 m.cu diametrul de
cca.20 m.şi înălţime de 1-2,5 m, pe care s-au găsit fragmente ceramice.
În apropierea movilei 2, în 1976 cu prilejul unor lucrări de hidroamelioraţie, s-a descoperit un celt de bronz, care a fost donat Muzeului
Banatului de ing. Simion Simionoff.
4. La cca. 3 km nord de sat, pe malul stâng al Timişului, la confluenţă
cu Bega Mică, se află punctul numit de localnici „Gomila Lupului”.
Ridicătura de teren din acest punct, s-a dovedit a fi un tell cu diametrul
de cca. 125 m, ce se înalţă cu 1 m faţă de terenul din jur, de pe care
s-au adunat fragmente ceramice specifice culturii Vatina din epoca
bronzului.
5. La cca. 600 m nord- vest de localitate, se află punctul numit „Odaia
Nouă” sau „Gomila Mică”. La suprafaţa şi în jurul ei, au fost adunate
numeroase fragmente ceramice apartinând culturii Coţofeni, dacoromane şi feudale.
6. La cca. 2,5 km sud-vest de Foeni, în hotar cu satul Cruceni la vest
de pârâul Timişaţ, în apropierea punctului vamal, la est de calea
ferată Medja-Iasa Tomic şi în imediata apropiere a frontierei de
stat, se află o movilă de pământ, de mari dimensiuni, cu diametrul
de 150 m, înaltă de 9-10 m, de pe care, P. Rogozea şi V. Saca au
recoltat fragmente ceramice preistorice şi fragmente ceramice ce
datează în secolul IX-XI d Hr. Dimensiunile deosebite ale movilei,
n-o exclud din rândul celor artificiale.
7. La 50 m vest de punctul vamal Foeni, la vest de calea ferată amintită,
se află o movilă de pământ, intersectată de frontieră, care are înălţimea
de cca. 2,5 m şi un diametru de cca. 50 m. La suprafaţă nu au fost
descoperite fragmente ceramice.
8. La 2 km vest de comuna Foeni şi la 200 m de şosea, se află o movilă
de pământ numită, de localnici „Gomila”. Movila are un diametru
de 40-50 m şi o înălţime de 4-5 m. În jurul ei se află urma unui şanţ
de apărare circular, cu diametrul de 75-100 m. De pe suprafaţa ei,
P. Rogozea şi V. Saca au recoltat fragmente ceramice preistorice,
atipice, fragmente ceramice cenuşii, la roată, ce datează în secolele
III-IV d. Hr. şi fragmente ceramice feudale. Probabil este o aşezare
fortificată.
9. La vest de Foeni şi la cca. 1 km vest de podul din preajma punctului
de vamă, la cca.700 m sud-vest de movila nr.8, se află o movilă de
22
pământ înaltă de 4-5 m cu diametrul de cca. 80 m. În 1974, la suprafaţa
ei nu s-au găsit fragmente ceramice
10. La ieşirea din comună, către Giulvăz, la câteva zeci de metri de şosea
în dreapta, în izlaz, se află o movilă aplatizată cu diametrul de 20 m,
înaltă de cca. 1 m.
La extremitatea vestică a localităţi, pe un bot de terasă natural,
ce domină valea Timişului, se află cimitirul de azi al comunei, în care
e ridicat şi mausoleul familiei Mocioni. Recunoaşterea arheologică
efectuată de Fl. Medeleţ, în februarie 1979, a permis localizarea aici a
unei aşezări din care au fost recoltate fragmente ceramice neolitice,
aparţinând culturii Criş şi Vincă, dar şi fragmente ceramice pictate
aparţinând culturii Petreşti. S-au mai descoperit, de asemenea, fragmente
ceramice datând din epoca bronzului, din secolele III-V d. Hr., cenuşii,
la roată, fragmente ceramice din secolele X-XIII şi din evul mediu dezvoltat
şi târziu. Este vorba fără îndoială, de o movilă naturală de teren pe care
Milleker a menţionat-o ca movilă, probabil fără să o fi văzut.6
Ghilad. La dreapta de şoseaua Ciacova-Ghilad, la intrarea în sat,
la o distanţă de cca.1 km de drum, se află o movilă de pământ aplatizată,
cu diametrul de cca.60m, înaltă de cca.1m, de pe care au fost recoltate
mici fragmente ceramice preistorice, atipice.7
Giulvăz.
1. În hotarul comunei în apropiere de halta de cale ferată de pe drumul
spre Kikinda, se află o movilă de pământ aplatizată, cu diametrul
de cca. 70 m şi înălţime de 0,75 m de pe care au fost adunate fragmente
ceramice neolitice şi din epoca bronzului.
2. În partea de hotar a satului numită, „Slatina Mică”, se află o movilă
de pământ numită, de localnici „La Gomila”.
3. În partea de hotar a satului numită, „Bociar”, se află o movilă de pământ
numită, de localnici „Gomila albă” şi o alta, la intersecţia hotarelor
satelor Giulvăz, Ivanda şi Sânmartinul Sârbesc numită „Gomila Spartă”.8
Locuirea de la Giulvăz, aparţine neoliticului timpuriu – cultura
Starcevo-Criş. Cea mai mare parte a materialului descoperit aparţine
6
Ibidem, p. 131-132
Ibidem, p. 133
8
Ibidem, p. 133
7
23
acestei civilizaţii după factură, formă şi ornamente. După aspectul
ceramicii, al ornamentului cu barbotină organizată în „gurguie”, al
barbotinei organizată în şiruri verticale şi oblice, locuirea pare să înceapă
în vremea fazei III A.9
Parţa. Punctul din hotar numit „Moghilă” sau „Gomilă”:, aflat
în lanul Săitaş, consemnat în literatura mai veche, desemnează de fapt,
tellul binecunoscutei aşezări neolitice de pe malul Timişului.10
Rudna. Locul numit „Unca sau Hunca”, aflat la cca. 2 km sudvest de sat, este un tell de mari dimensiuni, tăiat de calea ferată ce trece
spre Cruceni. De la suprafaţă s-au recoltat fragmente ceramice neolitice,
din epoca bronzului şi dacice. După unele informaţii, tot aici s-ar afla
şi o necropolă de inhumaţie, precum şi o necropolă plană de incineraţie,
în urne de la sfârşitul epocii bronzului.11
Microzona Macedoniei din preistorie până în secolul IV. d. Hr.
Nr.
Localitate Neolitic
crt.
1
2
3
4
5
6
7
8
9
Ciacova
Foeni
Gad
Giulvăz
Macedonia
Livezile
Parţa
Cruceni
Ghilad
Bronz Hallstatt Latene Romani
⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄
⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄
⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄
⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄
⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄
⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄
⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄
⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄
⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄
Sec.
IV
⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄
⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄
⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄
⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄
⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄
⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄ ⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄
⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄⁄
Pe baza repertoriului întocmit de N. Gudea şi I. Moţiu pentru fiecare
epocă istorică în parte cuprinzând toate sau aproape toate descoperirile
de până acum în microzona ce o cercetăm vom încerca să facem un scurt
comentariu asupra fiecărei epoci în parte.
24
1. Descoperirile din epoca neolitică (Foeni, Giulvăz, Macedonia, Parţa,
Cruceni), se grupează, în general pe cursul râului Timiş, ceea ce indică
posibilităţi optime de locuire, de adaptare a vieţii omeneşti la condiţiile
oferite de configuraţia geografică. Cercetările efectuate până acum
demonstrează că intensitatea locuirii a fost mare şi durata de existenţă
a aşezărilor a fost lungă. Credem că este necesar să amintim că la
descoperirile de la Foeni, prezenţa straturilor de culturi a fost constatată
sub actualul nivel al stratului de apă freatică. O explicaţie plauzibilă
a acestui fapt ar fi: regimul hidrografic al Câmpiei de Vest a Banatului
este astăzi substanţial modificat faţă de mileniile I î Hr. - I d Hr.,
modificări survenite, într-o anumită măsură în urma unor amenajări
hidroameliorative nesistematice din cursul evului mediu şi având ca
efect creşterea suprafeţelor inundabile din câmpie. Se pare că nu numai
aceste lucrări, ci şi volumul precipitaţiilor a făcut ca partea extrem
vestică a Banatului să sufere. S-a observat că la începutul celui deal II-lea mileniu, volumul mediu anual al precipitaţiilor a crescut faţă
de perioada anterioară. Pentru o modificare a regimului hidrografic
la începutul mileniului al I-lea pledează şi faptul că urmele habitatului
uman, în puţinele locuri ce au fost sondate apar la adâncimi mari în
comparaţie cu cele din restul Banatului. La Foeni într-o zonă socotită
mlăştinoasă, unde au fost depistate aşezări preistorice, din neolitic
până în Latene, se constată că toate au fost aşezate pe grinduri care
au fost acoperite de nivelul actual de apă freatică.12
2. Epoca bronzului (Foeni, Livezile, Parţa, Cruceni, Ciacova)este
reprezentată masiv în microzonă. Ţinutul cercetat nu este numai o
zonă de răspândire a culturilor materiale ale tracilor timpurii, ci şi o
zonă în care iau naştere variante ale acestei culturi. În general aşezările
din epoca bronzului descoperite în microzona Macedoniei, le continuă
pe cele din neolitic.13
3. Epoca fierului, cu cele două subdiviziuni ale sale Hallstatt şi Latene
este ilustrată prin descoperirile de la Foeni, Gad, Parţa, Cruceni,
care sunt suficiente pentru a demonstra locuirea zonei şi în această
epocă. Cea de-a doua vârsta a fierului Latene este ilustrată suficient
pentru a argumenta locuirea. Având în vedere descoperirile din cea
9
Gh. Lazarovici, Neoliticul Banatului, în ,,Bibliotheca Musei Napocensis”, IV, ClujNapoca, 1979, pl VII/F (37-39)
10
Fl. Medeleţ-Ioan Bugilan, op. cit., p. 155
11
Ibidem, p. 160
12
N. Gudea, I. Moţiu, Banatul în epoca romană, în ,,Banatica”, Reşiţa, 1983, p.
158-159
13
Ibidem, p. 161-162
25
de-a doua vârstă a fierului şi care aparţin civilizaţiei dacice, deşi
mai puţin numeroase, ne îndreptăţesc să afirmăm continuitatea de
locuire şi vieţuire în microzonă şi în perioada civilizaţiei dacice
adică în intervalul secolului II î Hr.-1 d. Hr.14
4. Urmele locuirii romane (Ciacova, Foeni, Gad, Ghilad, Macedonia,
Livezile, Parţa) sunt rezultatul unor observaţii de suprafaţă în cadrul
unor periegheze, fiind cuprinse câteodată în repertorii.15
Se ştie că Banatul a făcut parte integrantă din provincia Dacia, el
fiind încă înainte de anul 106 d. Hr., unul din traseele prin care civilizaţia
romană a pătruns în Dacia intracarpatică. De aceea acest teritoriu a
cunoscut de timpuriu un intens şi temeinic proces de romanizare,
retragerea aureliană lăsând în urmă o populaţie daco-romană puternic
ancorată în Banat, fapt demonstrat de numeroasele descoperiri arheologice
şi numismatice care o atestă, cât şi de politica împăraţilor romanobizantini de stăpânire a malului nordic al Dunării şi de control efectiv
al zonei din interior. Această afirmaţie îşi păstrează valabilitatea şi în
contextul prezenţei sarmatice în secolel II-IV d. Hr., în câmpia vestică
a Banatului pe un spaţiu ce nu depăşeşte spre răsărit linia localităţilor
Sânpetru German- Bărăteaz- Moşniţa- Deta. Pe baza materialelor mai
vechi existente în Muzeul Banatului, dar şi a descoperirilor prezente,
putem completa cu noi aşezări plasate îndeosebi în vestul şi centrul Banatului, harta descoperirilor. Astfel au fost descoperite aşezări autohtone
în microzona noastră de interes la Jebel, Gad, Ghilad, unde au fost depistate
materiale romane sau de factură romană din secolele III-IV d. Hr.16
Aşezările apărute în epoca stăpânirii romane, fie că aveau un caracter
urban, rural, militar sau civil, sunt locuite de o populaţie autohtonă
numeroasă. Reţeaua strânsă de legături comercial-economice dintre ele,
precum şi dinamismul de ansamblu al vieţii social-economice din acea
perioadă de mai bine de 165 de ani, constituie unele din temeiurile ce
determină continuitatea pe care o cunosc aşezările în veacurile următoare
părăsirii Daciei de către imperiu. Aşezările atestate arheologic ale obştilor
autohtone daco-romane, care prin cultura lor materială trădează asimilarea
14
Ibidem, p. 164-165
Ibidem, p. 167
16
Adrian Bejan, Aşezări rurale daco-romane din Banat din secolele III-IV d. Hr. în
lumina unor recente cercetări arheologice, în ,,Analele Banatului”, istorie I, Timişoara,
1981, p. 23-24
15
26
nivelului tehnologic şi economic al Imperiului roman, iar prin dimensiunile
lor mari, prin amplasarea lor în zone deosebit de fertile, demonstrează
intensitatea deosebită a procesului de romanizare desfăşurat aici, precum
şi rolul important pe care acest ţinut al ţării noastre l-a jucat în complexul
proces de formare a limbii şi poporului român.
Descoperirile monetare deosebit de numeroase, cât şi descoperirea
unor impresionante aşezări, unele întinse pe suprafaţa câtorva hectare
atestate arheologic la Timişoara, Deta, Sag, Foeni şi în mai multe alte
localităţi sunt elocvente, făcând dovada existenţei unei populaţii stabile cu
o prosperă viaţă economică caracterizată prin dezvoltarea puternică a
agriculturii, creşterii animalelor, meşteşugurilor şi comerţului. Superioară
ca structură socială, politica şi juridică organizării populaţiei migratoare,
care pătrunde începând din secolele III-IV şi pe teritoriul analizat, începând
cu sarmaţi, continuând cu goţii, gepizii, avarii, slavii, iar mai târziu cu
bulgarii, maghiarii, şi pecenegii, populaţia autohtonă supravieţuieşte
valurilor succesive.17
2.2. Migratori, continuitate, etnogeneză
Din tabelul prezentat reiese clar că, în secolul IV-lea d. Hr., descoperirile arheologice care atestă urme de aşezări umane aproape că dispar.
Explicaţia este mai complexă şi depăşeşte cadrul programat al acestei
lucrări, dar un minim de explicaţi sunt binevenite, deoarece în acest
„întunecat mileniu” s-au conturat evenimente majore în istoria poporului
român. În primul rând, năvălirea popoarelor migratoare în mod evident
a convulsionat aşezările rurale ale populaţiei daco-romane, destabilizându-le şi obligându-le să se replieze, în funcţie de împrejurări, din
calea năvălitorilor, fie părăsindu-şi vetrele, fie concentrându-se în anumite
zone, până la stabilirea unor raporturi normale în relaţiile cu migratorii.
Informaţiile documentare demonstrează necesitatea – pentru conducerea
politică migratoare – a creării de condiţii optime pentru viaţa şi apărarea
populaţiei autohtone. Relativa bunăstare a autohtonilor se repercuta
pozitiv asupra propriei lor bunăstări. Acest lucru este surprins de
17
Florin Medeleţ, Consideraţii geoistorice,apud. Victor Ardelean, Ion Zăvoianu,
Judeţul Timiş, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, p. 76-77
27
documente care vorbesc de bogăţia satelor şi numărul mare de locuitori
al acestora.18
Pentru a exemplifica cele spuse, ne vom referi la misiunea oficială
a ambasadorului bizantin Priscus Panites zis Retorul la curtea regelui
hun Attila, întâmplată la mijlocul secolului al V-lea d. Hr. Importanţa
lui Priscus pentru istoria meleagurilor bănăţene şi chiar pentru istoria
împrejurimilor Macedoniei, constă în faptul că mărturia lui, chiar
fragmentară, a ajuns până la noi şi conţine informaţii deosebit de valoroase.
Relatarea lui Priscus, făcută în stilul epocii, este deosebit de importantă.
Ea furnizează informaţii utile în ceea ce priveşte epoca lui Attila, a
relaţiilor regelui cu Imperiul Roman de Răsărit, dar şi asupra realităţilor
geografice ale locurilor prin care autorul s-a deplasat. Traseul deplasării
delegaţiei conduse de Priscus a trecut probabil prin zona localităţilor
Vârşeţ spre Deta, ocolind pe la est mlaştinile de la Alibunar. În continuare,
au putut merge spre nord-vest traversând Bârzava (Drecon?), spre vadul
Timişului (Tigas) de la Foeni, continuându-se călătoria spre curtea regelui
Attila. Din descrierea acestei călători până la traversarea Timişului la
Foeni, Priscus menţionează imaginea câmpiei bănăţene, aşa cum era
atunci, adică o câmpie joasă, plată, străbătută de o reţea de ape curgătoare
cu o pantă redusă de scurgere, unele cu un debit apreciabil, care era
acoperită parţial în vest de apele unor mlaştini19.
Pulsaţiile lumi barbare îşi aveau, fără îndoială, originea printre
triburile asiatice, ale căror mişcări se repercutau din trib în trib până la
frontierele lumii civilizate. Pericolul valurilor umane le-a resimţit din
plin şi Imperiul roman, care, în faţa violenţei incursiunilor migratoare,
se repliază în sudul Dunării, dar menţinând încă un cvasi-control asupra
teritoriilor părăsite. Situaţia în fosta provincie Dacia romană se caracteriza
prin: ruralizarea populaţiei, pentru a se sustrage mai uşor incursiunilor
migratoare; obşti săteşti destul de bine organizate, care-şi plăteau tributul
faţă de stăpânii nomazi mai mult nominali; populaţii daco-romane care
în cursul veacurilor vor asimila din plin anumite populaţii migratoare;
influenţe culturale reciproce ale autohtonilor şi alogenilor; predominanţa
şi continuitatea populaţiei autohtone sedentară cu o organizare socială
18
19
A. Bejan, Banatul în secolele IV-XII, Ed. de Vest, Timişoara, 1995, p. 101
Priscus Panites Retorul, Ambasadele Romanilor către popoare, în G. Popa Lisseanu,
Izvoarele Istoriei Românilor (text şi traducere), Ed. Bucovina, Bucureşti, 1932, p.
91-92.
28
mereu mai întărită după trecerea fiecărui val migrator; influenţele
Bizanţului, lucru absolut firesc pentru autohtonii de pe teritoriu Banatului
romanizaţi, care vedeau în imperiu o sursă regeneratoare şi un sprijin
constant în apărarea integrităţii lor etnice. În această perioadă grea,
bulversantă, încep să apară elemente care vor caracteriza întreaga
evoluţie a băştinaşilor. Sursele documentare surprind o intensă locuire
a Banatului mai ales în zonele de deal şi de păduri, impusă fireşte de
condiţiile vitrege ale fluctuaţiilor politice determinate de valurile
migratoare.
O altă consecinţă a tendinţei autohtonilor de a se sustrage controlului
militar al migratorilor o vedem în modul de construire al aşezărilor, care
în secolele V-VIII se compuneau dintr-un număr foarte restrâns de
locuinţe. Gruparea în pâlcuri de până la zece bordeie nu s-a datorat în
toate cazurile slabei populări a zonei, ci mai degrabă altor considerente.
Unui modest cătun cu locuitori puţini, spre exemplu, nici o autoritate
militară nu îi putea impune (cu şanse reale) prea mari cantităţi de produse
alimentare sau sume de bani. De asemenea, răspândirea locuitorilor pe
spaţii cât mai extinse prezenta avantajul unei diminuări considerabile a
posibilităţii de a se institui o supraveghere militară nemijjlocită prin
cantonarea cetelor de migratori înarmaţi pe lângă fiecare pâlc de case
ale băştinaşilor
După încetarea pericolului cauzat de popoarele migratoare, în special
după dispariţia kaganatului avar, s-a produs o substanţială creştere a
numărului şi a suprafeţei ocupate de aşezările autohtone. Aşadar, dispărând
cauza ce a făcut ca aşezările să fie cât se putea de mici, treptat satele
au început să-şi modifice înfăţişarea, construind vetre bine închegate.
Aşezări precum cele identificate la Timişoara, Parţa, Ilidia, ş.a. au început
să cunoască o nouă etapă în existenţa lor, mai prosperă şi lipsită de
spectrul unor iminente incursiunui avare. Lotul de materiale arheologice,
cosiderabil sporit faţă de ceea ce se cunoştea cu puţină vreme în urmă,
evidenţiază cât se poate de clar faptul că majoritatea covârşitoare a
urmelor de locuire constă din aşezări în care este net predominantă
cultura materială de tradiţie romanică.20
În concluzie, se poate spune că pe teritoriul Banatului contactul
cu populaţiile migratoare, deşi a influenţat şi a înfrânat uneori viaţa
20
L. Marghitan, Banatul în lumina arheologiei, III, Ed. Facla, Timişoara, 1985, p.
186-187
29
comunităţilor autohtone, prin asimilarea şi prin simbioza populaţiei
romanizate cu migratorii, s-a ajuns la o sinteză comună, iar procesul
complex de asimilare etnică şi lingvistică a noilor veniţi s-a soldat cu
încheierea procesului de etnogeneză românească.
Odată cu atenuarea pericolului migrator coroborată cu dezvoltarea
incipientă a societăţii româneşti, începe să apară o stratificare socială,
mai mult sau mai puţin conturată, care determină formarea unor mici
formaţiuni politice ce reunesc una sau mai multe comunităţi umane,
fapt datorat apariţiei unei aristocraţii militare diferenţiată economic şi
social de restul masei comunităţilor. Aceste elemente, cu timpul vor
forma conducerea unor formaţiuni politice cum ar fi cnezatele şi
voievodatele.21
Descoperirile arheologice făcute confirmă aserţiunile propuse.
Nu lipsesc din acest ansamblu arheologic nici mărturiile legăturilor de
tot felul cu piaţa de desfacere a Imperiului bizantin, relaţii reliefate
îndeosebi prin descoperirile numismatice (monede), acest mijloc universal
de schimb având în Banat o bună frecvenţă. Descoperirile de monede
de la Foeni, Deta se înscriu în ansamblul mărturiilor privind utilizarea
sistemului bani-marfă, propriu doar localnicilor, ei fiind aceia ce foloseau
moneda de schimb, într-o societate în care de sute de ani, mărfurile se
obţineau prin mijlocirea monedelor.22
2.3. Voievodatul bănăţean, cucerirea maghiară
Investigaţia arheologică a aşezărilor a adus la obţinerea unor foarte
interesante date privind intensitatea de locuire în anumite secole şi
economia folosirii spaţiului disponibil pentru vatra satului, terenul
agricol şi cel rezervat păşunatului. Aceste descoperiri arată existenţa
unor concentrări omeneşti foarte clar delimitate în teren, situate îndeosebi
pe văile cursurilor de apă. S-a stabilit astfel că procesul de constituire a
aglomerărilor în anumite microzone săteşti s-a conturat încă din secolele
IV-VI d.Hr., amplificându-se pe parcursul veacurilor următoare, mai
ales după secolul al VIII-lea d.Hr. Asemenea concentrări microzonale
sunt cunoscute actualmente şi pe văile râurilor Timiş, Bega şi Caraş,
30
reprezentând veritabile nuclee etnoculturale – temeinic legate de aria
teritorială pe care s-au dezvoltat în decursul timpului – şi dăinuind peste
veacuri ca trainice mărturii de continuitate a poporului român.23
Moştenirea fundamentală preluată de la poporul dac, în afara
contribuţiei sale etnice, lingvistice şi culturale, este transmiterea directă
la români a formei sale specifice de organizare economică şi socialpolitică, obştea sătească teritorială, care-şi dovedise valabilitatea şi în
timpul stăpânirii romane. După retragerea armatei şi a oficialităţilor
romane, organizarea de stat sclavagistă impusă de cuceritori, a dispărut
fără urme de pe pământul dacic, oraşele au dispărut şi ele, viaţa s-a
ruralizat în întregime, iar forma de organizare a întregului popor rămas
la nord de Dunăre a redevenit obştea sătească. Continuitatea obştilor
de pe teritoriul ţării noastre, de la geto-daci până la fondarea statelor
feudale însemna continuitatea poporului român în Dacia ca popor aşezat,
teritorializat, permanent legat de pământ.24Apariţia primelor fortificaţii
de pământ, aveau rolul de a proteja în caz de primejdie obştiile care leau construit, dar în acelaşi timp deveneau reşedinţe ale conducătorilor
uniunilor de obşti locale, tinzând să deţină şi rolul de centre economice
ale organizaţiilor teritoriale. Sub aceste auspicii s-au produs în decursul
timpului diferenţieri şi stratificări sociale, datorită existenţei posibilităţilor
de însuşire a unor părţi din produse şi bunuri de către persoane sau familii
cărora li s-au încredinţat diverse atribuţii în conducerea respectivelor
comunităţi săteşti. Procesul s-a accentuat pe măsură ce obştiile locale
din sud-vestul ţării noastre (Banat) s-au putut debarasa de obligaţiile
faţă de factorii militari, ce au dominat vremelnic, ai migratorilor avari.
Odată cu dispariţia Kaganatului avar, avuţia mereu sporită a obştii oferă
noi posibilităţi de cumul şi deci o accentuare mai vădită a diferenţierii
economice şi sociale. De la acest stadiu s-a ajuns la deplina statuare a
claselor sociale, benefeciind de condiţii conjuncturale prielnice (o anumită
acalmie a valurilor migratoare, sporul demografic, întărirea elementelor
de conducere ale obştilor), toate aceste mutaţi petrecându-se relativ lent
în viaţa social-economică a obştilor săteşti, au anunţat zorii unei noi
orânduiri sociale bazate pe raporturi de dependenţă economică şi politică.
23
21
Alexandru Gyuriş, op. cit., p. 403
22
L. Marghitan, op. cit., p. 188
24
Ibidem, p. 193-194
P.P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1964,
p. 20
31
Cetăţile ridicate în Banat în secolele IX şi X, precum şi rezultatele
cercetărilor arheologice de la Ilidia – unde ni se înfăţişează clar începuturile
asocierii dintre puterea politică şi cea ecleziastică de tradiţie bizantinădocumentează pasul important săvârşit pe calea întemeierii unor formaţiuni
politico-economice mai evoluate decât organizarea în obştii: cnezatul
şi voievodatul.25
Destrămarea relaţiilor sociale din cadrul obştii, ca urmare a
diferenţierii şi stratificări sociale, a creat o aristocraţie capabilă, prin
poziţia socială şi funcţii, să participe activ la viaţa politică a comunităţi.
Din cadrul acestei aristocraţii se va detaşa conducătorul politic şi ulterior
conducerea dinastică, trăsătură fundamentală a societăţi feudale.26
Această succintă prezentare a realităţilor sociale, politice şi confesionale existente în Banatul prefeudal este absolut necesară demersului
nostru istoric, deoarece lămureşte mai deplin realităţile existente în
microzona cercetată. Cu atât mai mult cu cât informaţiile documentare
privind perioada voievodatului bănăţean şi a cuceririi maghiare sunt
deseori inegale. Momente ale evoluţiei societăţii bănăţene în perioada
studiată au fost consemnate în două cronici: Cronica notarului anonim
al regelui Bela al III-lea „Gesta Hungarorum”şi „Legenda Sfântului
Gerhard”(Legenda Sancti Gerhard episcopi). Ambele vorbesc despre
formaţiuni româneşti pe cuprinsul bănăţean, cu care vreme de mai bine
de o jumătate de secol s-au purtat lupte pentru a le aduce sub ascultarea
regatului panonian al ungurilor. Aşa cum relatează cronicarul anonim,
ţara stăpânită de voievodul Glad se întindea de la Cetatea Ursua (Orşova)
până la Mureş, iar la vest până în zona dunelor de nisip de la Deliblata
şi mlaştinile de pe malul stâng al Tisei inferioare, aşa cum ar rezulta
din amplasarea cetăţii Keve (localizată la Kuvin), fortificaţie pe care
Glad a fost nevoit să o cedeze ungurilor. În timpul luptelor, Glad va fi
succesiv înfrânt pe Timiş (unii istorici localizează locul luptei la un
vad al Timişului în apropiere de Foeni), la Keve şi Ursua. Înfrângerea
ducelui Glad nu s-a soldat cu anexarea „ţării” sale de către regatul ungar,
ci doar cu acceptarea suveranităţi arpadiene. Luptele acestea au scos în
evidenţă mulţimea satelor din ţinut şi numărul considerabil de locuitori
ai respectivelor sate. Acea masă a autohtonilor români reprezenta rezerva
32
umană care i-a permis lui Glad să nu se considere definitiv înfrânt, ci
să accepte o suveranitate a cărei durabilitate în timp nu era deloc certă.
Cu siguranţă că tot datorită densităţi de locuire a ţinutului n-a fost posibilă
nici aşezarea în cuprinsul bănăţean a triburilor ungare, fapt sugerat prin
absenţa urmelor de locuire de factură maghiară din cursul secolului al
X-lea pe cuprinsul Banatului.27
Incursiunile maghiare constituiau acte obişnuite ale unui popor
migrator aflat în faza prestatală de organizare tribală, în căutarea unui
spaţiu vital. Implicarea ungurilor în conflictele din apusul Europei,
înfrângerea lor drastică din partea germanilor la Sechfeld lângă Augsburg
(955), dificultăţile din interiorul societăţii maghiare în curs de stratificare
şi organizare feudal-statală au concurat la păstrarea autonomiei voievodatului lui Glad şi la conservarea sa pe parcursul secolului al X-lea. Existenţa
lui Glad este revelată şi de o seamă de toponime, în apropierea Macedoniei
s-a conservat toponimul unui sat, Ghilad, ce sugerează o formă alterată
a numelui lui Glad sau a satului Gad (Galad în documentele vremii).
Potrivit Legendei Sfântului Gerhard, voievodatul bănăţean era
condus la începutul secolului al XI-lea de un urmaş al lui Glad, Ahtum.
Lucrarea îl caracterizează pe Ahtum ca pe un „conducător foarte puternic”,
„slăvit în virtutea şi puterea sa”, vasal al imperiului bizantin, Ahtum
fusese botezat după credinţa ortodoxă în cetatea Vidinului. Politica sa
de independenţă faţă de statul maghiar se baza, alături de alianţa cu
Bizanţul, pe „mulţimea ostaşilor mai numeroşi decât ai craiului” pe
capacitatea economică (avea turme şi herghelii, moşii şi curţi numeroase),
pe sprijinul intern al populaţiei şi al nobilimii (i se închina lui toată ţara).
La începutul secolului al XI-lea formaţiunile statale româneşti au ajuns
în conflict cu regatul Ungariei, condus de regele Ştefan I. După înfrângerea
lui Ahtum, prin trădarea lui Chanadinus, voievodatul bănăţean a trecut
între posesiunile coroanei arpadiene28. Înglobarea voievodatului bănăţean
a lui Ahtum în structurile statului arpadian a fost un proces îndelungat
şi anevoios. Teritoriile ocupate trebuiau administrate. Problema administrării unui ţinut, a armonizării intereselor centrale cu rezistenţele locale,
a organizării şi coordonării activităţilor şi eforturilor locale, a constituit
27
25
L. Marghitar, op. cit., p. 196
26
A. Bejan, op.cit., p. 104
28
L. Marghitan, op. cit., p.198
Eugen Gluk, Vechi izvoare ale istoriei patriei, în Magazin istoric, an XIII,nr. 4, (145),
1979, p. 18-
33
34
o sarcină grea pentru regatul maghiar, mai ales în situaţia creată după
moartea regelui Ştefan I. Anarhia internă declanşată de lupta pentru
tron dusă de urmaşii regelui, combinată cu răzvrătirile anticatolice şi
antifeudale din 1046 şi 1063 au slăbit mult un stat aflat încă în demarajul
instituţionalizării sale, permiţând numeroase amestecuri externe, ne
referim la tendinţele expansioniste ale germanilor, la intervenţiile sporadice
ale pecenegilor, la imixtiunile bizantine.
Atestarea documentară relativ târzie a comitatelor, ca forme politicoadministrative (Timişul – 1177) este şi dovada rezistenţei vechilor forme
de organizare autohtonă – cnezatele, care au contribuit şi ele la această
încetineală organizatorică. În toată această perioadă, comunităţile româneşti
continuă să se dezvolte, dominaţia maghiară fiind mai degrabă nominală,
concretizată prin stăpânirea unor aşezări întărite (cetăţi) şi unele dări în
natură, plătite de populaţia românească prin intermediul cnezilor
(chinezilor) locali. Stăpânirea ungară asupra Banatului se întăreşte la
începutul secolului al XIII-lea prin introducerea politicii de danii regale
în defavoarea populaţiei locale. Domeniile donate împreună cu locuitorii
lor devin dependente de stăpânirea feudală, laică sau ecleziastică nou
formată.
Începând cu secolul al XIV-lea se constată o adevărată explozie
de atestări documentare ale aşezărilor bănăţene. Ea nu poate fi pusă
nicidecum pe seama unei populări masive, ci doar pe momentul în care
aceste aşezări omeneşti intră în sfera relaţiilor de producţie de tip feudal.
Ca urmare, documentele vorbesc despre multe aşezări libere de servituţi
feudale, care îşi trăiesc viaţa independent de feudal sau stat, plătindu-şi
obligaţiile prin intermediul cnezilor locali. Atestarea lor documentară
este sintetizată sub şapte aspecte: satul este dăruit (unei) unor familii;
se reînnoiesc actele de proprietate asupra satului; ieşirea din statutul de
devălmăşie a proprietarilor; neînţelegerile dintre proprietari; abuzuri
ale unor feudali din jur; încheierea de acte între vii-vânzări, cumpărări,
donaţii, schimbări de posesiuni; moartea posesorului, mutaţii în privinţa
proprietăţi funciare.29Începând cu secolele XIV-XV, satele feudale
bănăţene, inclusiv Macedonia, se află într-o situaţie de tranziţie sub
impactul noilor rânduieli feudale de tip occidental aduse de regalitatea
maghiară. Pătura superioară a populaţiei autohtone reprezentată prin
cnezi, stăpânii tradiţionali ai satelor, suferă mutaţii. O parte a cnezilor
a fost integrată feudalităţii regatului, aceşti cnezi fiind asimilaţi nobililor,
iar o parte a lor a decăzut la condiţia juzilor săteşti. În Banat cnezii şi-au
păstrat în general statutul tradiţional de mici feudali aflaţi în stăpânirea
condiţionată a satelor, având anumite obligaţii de natură economică şi
militară faţă de comitele de Timiş, reprezentantul puteri regale în zonă.
Prefacerile suferite de cnezi au constituit, desigur, un proces social de
durată, cu intensităţii diferite de la o zonă la alta. Este dificilă încadrarea
unor reprezentanţi ai feudalităţii locale în categoria nobililor sau a cnezilor.
În toată această perioadă, pe lângă prefacerile de natură socio-juridică
cunoscute de feudalitatea românească din Banat, s-a petrecut şi un proces
de polarizare a acesteia, care poate fi surprins în izvoarele epocii.
Documentele relevă existenţa unor familii de feudali puternici, stăpânind
un număr relativ mare de sate în condiţiile în care cei mai mulţi nobili
şi cnezi stăpâneau 1-2 sate.30
Documentele feudale, care certifică noile relaţii feudale, bazate
pe proprietate şi raporturi de aservire de către feudali ai locuitorilor ne
sunt de mare folos în cercetarea istoricului satului Macedonia. Pentru a
ilustra perioada când Banatul şi implicit Macedonia se afla sub stăpânirea
maghiară, mă folosesc de datele culese de Marius Bizerea în anul 1935,
referitoare la trecutul comunei Macedonia şi apărute în revista „Brazde
bănăţene”, anul III, nr.1-2, ianuarie - februarie 1940.Mihai Marius Bizerea,
un pasionat cercetător al trecutului bănăţean, a făcut parte în anul 1935
din echipa regală, care a cercetat, în special arhivistic istoria Macedoniei.
Referitor la numele satului Macedonia, M. Bizerea avansează următoarele
ipoteze:
1. După Dio Cassius, dintre cele 7 legiuni romane care au luat parte le
expediţiile de cucerire a Daciei; 4 au rămas în Dacia după cucerirea
ei. Între aceste 4 legiuni era şi Legiunea a V- Macedonica. Această
legiune s-a aflat în Dacia Romană şi pe timpul împăratului Aurelian
(270-275). De la Legiunea a V-a Macedonica pare să-şi aibă numele
Macedonia. Părerea aceasta o confirmă geograful Ravenat (de fapt
Cosmografia geografului anonim din Ravena – apare în Fontes
29
30
Ion Haţegan, L. Savulov, Banatul medieval, în ,,Analele Banatului”, serie nouă,
Timişoara, V, 1997, p. 194
Viorel Achim, Adunările obşteşti ale districtului Caransebeşului în secolul al XIVlea, în ,,Banatica”, 9, Reşiţa, 1987, p. 371
35
Historiae Daco- Romanae, II, p.581), la finele secolului al VII-lea,
care aminteşte de cetăţile Daciei Romane, supuse Moesiei inferioare şi
anume: Macedonia, Optaţiana (Opătiţa), Sacidava (Suzidava), Arcidava
(Vărădia ) etc. 31 tentantă ipoteză, însă este îndeobşte cunoscut faptul
că Legiunea aV-a Macedonica a fost aşezata în Dacia în castrul de
la Porolissum, de unde la retragerea aureliană a fost strămutată în
sudul Dunării la Oescus ca să întărească structura sistemului defensiv
al zonei. Nu se cunoşte nici o cohortă sau trupă auxiliară a legiuni
care să fi staţionat în zonă centrală a Banatului, nu s-a descoperit
nici o urmă a acestei legiuni în apropierea Macedoniei, astfel că
suntem obligaţi la nivelul actual al cercetări să respingem această
ademenitoare ipoteză.
2. Autorii maghiari şi slavi susţin că localitatea a fost întemeiată de o
familie venită din Macedonia pe timpul regilor arpadieni (sec. XIXIII) şi primii locuitori au fost macedonieni de la care îşi are denumirea
comuna32.
3. Numele comunei poate deriva şi de la mac (Papaver somniferum),
plantă care creşte sălbatic în număr mare pe ţarinile comunei. Din
mac s-ar fi putut forma măcet, măcetoni, Macedonia. Dar macul se
află în număr mare pe toată câmpia Banatului, nu numai în hotarul
comunei Macedonia.
Sârbii au încercat să derive numele comunei de la Matadolia şi
în popor se şi aude acest fel de pronunţare. Dar aceasta provine de la
felul de scriere şi pronunţare ungurească Maczedonia, care se citeşte
Maţedonia şi din această s-a format Maţedolia (cum s-a făcut din Vajdaloc Vaidăloc).
De asemenea originea numelui nu poate fi slavă şi din cauză că
populaţia comunei din cele mai vechi timpuri şi până azi a fost curat
românească. Rămâne deci – conchide M. Bizerea – singura presupunere
vrednică de crezământ, că această comună îşi are numele de la Legiunea
a V-a Macedonica şi este cetatea Macedonica amintită de geograful
Ravenat la finele secolului al VII-lea.Astfel comuna îşi are originea
31
Dr. G. Popovici, Istoria Românilor Bănăţeni, Lugoj, 1904, p. 101, apud M.M. Bizerea,
Din trecutul comunei Macedonia, “Brazde bănaţene”, Anul III, nr. 1-2, 1940, p. 5
32
Dr. Szentklaray Jeno, A Csannad - egyhazmegyei plebaniak tortenete, vol I, Timişoara,
1898,p. 653-657, apud M.M. Bizerea, op. cit., p. 5
36
din timpul stăpânirii romane asupra Banatului.33Din păcate mărturiile
documentare nu ne permit să acceptăm această ipoteză.
Revenind la evenimentele din vechime întâmplate în perimetrul
localităţii Macedonia, M. Bizerea ne spune că lupta dintre Glad ducele
românilor bănăţeni şi Zuard şi Cadusa conducătorii armatelor ungare
trimise de Arpad să cucerească Banatul, la anul 985, s-a desfăşurat lângă
râul Timiş, la vadul între comunele Foeni şi Macedonia de astăzi. Cum
Macedonia, existând din timpul ocupaţiei romane,? locuitorii ei ca vrednici
urmaşi ai legiunilor romane, de bună seamă, au luat parte la această luptă
sângeroasă, în urma căreia valurile râului Timiş s-au înroşit de sânge,
după cum relatează notarul anonim al regelui Bela.34
Prima consemnare a comunei Macedonia în documente se face
în registrele dijmelor papale adunate în Banat în anii 1332-1337 şi anume
în anul 1334. Acolo apare sub denumirea Machadonia. Preotul de atunci
se numea Nicolae şi a solvit 6 banales (a plătit 6 bani).
În documentele din secolele XIV-XV Macedonia este menţiontă
de multe ori. În anul 1363 Macedonia este proprietatea lui Danciu de
Macedonia (Maczedonai Danch) care ia parte ca omul regelui Ludovic
cel Mare (1342-1382) (homo regius, kiralyi ember), la o introducere în
posesiune a familiei Himfy. În aceeaşi calitate de „homo regius” e amintit
acest Danciu de Macedonia şi la anul 1369 la fixarea hotarelor comunei
Iersig (scris în diplome Egerszeg).35
Urmărirea numelui acestui nobil român, sigur trecut la catolicism
şi înnobilat prin danie regală poate să releve anumite aspecte privitoare
la feudalitatea locală în secolul al XIV-lea. Dincolo de hazardul conservări
documentelor care au furnizat acest nume (Danciu de Macedonia),
frecvenţa cu care este atestată această familie este de natură să indice
poziţia ei în cadrul feudalităţii. Familia nobilului Danciu de Macedonia
a avut o situaţie distinsă în vechiul comitat al Timişului. Astfel pot fi
reconstituite aspecte esenţiale din existenţa acestei familii, originea
românească, înnobilarea prin acordarea unor dani în care intră şi domeniul
Macedonia (în mod sigur pentru servicii importante făcute regalităţi
33
M.M. Bizerea, Din trecutul comunei Macedonia, “Brazde bănăţene”, Anul III, nr. 1-2,
1940, p. 5
34
Ibidem
35
Pesty Fr., Krasso varmegye tortenete, vol III, Budapesta, 1882, p. 51 şi 89, apud M.M.
Bizerea, Din trecutul comunei Macedonia, “Brazde bănăţene”, Anul III, nr. 1-2, 1940,
p. 5
37
ungare), alianţele matrimoniale cu alte familii, succesiunea generaţiilor,
funcţiile şi demnităţile fiecărui membru. De aceea am considerat oportun
să prezentăm într-o formă sistematică rezultatele cercetărilor asupra
evoluţiei, în secolele XIV-XVI, a unei familii foarte importante şi
influente din comitatul Timiş, anume familia lui Danciu de Macedonia.
O problemă esenţială a rolului pe care feudalitatea locală l-a
jucat în cadrul comunităţii bănăţene o constituie ascendenţa sa cnezială,
datată din perioada premergătoare pătrunderii maghiare în Banat. E greu
să putem explica existenţa nobilimii române din Banat aşa cum apare
ea în documente începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea,
dacă nu acceptăm ideea anterioarei sale existenţe cneziale, ce presupune,
conform mărturiilor documentare atât calitatea de posesor de pământ şi
oameni, cât şi dreptul de jurisdicţie asupra satelor cneziale. A ne imagina
că stăpânirea maghiară a nivelat toate structurile sociale româneşti aşezând
deasupra lor o suprastructură nouă, nu justifică ascensiunea nobilimii
române bănăţene. Stratificarea cnezimii bănăţene, apariţia unei categorii
numeroase de cnezi nobili a urmat, în general, un proces obiectiv şi
treptat, de la statutul de cneaz local la cel de cneaz nobil. În primul rând,
noul statut de proprietari prin danie regală, caracteriza categoria cnezilor
nobili spre deosebire de cea a cnezilor comuni, nerecunoscuţi oficial
de regalitate în stăpânirile lor. Chiar dacă la început diferenţele dintre
cnezul recunoscut oficial în posesiunile sale şi înnobilat pentru merite
deosebite şi cnezul nerecunoscut oficial, nu putea fi mare, deoarece
ambii porneau de la aceleaşi realităţi tradiţionale româneşti, cu timpul
statutul social-juridic se diferenţiază vizibil. În timp ce prima categorie
a urcat treptele ierarhiei feudale pentru a face parte din nobilimea mică
şi mijlocie a regatului, cei din a doua categorie vor continua să rămână
în starea lor, pentru a decade cu timpul, unii dintre ei chiar în rândul
iobagilor în urma procesului de uzurpare a pământurilor cneziale de
către regalitate sau de către marea nobilime.36
Reconstituirea genealogică a traiectoriei istorice a familiei Danciu
de Macedonia începând cu a doua jumătate a secolului XIV (de când
datează primele atestări documentare) şi până la căderea Banatului sub
turci, ridică probleme legate de inconsecveţa documentelor. Nu este
absolut sigur dacă Danciu, a fost un refugiat din Ţara Românească, sau
descendentul unor familii de cnezi locali care s-au distins prin servicii
36
Ligia Boldea, Familii nobiliare române bănăţene, în ,,Banatica” 14, Reşiţa, 1996, p. 56
38
făcute regelui Ungariei şi pe baza acestor servicii făcute a fost înnobilat,
particula „de”(de Macedonia) indicând clar înnobilarea. Aceasta presupunea în primă fază a feudalităţii bănăţene, acordarea unor posesiuni
prin danie regală prin care cneazul local intra în stăpânirea proprietăţii,
care putea fi unul sau mai multe sate. Procesul înnobilări s-a realizat,
în fapt, fie prin donaţi iniţiale de noi posesiuni cu titlu nobiliar, fie prin
reconfirmarea în vechile stăpâniri strămoşeşti pe baza unor noi donaţii.
Astfel, proprietatea alodială românească, devenită posesiune dependenţa
de coroana regală, dobândeşte în timp caracterul unui uzufruct tacit cu
titlu ereditar, însă grevat de anumite obligaţii specifice lumii feudale.
În virtutea acestui uzufruct, familia nobilului de Macedonia îşi exercita
libertatea de a dispune de stăpânirile sale, pe care le puteau transmite,
moşteni, ipoteca sau vinde.
Consider că e necesar să definim ce înseamnă, în condiţiile timpurilor respective, noţiunea de danie. Actul de danie relevă conferirea
unei stăpâniri ereditare asupra moşiei şi dreptul de jurisdicţie asupra
oamenilor de pe moşie. Ei aveau dreptul „de a judeca orice fel de pricini
în afară de trei şi anume: tâlhărie, furtul şi focul”.37 Jurisdicţia cnezială
apare astfel limpede definitivă şi legată indisolubil de dreptul de proprietate asupra unei moşii.
O altă problemă importantă ce reiese din cercetarea făcută, este
aceea legată de confesionalitatea familiei de Macedonia. Este evident
că Danciu de Macedonia a fost român şi ortodox, dar atât el şi mai ales
urmaşi săi în mod sigur au trecut la catolicism. Diplomele regale de
confirmare a stăpânirilor cneziale bănăţene din a doua jumătate a secolului
al XIV-lea nu condiţionează explicit stăpânirile de confesiune. Este, însă,
cert faptul că prozelitismul catolic în rândul comunităţilor româneşti
bănăţene, cu principalele momente de vârf (1366, 1428, 1439) a modificat
într-o oarecare măsură structura confesională a lumii feudale bănăţene,
constrânsă să se adapteze cerinţelor care impuneau religia catolică oricărui
posesor de pământuri. Considerăm că relaţia confesionalitate - etnie trebuie
nuanţată. Faptele au fost receptate în istoriografia recentă drept dovada
unei situaţii normale, prin care feudalii români au acceptat adoptarea
credinţei catolice în schimbul dobândirii actelor de stăpânire.38 În acelaşi
37
Documenta Romaniae Historica D.R.H C Transilvania, vol. X, Bucureşti, 1977,
p. 161
38
Ligia Boldea, Înnobilare şi confesiune în lumea feudală românească din Banat, în
,,Banatica” 1995, Reşiţa, p. 30
39
timp e greu de crezut că, prin trecerea la catolicism, aceşti nobili s-au
rupt definitiv de masa comunităţii româneşti. Se poate bănui, că măcar
la început, nobilii români, au adoptat catolicismul din nevoia de a-şi
păstra întregi posesiunile pământeşti, ceea ce ne determină să ne întrebăm
cu câtă fidelitate şi convingere spirituală au practicat ei efectiv noua
confesiune. Mai târziu când familile au devenit mixte, maghiarizarea
familiei de Macedonia cât şi convingerile catolice au devenit mai profunde,
din moment ce regele Ferdinand I numeşte ca episcop catolic la Oradea
pe Ladislau fiul lui Ioan de Macedonia şi al Agnetei Gyulafi. Cercetând
documentele avute la dispoziţie am constatat că membrii familiei de
nobili de Macedonia s-au implicat din însărcinări regale în activităţi
ca: introducere în posesia unor proprietăţi, fixarea unor hotare comunale
(Iersig), împărţiri de proprietăţi, luptele cu turci, au făcut muncă de
partizanat pentru regele Sigismund, în 1516 Nicolae de Macedonia
face parte din dieta Ungariei, iar în anul 1523 este prefectul (föispan)
comitatului Cenad.
Toate acestea mă îndreptăţesc să afirm că traiectoria istorică a
familiei de nobili de Macedonia a fost importantă, jucând un rol politic
însemnat în istoria Banatului din timpul regatului maghiar. În continuare
vom reda cronologic traiectul istoric al acestei familii, strâns legate de
destinul localităţi Macedonia. În ultimul deceniu al secolului al XIV-lea
comuna Macedonia a fost proprietatea a doi fraţi: Petru şi Ladislau de
Macedonia. Petru a avut în mai multe rânduri misiuni de încredere din
40
partea curţi regale ungare. La 25 martie 1381 regina Elisabeta (soţia
regelui Ludovic cel Mare) în baza certificatului capitlului din Cenad,
încredinţează din Buda pe Petru de Macedonia s-ă împartă proprietatea
lui Nicolae, fiul răposatului ban Benedict şi cele ale lui Nicolae fiul lui
Pavel.39Andrei fiul lui Ladislau de Macedonia, a intrat într-un relativ
conflict cu regele Sigismund (1387-1437) care dispune capitlului din
Cenad la 13 iunie 1387 să-l silească a renunţa la nişte proprietăţi din
comitatele Timiş şi Caraş, pe care le deţinea în numele soacrei şi soţiei
sale cu titlul de zestre.40 În anul 1392 văduva lui Ştefan Posa Szeri acuză
de violenţă pe iobagii nemeşilor din Macedonia.41 În anul 1396, turci
înfrâng armatele creştine la Nicopole şi intră în Banat, pustiindu-l până
la Timişoara, unde sunt opriţi de garnizoana cetăţi.42 Când turci ajung
la hotarul Macedoniei, românii din acesta comună se luptă vitejeşte cu
turcii luându-le prada şi alungându-i. Nicolae, Andrei şi Simion fii lui
Petru de Macedonia în timpul tulburărilor pricinuite de domnia uşuratică
şi arbitrară a regelui Sigismund, în urma cărora acest rege ajunge în
prinsoare, nu s-au înstrăinat de rege, ci ţinând cu palatinul Nicolae de
Gara, omul de încredere al regelui s-au străduit să câştige partizani pentru
rege în comunităţile sudice. Au reuşit să câştige pentru Sigismund pe
bogatul şi puternicul nobil Ştefan Hïmfy de Remete şi pe Gheorghe Ciolnoc
(Czolnok) de Omor. La această împrejurare se referă scrisoarea regelui
Sigismund dată din Buda la 25 august 1403 în care le scrie acestor nemeşi,
că din raportul făcut de fii lui Petru de Macedonia a luat cunoştinţă cu
bucurie că şi ei s-au dat de partea sa şi-i avertizează să rupă definitiv
cu răsculaţii infideli şi să activeze în serviciul său, ca apoi să-şi primească
răsplata cuvenită fidelităţii lor.43
La 2 iulie 1406 Frank Szecher judele ţării (Orszoghire) ordonează
capitlului din Orod (Arad) să citeze pe Petru şi Grigorie fii lui Posa Szeri
în procesul intentat în contra lor de către Ştefan Himfy de Remete şi de
Nicolae de Macedonia, grofi (conţi) de Timiş şi judecători cumani
39
Ortvay Tivadar, Oklevelek Temesvármagye es Temesvár varos törtenetéhez. Másolta és
gyüjtötte Pesty Frigyes, vol I, Bratislava, 1896, p. 142, apud M.M. Bizerea, Din
trecutul comunei Macedonia, “Brazde bănăţene”, Anul III, nr. 1-2, 1940, p. 5
40
Ortvay. T., op.cit., p. 145, apud ibidem.
41
Idem, Magyarország főldrajzi leirása, Budapesta, 1896,p. 478, apud ibidem.
42
Dr. G. Popovici, op.cit., p. 173, apud ibidem.
43
Ortvay Tivadar, Oklevelek Temesvármagye es Temesvár város törtenetéhez, vol II,
Bratislava 1896, p. 331, apud ibidem.
41
(români).44 Din această diplomă document se vede că cele două familii
bănăţene înrudite (Himfy şi Macedonia) ajunseseră în rândul marii
aristocraţii feudale (orszagnagyok).Dintr-o diplomă data la 31 martie
1408 a capitlului de Cenad se vede că în acel an moşia Macedonia este
tot proprietatea celor 3 fii ai lui Petru de Macedonia.45
Familia nobililor de Macedonia avea conflicte dese cu familia
Csepy (Ceapă) şi Gyertyamos (Gherteniş); adeseori luau cu forţa grâul
şi vitele familiei Csepy. Ca oligarhi foarte bogaţi şi puternici, având
proprietăţi întinse şi mulţi iobagi, îşi permiteau să rezolve conflictele
cu vecinii prin folosirea forţei, sfidând uneori chiar autorităţile centrale.
În aceleaşi raporturi încordate erau relaţiile şi cu familia Itebő. Palatinul
Nicolae de Gara încredinţează capitlului din Cenad în anul 1411 să
aranjeze cauza procesuală dintre familia Itebő şi de Macedonia, dar
nobilul Nicolae de Macedonia nu se prezintă înaintea judecăţii palatinului,
care pentru această nesupunere, îl condamnă la amendă dublă în bani.46
În anul 1416 turcii năvălesc din nou în Banat sub conducerea lui Icaci
beiul Bosnei, pustiindu-l cu fier şi foc. La reîntoarcere turcii încărcaţi
cu prăzi bogate au fost întâmpinaţi de românii sub conducerea lui Nicolae
de Macedonia, care era un viteaz neînfricat şi a ucis cu mâna sa pe
beiul turc. Văzând turcii moartea comandantului lor, au fugit, lăsând
toată prada în mâinile românilor din Macedonia.În acelaşi an 1416,
românii din Macedonia au avut lupte cu turcii, tot sub comanda lui
Nicolae, atacându-i pe turci noaptea. Ca să se poată recunoaşte noaptea
între ei, românii strigau numele lui Dumnezeu şi al arhanghelului Mihail.
Turcii ca să scape cu viaţă au început a striga şi ei aceleaşi nume, dar
românii i-au recunoscut şi pe întuneric după vorba lor pocită şi i-au
măcelărit.47 Referitor la această luptă cu turcii, reputatul istoric Ioan
Haţegan, are o altă opinie bazată pe ultimele cercetări în materie, de
aceea o şi consemnăm.„Perioada în care s-a desfăşurat incursiunea
apreciem că trebuie căutată în intervalul lunilor august-septembrie
1415, iar direcţia de înaintare a achingilor de la sud-vest la nord-estul
Banatului. Trecerea Dunării s-a făcut în preajma confluenţei sale cu Tisa,
după care trupele de achinigii urcă cursurile inferioare ale Timişului
44
Ibidem, p.379, apud ibidem
Ibidem, p. 393, apud ibidem
46
Ibidem, p. 393, 454 apud ibidem
47
M. Bizerea, op. cit., p. 6.
42
şi Begăi până aproape de Timişoara. Cel de-al doilea aspect neclar se
referă la numele acelui viceconte de Timişoara, care i-a întâmpinat şi
învins pe turcii otomani. Până acum a existat o unanimitate de opinii
în a-l desemna pe Nicolae fiul lui Petru de Macedonia în persoana
acestui celebru viceconte. Din păcate, nici o atestare documentară nu
vine în sprijinul acestei păreri. Adevăratul viceconte s-a numit Petru
fiul lui Nicolae de Derechke, care este atestat documentar de cel puţin
5-7 ori în calitate de viceconte de Timiş. Ce-a de-a treia problemă se
referă la locul luptei şi opinăm că el trebuie căutat la sud-vest de Timişoara,
pe valea mijlocie a amintitelor râuri, fără însă a putea preciza localitatea.
În sfârşit un ultim aspect îl reprezintă modul în care acest viceconte a
reuşit să îşi ferească oameni de jertfe inutile. Întrucât confruntarea
militară rămăsese indecisă, vicecontele la provocat la duel pe comandantul
trupelor otomane. Obiceiurile cavalereşti, la modă în vremea sa, erau
acceptate şi de către turci. În timpul luptei în doi, beiul otoman încearcă
să-l omoare prin viclenie dar vicecontele îi dejoacă intenţiile şi reuşeşte
să-l doboare. Trupele otomane sunt puse pe fugă şi prada a fost recuperată.
În lipsa comitelui, acelaşi viceconte reuşeşte, în cursul următorilor ani,
să respingă încă o asemenea incursiune. Achingii ajung până în preajma
Mureşului, spre nord-vest de Timişoara. Riposta bănăţenilor îmbracă
acum forma atacului de noapte, cu strigăte de luptă folosite drept parolă
de recunoaştere în timpul nopţii – Dumnezeu şi sfântul Mihail – ei atacă
la miezul nopţii tabăra duşmană. Surprinşi otomanii sunt pradă uşoară.
Această acţiune, parcă prefigurează celebrul atac de noapte al lui Vlad
Tepeş din vara anului 1462, dar nu este singulară în istoria conflictelor
militare antiotomane din Banat, întrucât am întâlnit-o des folosită cu
câţiva ani înainte de 1400.Ea reprezintă, în fapt, o acumulare a unei
experienţe de luptă a poporului, pe care acesta o aplică în momentele
dificile create de aceste incursiuni.Tradiţia populară, reluată mai apoi
şi de istorici, consemnează faptul că pe câmpul acestei lupte s-a ridicat
mai târziu o capelă şi în jurul acesteia s-a înfiripat un sat numit Sfântul
Mihail (Sânmihai). Identificările propuse au fost fie actualul Sânmihai
de lângă Timişoara, fie Sânnicolau Mare. În realitate este vorba despre
aşezarea feudală Sânmihai, aşezată la nord de Sânnicolau Mare, într-un
cot al Mureşului şi atestată la câţiva ani după această luptă”.48
45
48
Ioan Haţegan, Banatul şi turcii otomani (1400-1438), în ,,Analele Bantului”, serie
nouă, II, Timişoara, 1993, p. 262
43
Dintr-o scrisoare datată din Macedonia fără indicarea anului, dar
de bună seamă de la începutul secolului al XV-lea, scrisă într-o limbă
latină barbară se vede că familia de Macedonia avea aici un castel (o
fortificaţie de lemn întărită). Petru fiul lui Nicolae Danch (Danciu) de
Macedonia roagă pe sora sa Ecaterina soţia lui Ştefan Himfy de Remete
să-i trimită material lemnos pentru repararea castelului său din
Macedonia (pro reformacione castelli seu fortalicy).49La anul 1436,
Nicolae de Macedonia îşi împarte toată averea între fii săi, având
pentru aceasta permisiunea regelui Sigismund.În anul 1459 regele Matei
Corvinul (1458-1490) a luat în apărare proprietăţile din comitatele Timiş,
Cenad şi Arad ale lui Ştefan Posa Szeri şi ale lui Nicolae şi Andrei fii
lui Danch (Danciu) de Macedonia.În anul 1466 Nicolae fiul lui Danch
(Danciu) de Macedonia a adoptat ca frate al său pe Vasile Duţu (Doczy
Laslo) şi s-a învoit cu el ca din partea sa de avere din Macedonia să
treacă jumătate asupra lui Vasile Duţu cu drept de moştenire, iar partea
lui Ioan de Macedonia să rămână neatinsă, învoiala aceasta a fost
semnată de regele Matei Corvinul în anul 1466, iar de Ştefan Barthory
în anul 1478.Cu anul 1478 încetează stăpânirea familiei Danciu asupra
Macedoniei, care trece în proprietatea lui Duţu (Doczy), care au
stăpânit-o până la ocuparea Banatului de către turci (1552).La anul
1516 un Nicolae de Macedonia ia parte la dieta (parlamentul Ungariei),
iar în anul 1523 este numit prefectul (föispan) comitatului Cenad.
Acest Nicolae de Macedonia ia parte şi la lupta de la Mohacs la 29 august
1526, din care scapă cu viaţă, fiindcă îl întâlnim în acelaşi an la consfătuirea din Tokay în ziua de 14 octombrie 1526.După lupta de Mohacs,
familia nobililor de Macedonia se mută în comitatele nordice. În anul
1527 fraţii Ladislau, Nicolae şi Ivan de Macedonia capătă de la regele
Ferdinand I (1526-1564) pusta Ilova şi Jako din comitatul Trencin.
La 4 noiembrie 1527 regele Ferdinand I numeşte ca episcop catolic la
Oradea pe Ladislau, fiul lui Ivan de Macedonia şi al Agnetei Gyudafi,
dar scaunul episcopesc nu l-a putut ocupa, fiindcă regele Ioan Zapolya
al Ardealului aşează ca episcop al Oradei pe Emerik Czibak omul său.50
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, nu mai avem informaţii despre
familia nobililor de Macedonia, probabil s-au refugiat în Transilvania
sau în partea Ungariei rămasă neocupată de turcii.
49
50
Ortvay T., op. cit., p. 301, apud M. Bizerea, op. cit., p. 7
M. Bizerea, op. cit., p. 7
44
În concluzie putem spune că această familie bănăţeană relativ
numeroasă s-a bucurat de o reală ascensiune în secolele XIV-XVI. A
fost o familie puternică şi tenace, care a ştiut să-şi creeze o situaţie
materială bună, fapt ce i-a permis să ocupe importante demnităţi şi
funcţii, atât la nivel local cât şi la nivelul comitatului. Averea, funcţiile,
alianţele matrimoniale cu alte familii nobiliare, abilitatea politică au
asigurat familiei nobililor de Macedonia un prestigiu deosebit.
2.4. Sub ocupaţia turcească 1552-1716
Sălbatica reprimare a ţărănimii după înfrângerea oastei condusă
de Gheorghe Doja a slăbit mult rezistenţa regatului maghiar în faţa
pericolului turcesc. În primele decenii ale secolului al XVI-lea expansiunea otomană cunoaşte o nouă intensificare. După victorii succesive,
turcii cuceresc Belgradul în anul 1521, apoi în 1526 zdrobesc – la Mohacs
– forţele maghiare, ocupând în acest fel o bună parte a regatului maghiar
pe care-l transformă în paşalâc turcesc.
Un eveniment important în timpul luptelor cu turcii, ce încercau
să cucerească Banatul, dar mai ales cetatea Timişoarei, s-a desfăşurat
în apropierea Macedoniei, la Ciacova. Aici era ridicată o cetate, proprietatea nobilului Chaak. Stăpânii ei s-au folosit de Timiş şi au înconjurat-o
cu un şanţ umplut cu apă, ca să-i întărească capacitatea de apărare. Cetatea
Ciacova a fost cucerită de turci în toamna anului 1551 şi evenimentul
s-a petrecut în următoarele împrejurări.Ei au cucerit mai întâi cetăţile
Becei şi Becicherec, apoi au trecut la asediul cetăţii Ciacova – ultimul
avanpost înaintea cetăţii Timişoara. Garnizoana era hotărâtă să reziste
şi ar fi respins pe asediatori, dacă nu s-ar fi întâmplat o defecţiune. O
parte din populaţia sârbescă, fiind ostilă feudalului ungur, în posesia
căruia era cetatea, s-a alăturat turcilor, vânzându-le secretele apărării.
După intrarea turcilor în Ciacova, aici s-au aşezat mai multe sute de
sârbi, care au schimbat numele cetăţii din Chaac în cel de Ciacova.51
După cucerirea cetăţi Timişoara, în anul 1552 o parte a Banatului
ajunge paşalâc turcesc, iar Timişoara devine reşedinţa paşei. Paşalâcul
de Timişoara a cuprins iniţial patru sangeacuri: Timişoara, Lipova,
51
Theodor N. Trâpcea, Despre unele cetăţi medievale din Banat, în ,,Studii de istorie a
Banatului”, Timişoara, 1969, p. 66
45
46
Cenad şi Moldova, fiecare cu un sangeacbei în frunte şi cu un aparat
administrativ, fiscal, religios şi militar. Numărul sangeacurilor cuprinse
în vilayetul Timişoarei a fost fluctuant, în decursul celor 164 ani de
ocupaţie, aceste teritorii administrative mai mici, fie s-au adăugat la
vilayetul Timişoarei, fie au fost luate şi cuprinse în alte vilayete.
Principalul dregător al vilayetului era begler-beiul, având rangul de paşă
cu două sau trei tuiuri. Pe lângă comandanţii importantelor unităţi
militare, au fost instalaţi numeroşi slujbaşi care asigurau administraţia
locală: defterdarul cu reşedinţa la Timişoara conducea încasarea birurilor
şi dijmelor; în fiecare sat se afla un serdar, cu atribuţii administrative şi
judecătoreşti. Potrivit tradiţiei musulmane, întregul teritoriu al paşalâcului
se afla în proprietatea sultanului. Pământul cel mai fertil se afla în
administraţia fiscului (hasuri vizirale) şi asigura aprovizionarea garnizoanelor. Altă parte era împărţită în feude, aflate în folosinţa demnitarilor
civili şi militari şi în feude religioase (vacuf) pentru întreţinerea moscheelor,
şcolilor, spitalelor şi aşezămintelor publice. Contrar unor opinii formulate,
regimul otoman a fost relativ favorabil autonomiei populaţiei româneşti şi
instituţiilor ei, prin dreptul de folosinţă a ţăranilor asupra loturilor de
pământ şi prin larga toleranţă religioasă. Ritmul dezvoltării a fost,
incontestabil încetinit, dar viaţa şi-a urmat cursul fără modificări radicale
în plan demografic, social şi spiritual.52
Deşi din această perioadă nu avem informaţi care să amintească
de Macedonia, este mai mult decât probabil că satul a supravieţuit
iureşului turcesc şi făcea parte din nahia (unitate administrativ-teritorială
mică) Ciacova, care în 1553 avea 127 aşezări din care oraşele Obad şi
Denta, mănăstirile Sf. Ivan şi Sf. Gheorghe, 51 puste, 41 sate cu un
total de 936 case impuse la dare.53
În 26 noiembrie 1554 se publică Kanunnameul (decret) raialelor
(supuşii creştini plătitori de taxe) din sangeacul de Timişoara, care
reglementează datoriile faţă de sultan, faţă de administraţie. Ultimele
două paragrafe sunt consacrate statutului cnezilor. „Şi chehaiele (administratori ) districtelor aflate în vilayetul Timişoara sunt cunoscute sub
numele de chinezi. Din pricină că ajută la prosperarea ţinutului şi la
strângerea giziei (taxă pe cap de gospodărie plătită de supuşi creştini)
şi la perceperea dărilor şi impozitelor de la raiale, fiind scutite de dări
şi impozite în timpul regelui Ianoş (Ioan Zapolyia) şi a lui Petru bey
(Petru Petrovici) şi fiind cauza învierii şi bunăstări ţinutului, dat fiind
că, atunci când măria sa padişahul refugiu al lumii sau emirii ce sunt
valii (unităţi militare) în livaua (sangeac, unitate administrativă)
respectivă trebuie să facă expediţie într-o parte, mai sus pomeniţii urmează
a fi însărcinaţi şi ei să participe la expediţie, cu calul şi echipamentul
şi halebarda şi scutul şi celelalte arme ale lor, în noua condică imperială
s-a înregistrat ca mai sus pomeniţii să fie la fel precum au fost mereu
ceilalţi chinezi, adică să fie scutite de dări şi impozite cu condiţia ca,
astfel, ei îndeplinindu-şi slujba, precum mai înainte, să nu dovedească
neglijenţă şi delăsare”.54
În anul 1594 în Banat izbucneşte o mare răscoală a românilor şi
sârbilor împotriva dominaţiei otomane, cu notabile succese locale ale
răsculaţilor. Cetele de haiduci, însoţite de populaţie, atacă şi cuceresc
câteva oraşe şi cetăţi. Conducătorul acestei armate populare (printre
care au participat în mod sigur şi macedoneni) a fost Petru Maijos, român
de origine, fost în slujba banului de Lugoj - Caransebeş, apoi stabilit în
satul Obad. Răsculaţii ocupă Vârşeţul apoi şi alte sate şi târguri din
zona Caraşului. Cucerirea Palanci (întăritură de lemn şi pământ) Obad
de răsculaţi a însemnat extinderea mişcării spre vest, până la Mureş şi
Tisa.55Răscoala începută în zona centrală a Banatului se extinde în tot
teritoriul, antrenând în lupte şi trupele principelui transilvan, precum şi
trupe imperiale, transformându-se într-un război, cu sorţi de izbândă
alternative, alianţele temporare făcute din interese de moment, nu au
reuşit să exploateze momentul prielnic de eliberare de sub turci şi se
încheie prin înfrângerea răsculaţilor în iulie 1594 prin bătăliile de lângă
Timişoara şi Parţa. Urmează o represiune sângeroasă, dar turcii speriaţi
de bejenia locuitorilor promit iertarea generală pentru cei care se vor
întoarce în satele lor.
Un document interesant din 1626 oferă date despre efectivele
militare din mai multe cetăţi bănăţene de pildă la Ciacova erau 300
călăreţi şi 300 pedestraşi, situând cetatea în rândul cetăţilor mari, cu
însemnat potenţial militar. Deşi este o cetate de interior, a fost mereu
considerată un avanpost important în planul de apărare al cetăţii Timişoara.
52
54
53
I. Munteanu, R. Munteanu, Timiş, Monografie, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998, p. 58
Ioan Haţegan, Vilayetul de Timişoara, Editura Banatul, Timişoara, 2005, p. 51
55
Ibidem, p. 53
Ibidem, p. 101-103
47
În ani 1660 şi 1666 călugării mitropoliei ortodoxe din Ipek (Peci)
vin în Banat după milostenii. Deşi pe listele de mile găsim locuitori din
Cebza, Sag, Ghilad, Rudna care au făcut donaţii, Macedonia nu este
amintită, ceea ce ne face să credem că localitatea din motive necunoscute,
fie era dispărută, fie că era un cătun prea mic ca să-şi permită să facă
donaţii. Fenomenul prezentat nu se confundă cu o pustiire propriu-zisă,
ci mai degrabă este vorba de o restructurare demografică, de mutare a
vetrelor de locuire în zone mai ferite de primejdii şi mai ocrotite de natură,
de continuare a existenţei sub forme schimbate, greu identificabile.56
Faptul că localitatea Macedonia n-a dispărut o confirmă însemnările
inginerului italian Marsigli de la 1690-1700, unde apare ca aşezare locuită
sub denumirea de Macedonia, în Ţinutul de sub Timişoara (Neoerrect
pagi infra Tömesvar).57
Se ştie, că, la sfârşitul secolului XVII odată cu noua ofensivă
habsburgică în Balcani şi după repetate înfrângeri suferite în războiul
cu austriecii, turcii au luat o serie de măsuri menite a preîntâmpina
răzvrătirea populaţiei creştine din provincie şi pentru a-şi consolida
stăpânirea în Banat. Printr-o iradea (decret) a sultanului, raialele (supuşii
creştini) din Banat în majoritate covârşitoare români – primesc dreptul
de a transmite posesiunea pământului şi averea mobilă urmaşilor, putând
în acelaşi timp să plătească în bani, obligaţiile faţă de stăpânul moşiei
(spahiu), fiind astfel asimilaţi ca drepturi economice populaţiei musulmane.58 Aceste măsuri au contribuit nu numai la îmbunătăţirea situaţiei
economice şi sociale a populaţiei, ci, în plus a dus la stabilirea unui număr
mare de oameni în Banat.59 Aşa se face că „la sfârşitul stăpânirii turceşti
şi începutul celei habsburgice, Banatul era bine populat şi avea o
apreciabilă putere economică”.60
56
Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, II, Cluj- Napoca, 1979, p. 131-134
Pavel Binder, Lista localităţilor din Banat de la sfârşitul secolului alXVII-lea, în
,,Studii de istorie a Banatului,”vol. II, Timişoara, 1970,p.68.
58
I. Stoia-Udrea, Marginale la istoria bănăţeană, Timişoara, 1940, p. 89
59
Bujor Surdu, Răscoala populară antihabzburgică în Banat (1737-1739), în ,,Studii
şi materiale de istorie medie”, Bucureşti, vol. II, 1957, p. 295
60
Aurel Tintă, Colonizări habsburgice în Banat (1716-1740), Timişoara, 1972, p.35
57
48
2.5. Ocupaţia habsburgică
După cucerirea Transilvaniei trupele imperiale austriece asediază,
fără succes cetatea Timişoarei. Din aceea perioadă, Banatul devine teatru
de război între trupele austriece şi turci până la cucerirea cetăţii Timişoarei
în 1716. Prin pacea de la Passarowitz (Pojarevaţ) se consfinţeşte trecerea
Banatului întreg în stăpânirea Imperiului Habsburgic. Acest teritoriu
este declarat de austrieci „Domeniu al Coroanei” sub denumirea de
„Banatul Timişan” fiind administrat prin guvernatori ai Coroanei imperiale.
Primul guvernator, contele Claudiu Florimund Mercy (1718-1734) a
avut misiunea de a organiza teritoriul Banatului, care dispunea de
importante resurse. Provincia (Banatul) a fost împărţită în 11districte
printre care şi districtul Ciacova din care făcea parte Macedonia.61
Odată cu cucerirea habsburgică, Banatul devine domeniu al
coroanei, deci proprietatea personală a împăratului de la Viena, care
administrează şi exploatează economic provincia prin funcţionarii săi
în spiritul ideilor mercantile. Lipsa proprietăţii nobiliare feudale – vechea
nobilime maghiară şi română a plecat din Banat odată cu căderea lui
sub turci, iar spahii turci au părăsit provincia, atunci când habsburgi au
ocupat Banatul – au fost premise care au ajutat la realizarea dezideratelor
mercantile bazate pe o politică economică de stat, dirijată şi puternic
centralizată. Ţărănimea bănăţeană avea obligaţi feudale şi statale numai
faţă de împărat, astfel că situaţia iobagilor autohtoni era mult mai bună,
decât în celelalte provincii unde domnea bunul plac al feudalilor.
Imediat după ocuparea Banatului, administraţia militară îşi începe
munca de organizare şi pentru a putea evalua posibilităţile de exploatare
fiscală a provinciei se va executa, încă din cursul anului 1717 o conscripţie
generală a Banatului. Această conscripţie va fi completată în anii următori,
prin elaborarea unor hărţi detaliate ale ţinutului, care vor cuprinde toate
aşezările locuite sau părăsite ale provinciei. În conscripţia din 1717 apare
Macedonia cu 50 de case în districtul Ciacova. Bazat pe planuri meticuloase, s-a făcut împărţirea administrativă şi teritorială, Banatul fiind
61
Mihai Mircea Rusu, Aspecte ale vieţii social-economice a oraşului Lugoj în secolul al
XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, în ,,Tibiscus”, 1979, Timişoara,
p.269
49
50
organizat în districte, având în frunte administratorii districtuali, iar satele
ca şi înainte rămâneau sub conducerea cnezilor locali.
Războiul turco-austriac din 1737-1739 a avut consecinţe dezastruoase asupra Banatului. Operaţiile militare, răscoala care a urmat după
aceea, foametea, precum şi ciuma, au provocat grele pierderi de vieţi
omeneşti şi de bunuri. Odată pacea instaurată, regimul de la Viena s-a
străduit să reorganizeze aparatul administrativ, cu scopul ca provincia
să poată face faţă multiplelor sarcini ce i-au fost impuse. Războiul de
succesiune la tronul habsburgic, izbucnit îndată după urcarea pe tron a
împărătesei Maria Tereza, a adâncit dificultăţile în care se zbătea imperiul
ca urmare a lungilor şi istovitoarelor operaţii militare din războiul încheiat
prin pacea de la Belgrad (1739). În vederea acoperirii cheltuielilor prilejuite
de izbucnirea luptelor cu Prusia, Curtea din Viena a sporit contribuţia
în toate provinciile imperiului. Nici Banatul nu a fost exceptat de la
acest efort, deşi urmările dezastruoase ale războiului cu turcii se mai
făceau încă simţite.
Riguroasa administraţie habsburgică a consemnat sarcinile impuse
Banatului într-un număr impresionant de acte printre care şi o conscripţie
din anul 1743. Importanţa ei deosebită constă în faptul că este cel dintâi
document în care ni se dezvăluie pe larg unele realităţi din provincia
Banatului, la numai câţiva ani după războiul cu turcii. Astfel, cunoaştem
acum aproape toate aşezările locuite, dimpreună cu sarcinile respective.
Dar ceea ce trebuie reţinut îndeosebi în acest document este faptul că a
fost consemnată pentru prima oară şi naţionalitatea locuitorilor din fiecare
aşezare în parte. În această conscripţie apare Macedonia ca sat locuit
de români.62
Până în 1751, Banatul s-a aflat sub administraţie militară, din acel
an s-a introdus administraţia civilă austriacă, menţinută până în anii
1778-1779, când Banatul este încorporat Ungariei şi este organizat,
administrativ şi politic în comitate.
Încă de la începutul stăpânirii Banatului, Curtea de la Viena şi-a
concentrat atenţia spre o dezvoltare într-un ritm mai viu a economiei
bănăţene. Realităţile bănăţene permiteau în mare măsură realizarea
obiectivelor economice preconizate: existenţa unui pământ fertil,
posibilitatea de a mări suprafeţele agricole prin drenări, asanări, indiguiri,
un subsol bogat şi mai ales forţă de muncă la îndemână- ţăranii bănăţeni
au devenit iobagi ai Împăratului, cu obligaţii de robotă pe lângă multe
altele. Pentru Curtea din Viena era imperios necesară dezvoltarea economică a acestei provincii pentru a putea asigura într-un timp foarte
scurt, aprovizionarea şi întreţinerea numeroaselor trupe din garnizoanele
bănăţene şi a celor aflate în marş, dată fiind importanţa Banatului în
sistemul militar habsburgic. De asemenea se urmărea întreţinerea aparatului de stat, sau furnizarea de materii prime pentru provinciile din vest
precum şi obţinerea unor venituri pentru erariul ce alimenta numeroasele
războaie din secolul al XVIII-lea.63
Colonizarea era o cerinţă ce decurgea din însăşi statutul Banatului
de provincie aflată la graniţa imperiului. Pe lângă obiectivele generale,
colonizările germane au avut şi obiective imediate determinate de
condiţiile istorice din acea vreme. Acestea erau de natură economică,
politico-militare şi religioase. Colonizarea s-a făcut în primul rând cu
scopul asigurării braţelor de muncă, pentru a putea valorifica mai bine
şi mai eficient resursele naturale existente. Bineînţeles că pe lângă
aceasta s-a urmărit evident şi întărirea elementului german în zonă, cât
şi creşterea influenţei catolice printre autohtoni, sperând în posibilitatea
germanizării şi catolicizării băştinaşilor, însă rezultatele au fost extrem
de modeste, populaţia bănăţeană fiind foarte tenace în a-şi păstra credinţa
străbună. Încă din primul val de colonizări, se aşează la Ciacova colonişti
germani, italieni şi spanioli, Macedonia nu este vizată pentru colonizare,
datorită aşezări sale geografice în mijlocul braţelor Timişului, zonă se
părea neatractivă pentru colonizare. Mulţi colonişti au fost însă aşezaţi
în satele româneşti repartizâdu-li-se pământurile cele mai fertile, fiind
în acelaşi timp scutiţi de contribuţie şi de alte sarcini obşteşti. Constrângerile românilor, nevoiţi să-şi cedeze pământurile şi uneori satele, fiscalitatea excesivă (ţărani erau obligaţi să suporte aprovizionarea şi cazarea
armatei habsburgice în timpul războaielor) au iscat mari nemulţumiri
românilor bănăţeni, care în momente prielnice, cu ocazia războaielor
turco-austriece din 1737-1739 şi 1788-1791 s-au răsculat împotriva
autorităţilor imperiale şi a coloniştilor.
62
63
Bujor Surdu, Aspecte privitoare la situaţia Banatului în 1743, în ,,Anuarul Institutului
de Istorie” Cluj, 1970, p.33
Aurel Tintă, Colonizări habsburgice în Banat 1716-1740, Timişoara, Editura Facla,
1972, p.31
51
Războiul, răscoala, ciuma şi foametea care s-au abătut asupra
Banatului după încetarea operaţiilor militare au determinat modificări
insemnate în sânul populaţiei bănăţene. Fără îndoială că aceste calamităţi
au afectat în primul rând populaţia românească, fiindcă lungile şi istoviitoarele lupte turco-austriece s-au desfăşurat exclusiv în regiunile locuite
de ei, provocându-le distrugeri materiale şi de vieţi omeneşti, dar şi
deplasări semnificative de populaţie. Represiunile armatei habsburgice
împotriva răsculaţilor le-au rărit de asemenea rândurile, iar mulţi au fugit
de teama imperialilor în Oltenia şi Serbia. Conflictul dintre băştinaşi şi
stăpânirea austriacă, în diferite forme, se prelungeşte până la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, când se constată o relaxare a relaţiilor.64
Anexarea Banatului la Ungaria este un eveniment cu consecinţe
istorice importante pentru această provincie. Bazându-se pe drepturile
istorice, nu etnice, deoarece la ocuparea Banatului de austrieci nu exista
populaţie maghiară în această provincie, Dieta maghiară va revendica
în mod constant anexarea Banatului la Ungaria. Într-un moment critic
pentru împărăteasa Maria Tereza în urma războiului de şapte ani, Dieta
reuşeşte să obţină introducerea adminstraţiei comitatense. Instaurarea
adminstraţiei comitatense în comitatul Torontal s-a făcut în 13 iulie 1779
şi s-a stabilit împărţirea comitatului în patru plase: Becicherecul Mare,
Sânnicolau Mare, Peciu Nou şi Canija. Probabil că Macedonia a făcut
parte din plasa Peciu Nou, comitatul Torontal.65 Prin încorporarea
Banatului la Ungaria, unitatea provinciei a fost împărţită între administraţia germană, dirijată de Consiliul de război din Viena pe teritoriul
celor trei regimente de graniţă şi administraţia comitatensă, care se
introduce în partea încorporată Ungariei prin înfiinţarea comitatelor
Timiş, Caraş, Torontal.66 În teritoriile supuse administraţiei maghiare
se reintroduce forma de proprietate feudală, reglementându-se prin Urbariul
din 1780 raporturile dintre proprietarii feudali şi ţăranii iobagi. Prediile
şi moşiile statului sunt vândute, împreună cu titlurile nobiliare, creându-se
astfel, o nouă nobilime feudală în Banat.
Fenomenul cel mai de seamă, pentru istoria naţională a românilor
bănăţeni l-a constituit apariţia unui grup compact de nobili macedoromâni (odată cu cumpărarea de domenii şi înnobilarea), ridicaţi din
64
Gr. Papiţi, Mişcări de rezistenţă şi răzvrătire în Banat în anii 1774-1775, în
Arhivele Statului 25 de ani de activitate (1931-1956), Bucureşti, 1957, p.245.
65
N. Iliesiu , Caiete VII, mss, în Arhiva Muzeului Banatului, fila 631
66
I. D. Suciu , Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara 1977, p.108
52
rândul negustorilor bogaţi, dintre care mulţi s-au identificat cu idealul
naţional românesc şi au patronat iniţiativele cu caracter naţional. Din
rândul lor se remarcă familia Mocionilor, fraţii Naco, Mihai Duca mare
proprietar, bancherul vienez Gheorghe Sina, dar şi familia Ioanovici
Vidac, care vor cumpăra domeniul Macedonia. Siliţi de împrejurări (nu
şi-au putut plăti impozitele la stat) reprezentantul familiei vinde domeniul
baronului Nicolici de Rudna, care-l administrează cu rezultate bune până
în 1921, când prin reforma agrară proprietatea sa este împărţită celor
îndreptăţiţi. Din familia Ioanovici, Petru Ioanovici Vidac a ajuns episcopul
Vârşeţului în anul 1806 şi a slujit până în 1818 când moare. Apariţia
acestei nobilimi noi, de avere şi funcţie, deosebită de cea ereditară,
reprezintă un fenomen specific doar Banatului. Spre deosebire de vechea
nobilime, ea tinde să se ataşeze noilor solidarităţi în curs de constituire,
burgheze şi naţionale, integrându-se confesiunii din care făcea parte, grupului social din care s-a ridicat şi comunităţii naţionale cu care se identifică. Datorită educaţiei, puterii economice sau politice pe care o acumulează, îşi va asuma un rol important în opera de patronaj cultural naţional,
în mişcarea politică, colaborând la formarea elitelor naţiunii asuprite.
Reformele lui Iosif al II-lea, precum şi edictul de toleranţă au
contribuit la întărirea Bisericii ortodoxe din Banat. Poziţia economică
a preoţimii române se va consolida, preoţii putând să-şi întreţină copii
la şcoli înalte, contribuind, astfel hotărâtor la întărirea pături intelectualităţii
române bănăţene, cu rol benefic în mişcarea culturală şi naţională.
Războiul din 1788-1789 a cauzat Banatului mari pagube materiale
şi multe sacrificii umane, morţi, răniţi şi robiţi, turcii săvârşind destul
prăpăd şi în apropierea de Macedonia. Mai multe comune au fost distruse
printre care şi Ciacova.67
Împăratul Leopold la 5 martie 1791 înfiinţează la Viena „Cancelaria
aulică ilirică“ care avea în grijă coordonarea şi îndrumarea naţiuni ilirice
(românii şi sârbii) pe toate planurile vieţii de stat. Dieta maghiară, se
vede silită, prin articolul 27 din 1791 să acorde toate drepturile civile
şi politice confesiuni ortodoxe din Ungaria. În anul 1792 mitropolitul
şi episcopii ortodocşi intră cu drepturi depline în Dieta Ungariei, iar
unii dintre episcopi sau mireni sunt numiţi consilieri intimi ajungând
în casa magnaţilor (senat)68
67
68
Borovsky Samu, Temesvármege története, Budapesta, 1911, p.369
N. Iliesiu, Caiete mss, VII, f. 645
53
Pe tot parcursul primelor decenii ale secolului al XIX-lea tensiunile
politice, sociale şi religioase cresc în Banat, nobilimea are tendinţa de
a înăspri exploatarea, autorităţile încearcă să impună în administraţie şi
şcoală în limba maghiară iscând conflicte înverşunate cu populaţia română
şi sârbă. Pe plan religios, românii urmăreau emanciparea bisericii române,
separarea ierarhiei bisericeşti şi constituirea unei ierarhii autohtone
independente. Programul paşoptist din Banat prevedea: emanciparea
bisericii ortodoxe române din Banat, emanciparea socială prin înlăturarea
marii proprietăţi feudale şi unificarea politică a naţiunii, prin unirea
tuturor românilor într-un stat puternic, unitar şi independent. Episoade
interesante ale luptelor revoluţionare din anul 1848 s-au desfăşurat şi
în apropierea Macedoniei, la Ghilad, unde ţăranii români şi sârbi răsculaţi
împotriva domnului feudal încă din octombrie 1848, au fugit atunci
când trupele lui Vukovics au atacat Ghiladul. Locuitori din Ghilad au
cerut ajutorul trupelor imperiale. Aflând că cei doi preoţi români erau
de partea autorităţilor comitatense ţăranii răsculaţi i-au omorât, apoi
împreună cu trupele sârbeşti au atacat localitatea Ciacova. Imediat trupele
maghiare au ocupat Ciacova, dar pentru a putea menţine aceste localităţi
judele districtual recomandă să se instaleze o garnizoană permanentă,
căci imediat după plecarea trupelor maghiare populaţia se răscoală.69
Revoluţia de la 1848-1849 a rezolvat una din principalele contradicţii politice a imperiului – iobăgia. În 2 martie 1853 apare patenta
prin care se desfiinţează iobăgia din Ungaria şi Banat şi este publicată
în Buletinul imperial din 1853 nr. 38,39,41,42. După înfrângerea revoluţiei,
guvernul austriac, pentru a evita noi tulburări, aplică împroprietărirea.
Ţărani devin proprietari de drept ai pământului pe care-l aveau sub formă
de şesie iobagială. Obligaţiile feudale fiind desfiinţate se înlătură
principala piedică în calea dezvoltării relaţiilor capitaliste.
După înfrângerea revoluţiei din Ungaria, guvernul de la Viena
va transforma Banatul într-o „ţară de coroană” a Imperiului austriac,
fiind împărţită din punct de vedere administrativ în două districte,
ţinuturi: districtul Timiş-Caraş (Banatul Timişan) şi districtul Bacica
Torontal (Voievodina Sârbă). Comisar suprem peste Banatul Timişan
este numit Andrei Mocioni, iar peste Voivodina Sârbă, Izidor Nicolici.
54
Peste întreaga provincie este numit un guvernator, un general austriac,
iar limba oficială devine germana. Această formă de conducere a
„Banatului Timişan şi Voievodina Sârbă” ţine până-n septembrie 1850
când administraţia provinciei este separată de justiţie. În fruntea plaselor
nu mai sunt primpretorii ci comisari de plasă. În ceea ce priveşte justiţia
se înfiinţează tribunale provinciale în Timişoara, Lugoj, Becicherecul
Mare, tot în această perioadă se introduce în Banat cadastrul, cărţile
funduare, clasificarea pământului, administraţia financiară, percepţii,
garda financiară şi jandarmeria.70 În mai 1853 Voivodina şi Banatul
Timişan sunt împărţite din punct de vedere administrative în cinci districte:
Lugoj, Timişoara, Becicherec, Neoplata, Zambor, iar districtele în plase.71
În războiul italo-austriac (1866) armatele imperiale câştigă o singură
bătălie asupra italienilor, cea de la Custoza (1866), victorie datorată unui
locuitor al Macedoniei în următoarele împrejurări; Comanda supremă
a armatei austriece o avea Arhiducele Albrecht care hotărăşte un atac
surprinzător, italienii atacă însă mai devreme şi îi pun în derută pe austrieci.
Arhiducele văzându-şi planul dejucat ordonă încetarea focului şi retragerea.
Trompetistul Cartierului general, Ion Mărgineanţu din Macedonia, neştiind
prea bine nemţeşte crede că este vorba de atacul armatei austriece şi
sună asaltul. Armatele imperiale, o clipă nedumerite, pun baioneta la
armă şi contraatacă cu succes. Unica victorie austriacă din întreaga
campanie este astfel câştigată (M. Gaşpar, Din vraja trecutului)
2.6. Dualismul
În urma creări statului dualist în 1867 şi prin desfiinţarea în 1872
a regimentelor grănicereşti, întregul Banat trece sub administraţia Ungariei.
Dualismul a însemnat o înăsprire a asupririi naţionale şi sociale, fiind
o frână în dezvoltarea naţională şi democratică a popoarelor din AustroUngaria.72 În această perioadă se vor produce două evenimente care
vor marca profund viaţa bănăţenilor: Unirea Principatelor (1859) şi cucerirea
independenţei de stat a României (1877). Bănăţeni vedeau în unitatea
70
N. Iliesiu, loc. cit., f.703
Ibidem, f.704
72
M. Bizerea, Banatul ca unitate şi individualitate istorico-geografică în cadrul pământului
locuit de români, în ,,Tibiscus”, Timişoara, III, 1975, p.20-21
71
69
I.D. Suciu , Revoluţia de la 1848-1849 în Banat., Editura Academiei R.S. România,
1968, p.202
55
şi consolidarea statului român o sursă regeneratoare şi un sprijin constant
în apărarea integrităţii lor entice. Multe manifestări de solidaritate s-au
desfăşurat la aniversările Unirii, iar în timpul războiului de independenţă
în oraşele mari ale Banatului s-au format comitete care colectau bani şi
ajutoare pentru răniţi; mulţi bănăţeni apar pe listele de subscripţii.
Proclamarea dualismului în anul 1867, împotriva voinţei poporului
roman va avea drept consecinţă firească organizarea politică a românilor
bănăţeni. La conferinţa de la Timişoara, din 7 februarie 1869 se înfiinţează
Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria. Scopul principal
al programului partidului era combaterea dualismului austro-ungar, dar
în platformă mai erau şi revendicări antifeudale şi naţionale. Noul partid,
participă prin deputaţii săi la sesiunile Dietei din 1869-1872 şi 18721875, remarcându-se prin propunerile progresiste ce le susţineau în
discutarea legilor.
Deşi fruntaşii bănăţeni au fost împotriva înaintări Memorandului
în 1892, ceea ce a dus chiar la demisia lui Vicenţiu Babeş de la preşedenţia
Partidului Naţional Român, totuşi ei se vor solidariza cu Comitetul
Central al Partidului Naţional Român, în procesuat dând prin aceasta
un exemplu strălucit de loialitate şi solidaritate românească.73
Una din sarcinile importante ale conducătorilor politici români
din Banat va fi aceea de a acţiona pentru unificarea naţiunii conform
programului revoluţionar paşoptist. Datorită obstacolelor puse de guvernele
de la Viena sau de guvernele dualiste, unificarea nu s-a putut realiza
decât după multe stăruinţe şi în mai multe faze. Prima fază se consumă
în 1865, prin înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu, când biserica
română se emancipează de sub tutela Mitropoliei de la Karlowitz,
constituindu-se o singură biserică greco-ortodoxă română din imperiu,
cu excepţia Bucovinei care prin episcopul Hakman s-a opus, împiedicând
prin actul său unificarea bisericească a românilor din Austro-Ungaria.
Al doilea moment de unificare a naţiuni se face pe plan economic, în
1872, când fruntaşii români din Banat şi Ardeal înfiinţează banca „Albina”
din Sibiu. Al treilea moment al procesului de unificare a naţiunii îl avem
în 1881, când prin congresul de la Sibiu, se decide fuzionarea celor
două partide: Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria şi
Partidul Naţional al Românilor din Transilvania, alegându-se un singur
73
I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p.148
56
comitet central, cu sediul la Sibiu şi în acest fel se realizează unitatea
pe plan politic. Ultimul moment de unificare a naţiunii din cadrul monarhiei
austro-ungare îl constituie congresul „Astrei” de la Lugoj, din 1896, când
se hotărăşte extinderea activităţii „Astrei” şi în Banat, prin înfiinţarea de
filiale în toate oraşele şi comunele mai importante.74
Toate manifestările naţionale ale românilor bănăţeni, întreaga
lor gândire politică şi stare sufletească demonstrau, cum afirma marele
patriot bănăţean Vicenţiu Babeş, că România a devenit „un soare al cărei
raze” încălzeau şi luminau „pe toţi românii din ţările vecine”.75 Năzuinţa
unităţii şi solidaritatea naţională se vor amplifica tot mai mult, ca replică
la toate măsurile represive ale autorităţilor maghiare. Intelectualii
satelor sunt acuzaţi că „turbură şi răzvrătesc” populaţia, fac o educaţie
„antipatriotică”– din punctul lor de vedere – tineretului sătesc, că
bibliotecile poporale şi şcolare sunt pline de cărţi româneşti interzise.76
Apărarea şcolilor confesionale considerate „temelie a vieţii naţionale”
devine un element esenţial al luptei românilor, determinând o adevărată
coeziune a forţelor socio-politice. De la mulţimea ţăranilor până la
reprezentanţii proeminenţi ai intelectualităţii, între care conducătorii
bisericii naţionale ocupă un loc important, toate categoriile sociale şi-au
înmănunchiat strădaniile în această acţiune.77
Începutul secolului al XX-lea aduce o nouă asprime în politica
naţională promovată de cercurile conducătoare maghiare. Legea naţionalităţilor este şi mai des încălcată, legile presei înscriu noi sancţiuni
drastice împotriva redactorilor ziarelor româneşti. Asemenea stări de
lucruri declanşează un lung val de greve muncitoreşti şi acţiuni ţărăneşti
precum şi o nouă amplificare a mişcării naţionale.78 În perioada post
memorandistă, între anii 1895-1905, activitatea Partidului Naţional Român,
cunoaşte un vremelnic declin. Este perioada frământărilor interne, care
vor avea şi o latură pozitivă, aceea a clarificării poziţiilor principiale şi
tactice ale diferitelor grupări, clarificări ce vor duce la întărirea partidului
şi la relansarea sa în activitate. Această perioadă ce poate fi apreciată şi
74
Ibidem, p.147
Albina,an 5, 1870, nr. 46, din 4/16 iunie p.17, apud Ioan Munteanu, Vasile Mircea
Zaberca, Marian Sârbu, Banatul şi Marea Unire, 1918, Timişoara, 1992, p.23
76
Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Marian Sârbu, op. cit., p.25
77
Ibidem, p.27
78
Ibidem, p.29
75
57
de criză, s-a datorat –în principal – diferitelor orientări interne din
cadrul partidului, cât şi amestecului formaţiunilor politice din România
care, uneori subordonau intereselor de partid lupta naţională a românilor
bănăţeni şi ardeleni. Orientarea bănăţeană care s-a constituit ca o grupare
aparte în cadrul partidului, a fost apreciată de o parte a istoriografiei
româneşti ca „moderată”. Aceşti „moderaţi” şi-au câştigat aderenţi în
rândul ţărănimii şi intelectualităţii rurale din Banat; ei n-au acceptat
niciodată colaborarea cu guvernele maghiare, după cum n-au permis
nici amestecul partidelor politice din România în problemele partidului.
Bănăţenii şi-au urmat calea proprie, care va cunoaşte corecturi doar în
momentul în care se impuneau cu necesitate. În ceea ce priveşte poziţia
faţă de partidele din România, relevăm faptul că fruntaşii bănăţeni nu
se opuneau ajutorului celor din România, dar nu înţelegeau să se
subordoneze liberalilor sau conservatorilor şi să le servească acestora
ca masă de manevră în lupta pentru putere. De altfel, bănăţenii sunt
singurii din cadrul Partidului naţional care nu au acceptat subvenţii din
partea partidelor politice din România.79
Începutul secolului al XX-lea găseşte Partidul Naţional Român
în faţa unei opţiuni majore, activismul politic adică participarea românilor
la luptele electorale pentru alegerile parlamentare. Bănăţeni se declară
pentru „activism” şi se încadrează şi ei în acest curent ridicat de masele
populare.80 Pasivitatea politică a fost înfrântă anterior, când la 6 iunie
1903 dr. Aurel Vlad este ales deputat al cercului Dobra, cu programul
Partidului Naţional, dar fără încuviinţarea comitetului partidului. Numai
în 1905 Comitetul executiv al partidului Naţional Român în şedinţa de
la Sibiu hotărăşte abandonarea pasivităţii şi intrarea în lupta parlamentară.
Alegerile parlamentare din anul 1905 şi următoarele au demonstrat
însufleţirea ţărănimi conduse de „apostolii” satelor, preoţii şi învăţătorii,
care suplineau cu succes, lipsa unor organizaţii de partid locale. Macedonia
în anul 1905 făcea parte din cercul electoral parlamentar Megea (localitate
în Serbia, Pardany în documentele vremii). Candidatul naţional al
cercului în alegerile din 1905 a fost dr. Branko Ilici, avocat al fondurilor
naţionale bisericeşti, unul din liderii Partidului Radical Sârb. În turneele
prin satele româneşti din cerc, candidatul naţional sârb era însoţit de
58
tânărul avocat român dr. Liviu Ghilezan din actuala Iasa Tomici (Modoş).
„A fost o adevărată cale de triumf- turneul- prin comunele româneşti
Foeni, Giulvăz şi Macedonia” – se relata succinct într-un document al
vremii.”81 Alegerile au fost câştigate de deputatul guvernamental „dar
succesul moral este nespus de mare deoarece s-a făcut începutul şi s-a
arătat calea adevărată”.82 Trebuie făcută cuvenita precizare că încă din
1895 la Budapesta, un congres al naţionalităţilor din Ungaria au stabilit
un program comun de revendicări şi de luptă împotriva opresiunii
maghiare. La multe din adunările populare organizate în timpul campaniilor electorale, locuitorii satelor (români, sârbi, germani) au acţionat
într-o strânsă unitate de convingeri şi aspiraţii.
În 1906 candidat naţional al cercului Megea este sârbul dr.
Alexandru Vuici avocat în Zambor (localitate în Serbia). În general,
românii s-au manifestat favorabil candidatului naţional sârb, votând cu
el aproape toţi alegătorii români din Macedonia, în frunte cu înflăcăraţii
luptători naţionali I. Avrămuţ, Matei Cătău şi George Breban, apoi au
intrat în luptă ţăranii P. Olariu, I. Gădean, şi Florea Negheş din Cebza,
preotul Vaţian din Bobda, preotul Ioan Ţinca din Macedonia, învăţătorul
pensionar Simion Miloş din aceiaşi localitate şi alţii. Nici la aceste alegeri
candidatul naţional nu câştigă. Explicaţia acestui rezultat ne-o dau
mărturiile documentare de epocă „Am căzut - conchidea un raport public
românesc din acele zile - pentru că au fost comune mari sârbeşti de
unde nici un vot nu s-a dat partidului naţional. La aceasta s-a adăugat
şi neparticiparea la vot a unor alegători români şi chiar trecerea altora
de partea celorlalţi candidaţi”.83 Participarea majorităţii alegătorilor
români la lupta electorală alături de candidatul naţional sârb are o semnificaţie deosebită şi se sesizează un evident progres. „Faţă de alegerea
trecută cea din 1905 trebuie să constatăm cu bucurie că inteligenţa
noastră, cu puţină excepţie a intrat fără şovăire în luptă”.84 În 1910 nu
era candidat naţional în cercul electoral parlamentar Megea (Pardany).
Activismul politic relansat odată cu campania electorală din 1905,
când s-a hotărât participarea românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea
maghiară la alegerile de deputaţi parlamentari, a fost benefic. Raţiona81
79
Radu Păiusan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Ed. de Vest, Timişoara,
1993, p.14
80
Ibidem, p.44
,,Tribuna”, Arad, anul IX, nr. 5 din 9/22 ianuarie 1905, p.6
Idem, nr.16 din 25 ianuarie/7 februarie 1905, p.4
83
,,Tribuna”, Arad, anul X, nr. 76 din 22 aprilie/5 mai 1906, p.5
84
Ibidem
82
59
mentul acţiunii are la bază trista realitate că, în Ungaria de atunci, ungurii
formau o minoritate din totalul populaţiei ţării (conform recensământului
din anul 1900, Ungaria avea 19.254..559 locuitori, din care unguri –
8.742.301 vezi Magyar Statisztikai Közlemények, 1902). În asemenea
condiţii, o reprezentare proporţională a fiecărei etnii în parlament, act
de banală dreptate, însemna practic şi eliberarea pe căi politice a
popoarelor supuse prin cuceriri. Luptele electorale au scos în evidenţă
necesitatea votului universal, egal, direct şi secret. Mişcarea pentru vot
universal a fost o constantă în lupta naţională a românilor, la începutul
secolului al XX-lea, ea fiind, de altfel, problema principală a vieţii
politice româneşti până la primul război mondial. Deputaţii bănăţeni
au dus o activitate susţinută pentru vot universal şi în parlamentul din
Budapesta.85 În toată perioada până la primul război mondial românii
bănăţeni au fost nevoiţi să-şi desfăşoare lupta electorală nu pe baza
votului universal ci pe a celui censitar introdus în Ungaria la mijlocul
secolului al XIX-lea. Evident că acest fenomen a nedreptăţit populaţia
bănăţeană, privată de dreptul de a vota, deoarece nu întrunea condiţiile
impuse de votul censitar, fenomen ce s-a repercursionat negativ asupra
mişcării naţionale a românilor bănăţeni.
Declanşarea primului război mondial, în vara anul 1914 a adus
un şir de suferinţe şi privaţiuni populaţiei din Banat, fără deosebire de
naţionalitate. Un foarte mare număr de bărbaţi din toate localităţile sunt
mobilizaţi şi trimişi pe câmpurile de luptă, în timp ce campaniile de
rechiziţionare a produselor agricole se desfăşurau fără încetare, familiile
de ţărani rămânând adeseori şi fără strictul necesar. Autorităţile revin
mereu cu noi ordonanţe, prin care dispun aspre pedepse împotriva celor
care ascundeau produsele agricole şi refuzau să le predea statului.86 În
toată perioada războiului, dar în special după intrarea României în război,
în 1916, autorităţile austro-ungare instaurează un regim de persecuţie
împotriva românilor.Sub pretextul de „spionaj în favoarea României”
de „sentimente daco-române”, înaltă trădare” sau „agitaţii contra
statului” un număr mare de fruntaşi români din toate straturile sociale
au fost puşi sub pază politică, domiciliu forţat, deportaţi în lagărele din
vestul Ungariei sau întemniţaţi la Seghedin, Arad, Caransebeş, Cluj.87
60
Legea XVIII din 1915 definea răspunderea materială a trădătorilor.
Oricine, în baza unui simplu denunţ, era considerat trădător, tradus în
faţa curţii marţiale, iar averea confiscată. Această lege monstruoasă a
acţionat şi în cazul preotului Liviu Radu, care fiind denunţat de notarul
Műller, ca fiind un element indezirabil naţionalist, a fost deferit instanţei,
târât prin tribunal, maltratat cu cruzime încât moare înainte de pronunţarea sentinţei.
Sacrificiile populaţiei româneşti din Banat în acest război, au fost
foarte mari, 20% din românii mobilizaţi au murit pe front, în închisori,
în deportări sau acasă în urma rănilor. Mulţi au fost daţi dispăruţi sau
au rămas invalizi. Masive pierderi de vieţi omeneşti a îndoliat nenumărate
familii şi din Macedonia, unde au rămas multe văduve şi orfani de război.
Vom da în continuare lista cu locuitorii din Macedonia care au participat
în primul război mondial.88
Nr.
Nr.
Nume şi prenume
crt.
Casei
Data naşterii
Starea civilă
Copii
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
1897/III /19
1894/VII
1896/III/13
1894/XII/13
1891/V/30
1896/II/20
1888/X/12
1878/III/20
1883/VII/24
1887
1887/III/16
1894
1893/III/22
1896/I/28
căs.
căs.
necăs.
văd.
june
căs.
june
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
june
1 copil
2 copii
1 copil
2 copii
2 copii
2 fete
1 fată
-
Ioan Işfan
Petru Pripag
Cornel Pripag
Vichente Rusanda
Dănilă Graure
Trăilă Gheorghe
Ioan Hegheş
Petru Petraşcu
Ioan Ogodescu
Nicolae Şipeţan
Gheorghe Cătău
Nicolae Babescu
Ioan Bugaru
Simeon Babescu
Iosif Babescu
85
Radu Păiusan, op. cit., p.48
Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Marian Sârbu, op. cit., p.33
87
Ibidem,p.34
86
88
Pr. N. Ţucă, loc.cit., p.113
6
8
8
10
12
13
13
14
16
18
23
24
25
25
61
62
Nr.
Nr.
Nume şi prenume
crt.
Casei
Data naşterii
Starea civilă
Copii
Nr.
Nr.
Nume şi prenume
crt.
Casei
Data naşterii
Starea civilă
Copii
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
34
35
36
37
38
39
40
41
42
43
44
1884/III/14
1882/V/25
1884/I/26
1893/II/16
1897/III/8
1892/IV/14
1888/IV/1
1889/X/10
1887/II/26
1887/II/24
1880/I/28
1873/V/7
1897/I/7
1874/XII/22
1881/II/20
1880/I/9
1872/XII/28
1894/X/15
1898/II/11
1896/IX/24
1884/V/2
1894/VII/29
1875/V/28
1899
1899/II/2
1877/III/6
căs.
căs.
căs.
june
june
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
căs.
căs.
căs.
june
văd.
căs.
june
necăs.
căs.
căs.
june
căs.
căs.
june
căs.
1 copil
4 fete
2 copii
1 copil
2 copii
2 copii
2 copii
2 copii
4 copii
4 copii
5 copii
4 copii
2 copii
3 copii
1 copil
2 copii
1 copil
45
46
47
48
49
50
51
52
53
54
55
56
57
58
59
60
61
62
63
64
65
66
67
68
69
70
71
72
73
1878/II/15
1877/VIII/22
1890/III/18
1887/II/22
1889/IV/13
1879/II/19
1884/IX/1
1879
1884/VII/IV
1891/VII
1893/II/26
1878/IX/20
1885/IX/18
1865
1899/VIII/27
1891/V/1
1871/XI
1896/III/23
1877/IV/1
1894
1886/I/20
1893/II/22
1871/X/19
1897/VIII/24
1883/V/13
căs.
căs.
căs.
căs.
necăs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
văd.
june
căs.
necăs.
căs.
căs.
căs.
căs.
văd.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
2 copii
1 fată
1 copil
1 fată
2 copii
2 copii
2 copii
2 copii
1 copil
1 fată
4 copii
2 copii
3 copii
2 copii
2 copii
1 copil
1 copil
1 copil
1 fată
1 fată
2 copii
2 copii
Pavel Babescu
Petru Jebeleanu
Moisin Magda
Aurel Breban
Gheorghe Breban
Alexandru Işfan
Ioan Babescu
Dimitrie Babescu
Ştefan Petraşcu
Ioan Babescu
Ivan Mărgineanţu
Moisă Petraşcu
Iulius Petraşcu
Toma Mezin
Ion Avrămuţ
Valer Ilie
Ion Petraşcu
Alexandru Babescu
Matei Giurcov
Vasa Cătău
Cornel Petraşcu
Nicolae Serban
Ioan Bujdea
Ioan Bugaru
Pavel Bugaru
Petru Petraşcu
Iovan Berineanţu
Nicolae Peia
Pavel Magda
27
28
30
35
35
39
40
40
40
44
46
50
50
51
52
52
54
58
60
136
65
66
68
68
69
69
71
74
Nicolae Bugaru
Trăilă Gherban
Ioan Gherban
Trăică Ghilezan
Ştefan Ghilezan
Iosif Ghilezan
Trăică Magda
Iovan Drăgoi
Alexandru Bocucu
Simeon Glăvan
Gheorghe Băcală
Ioan Băcală
Ioan Magda
Gheorghe Cădariu
Nicolae Popiţa
Simeon Işfan
Pavel Işfan
Gheorghe Cârdaş
Aurel Miloş
Iosif Sculean
Romulus Sculean
Ioan Sculean
Simeon Bugaru
Petru Cioban
Ştefan Magda
Ioan Petraşcu
Dorin Minda
Ilie Minda
Nicolae Pădurean
75
76
76
77
77
77
78
80
26
26
82
191
85
92
93
96
96
98
99
100
100
101
106
108
108
110
111
111
112
63
64
Nr.
Nr.
Nume şi prenume
crt.
Casei
Data naşterii
Starea civilă
Copii
Nr.
Nr.
Nume şi prenume
crt.
Casei
Data naşterii
Starea civilă
Copii
74
75
76
77
78
79
80
81
82
83
84
85
86
87
88
89
90
91
92
93
94
95
96
97
98
99
100
101
102
1895/III/19
1896/II/24
1875/IV/24
1895/X/13
1896/II/2
1884/III/5
1875/VIII/7
1884/X/15
1880/II/2
1899/VII/29
1887/III/14
1885/VIII/24
1899/VIII/9
1883/II/12
1891/VIII/21
1882
1885/II/7
1877
1884/IV/1
1888/XII/17
1892/V/13
1876/X/11
1874/VIII/15
1897/VI/1
1881/VIII/11
1878/XII/6
1882/II/1
1886/III/21
june
june
căs.
căs.
june
căs.
june
căs.
căs.
căs.
june
căs.
căs.
june
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
căs.
căs.
căs.
2 fete
2 fete
2 copii
1 copil
1 copil
2 copii
1 fată
1 copil
1 copil
1 copil
2 copii
1 copil
3 copii
3 copii
2 fete
-
103
104
105
106
107
108
109
110
111
112
113
114
115
116
117
118
119
120
121
122
123
124
125
126
127
128
129
130
131
1889/I/4
1893/VI/11
1887/V/21
1891/IX/16
1894/IV/11
1879
1882/VII/2
1877/XII/25
1888/VIII/13
1884/V/28
1877/IV/20
1896/II/26
1893
1881/VI/16
1879/XI/22
1868/VIII/20
1895/I/23
1898/VIII/2
1875/VII/22
1899/XII/17
1892/II/12
1886/V/20
1893/II/29
1872
1893/VII/6
1896/VI/11
1892/II/9
june
june
căs.
căs.
căs.
june
văd.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
june
căs.
căs.
căs.
june
june
căs.
june
june
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
1 fată
2 copii
2 copii
2 fete
1 fată
2 fete
2 copii
3 copii
3 copii
5 copii
3 copii
2 copii
1 copil
2 copii
3 copii
1 copil
1 fată
Astomie Mircea
Cornel Işfan
Petru Mioc
Ioan Bugaru
Petru Bugaru
Pavel Mioc
Petru Rusanda
Ioan Murarescu
Ion Fluture
Gheorghe Mioc
Leonte Mioc
Petru Şipeţan
Ion Babescu
Moisă Ursulescu
Simeon Peia
Pavel Mioc
Petru Jivoin
Ioan Jivoin
Nicolae Dumitru
Pavel Mioc
Peva Babescu
Constantin Bugaru
Gheorghe Voinov
Nicolae Bugaru
Ioan Bugaru
Petru Vermeşan
Petru Bugaru
Ioan Bugaru
Simeon Bugaru
114
118
122
123
123
124
125
126
137
129
129
130
131
132
132
128
134
134
135
136
138
143
146
156
156
153
158
158
158
Romulus Bugaru
Todor Bugaru
Ion Petraşcu
Ştefan Petraşcu
Nicolae Petraşcu
Petru Ogodescu
Nicolae Voinov
Ion Mioc
Ion Dajdiu
Gheorghe
Vasile Stoian
Ion Rusanda
Adam Mureşan
Naxa Petru
Ioan Mioc
Trăică Peia
Goluban Vianţu
Constantin
Pavel Magda
Pavel Sculean
Vasile Sculean
Pavel Petcuţ
Petru Ciorogar
Tănase Ciorogaru
Petru Olariu
Ion Raşa
Pavel Raşa
Constantin Raşa
Gheorghe Savu
158
158
159
159
159
160
161
163
164
166
176
171
180
177
186
188
201
201
191
192
192
197
194
194
198
202
202
202
203
65
Nr.
Nr.
Nume şi prenume
crt.
Casei
Data naşterii
Starea civilă
Copii
132
133
134
135
136
137
138
139
140
141
142
143
144
145
146
147
148
149
150
151
152
153
154
155
156
157
158
159
160
1897/II/12
1890/I/25
1875
1880/II/28
1889/III/1
1889/II/25
1892/I/17
1874/IX/27
1898/VIII/27
1876/VII/15
1895/XII/4
1893/XI/21
1880
1897
1884/III/27
1887/VII/20
1878/VIII/22
1897/III/30
1888/III/21
1894/I/4
1875/III/27
1872/X/10
1896/VIII/6
1884/VIII/7
june
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
june
june
căs.
june
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
1 fată
4 copii
1 copil
2 copii
1 fată
1 fată
2 copii
4 copii
3 copii
1 fată
3 copii
2 copii
3 copii
2 copii
2 copii
2 copii
3 copii
2 copii
-
Ştefan Fanu
Trăică Rusanda
Dimitrie Jiva
Ion Jiva
Pavel Petraşcu
Moisă Ghilezan
Trăilă Ghilezan
Ioan Magda
Petru Magda
Matei Cătău
Simeon Ogodescu
Petru Cebzan
Ion Golomuz
Iosif Rusu
Vasa Mezin
Ioan Mladin
Nicolae Sandoşa
Iosif Breban
Moisă Drăgan
Gheorghe Işfan
Trăică Bugaru
Petru Mircea
Simeon Mezin
Petru Sculean
Isac Cătău
Victor Popovici
Adrian Ursulescu
Trăică Niamţu
Gheorghe Magda
203
204
206
196
207
201
209
210
210
217
218
219
224
229
231
233
234
235
238
239
175
77
142
121
41
201
225
66
Nr.
Nr.
Nume şi prenume
crt.
Casei
161 Petru Mezin
162 Simeon Rusanda
51
179
Data naşterii
Starea civilă
Copii
1897/I/15
1893
june
june
-
Satul Macedonia a participat cu 162 de locuitori la primul război
mondial, dintre care 25 au căzut pe câmpul de luptă, amintirea lor a fost
eternizată pe o troiţă ridicată în faţa Sfintei biserici cu următoarea
inscripţie: „Ridicatu-s-a această troiţă de echipa şi Căminul cultural
din Macedonia întru pomenirea eroilor căzuţi pentru întregirea neamului
în războiul 1914-1918”.
Eroii comunei Macedonia
Nr.
crt.
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
Nume şi pronume
Babescu Alexandru
Babescu Ioan
Băcală Ioan
Breban Aurel
Bugaru Constantin
Bugaru Ioan
Bugaru Ioan
Bugaru Roman
Isac Cătău
Trăilă Gherban
Hepfo Antonie
Ghilezan Iosif
Iancu Ştefan
Işfan Ioan
Jivoin Ioan
Magda Gheorghe
Magda Trăică
Mezin Simeon
Vârsta
Ocupaţia
Copii lor
22
34
23
23
23
21
23
27
45
30
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
1 fată
1 copil
2 copii
1 fată
3 copii
2 copii
1 copil
2 copii
2 copii
2 copii
42
20
23
33
32
32
43
67
Nr.
crt.
19
20
21
22
23
24
25
Nume şi pronume
Mioc Pavel
Mladin Ioan
Mureşan Adam
Vianţu Contantin
Peia Nicolae
Şipeţan Petru
Stoian Vasile
Vârsta
Ocupaţia
Copii lor
43
37
20
22
27
30
31
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
2 fete
2 copii
1 copil
2 fete
Voluntar în armata română a fost Ion Babescu, care căzând
prizonier pe frontul român s-a înrolat voluntar în armata regală română.
Voluntarii proveniţi din prinsoarea italiană Nicolae Pădureanu, Nicolae
Bugaru, Ştefan Petraşcu, Pavel Petraşcu, Ion Rusanda, din captivitatea
rusească provin următorii voluntari: Alexandru Bacucu, Ion Babescu,
Peia Simion, Ion Babescu (Cioncu).
2.7. Marea Unire şi perioada contemporană
Greutăţile războiului, valul de persecuţii împotriva românilor rămaşi
la vetrele lor şi jertfele inutile pentru o cauză străină au potenţat dorinţa
românilor de a lupta pentru libertate şi de a realiza unitatea naţională.
Unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, întâmplată în acel
miraculos an 1918 a fost rodul luptei şi jertfei a zeci de generaţii şi astfel,
se consfinţea un ideal de dreptate ce bătea de mult la porţile istoriei,
venea să încoroneze prin entuziasta hotărâre de la Alba Iulia cu răsplată
deplină a dreptăţii istorice, luptele şi suferinţele de veacuri ale unei
naţiuni martirizate, în stare să înfrunte cu uimitoare tenacitate noianul
de primejdii, fără să-şi fi pierdut speranţa într-o viitoare izbăvire.89
În Macedonia, ostaşii români veniţi de pe front în toamna anului
1918, au spart magazia de alimente rechiziţionate de către notarul Ioan
Műller, împărţind aceste alimente celor lipsiţi. Revoluţia în Macedonia
89
I Lupaş, Importanţa istorică a zilei de 1 decembrie, p.11, apud Ioan D. Godea, în
,,Românul”, Timişoara, 2001, p.57
68
nu s-a extins şi datorită atitudinii prudente şi omenoase atât a arendaşului
moşiei Iefta Pantici, cât şi a proprietarului baron Ioan Nicolici, care au
distribuit celor reîntorşi de pe front cereale şi lemne gratuit. La îndemnul
protopopului Ghilezan din Ciacova şi a avocatului Dr. Iuliu Coste în
comună s-a organizat o gardă naţională, care n-a funcţionat decât un
timp foarte scurt, fiind desfiinţată de către trupele sârbeşti ce au ocupat
o parte din Banat. Comuna Macedonia a stat sub ocupaţia sârbească din
toamna anului 1918 până-n august 1919, când, prin intrarea trupelor
române în Timişoara, armata sârbă se retrage. În timpul ocupaţiei sârbeşti
comuna n-a suferit excese, doar la plecare, soldaţii sârbi au luat din
Macedonia cai şi vaci, dar la intervenţia arendaşului Iefta Pantici toate
animalele au fost trimise înapoi din comuna Canac (azi în Serbia).90
La actul unirii de la Alba Iulia, a participat din Macedonia, ca
voluntar şi după multe peripeţii Aurel Miloş fiul învăţătorului Simion
Miloş şi viitor învăţător în sat.
Desfăşurarea adunărilor în care au fost nominalizaţi fruntaşii
românilor, pentru a participa la Alba Iulia, a fost considerabil îngreunată
de prezenţa trupelor străine (armata sârbă), care, în data de 17 noiembrie
1918 au intrat în Timişoara. Dacă, la început armata sârbă a fost bine
primită, ca un aliat, în scurt timp a creat obstacole şi îngrădiri serioase
în calea organizării româneşti a Banatului şi a participării la Adunarea
de la Alba Iulia. În multe cazuri, s-a interzis în satele aflate sub ocupaţia
sârbească ţinerea adunărilor de alegeri şi de a vota delegaţii cu credenţionale, adică împuterniciri de a vota unirea fără condiţii a Banatului cu
România.
La intrarea armatei române în Timişoara la 3 august 1918 - marea
sărbătoare a românilor bănăţeni - au participat cu însufleţire şi locuitori
din Macedonia.
Integrat României Mari, comitatul Timiş, la care se mai adaugă
şi partea din comitatul Torontal revenită României prin Tratatul de pace
de la Paris (1920), va primi denumirea de judeţul Timiş-Torontal şi va
cuprinde, ca subdiviziuni administrative plăşile: Buziaş, Centrala
(Timişoara), Ciacova, Comloş, Deta, Gătaia, Gilvăz, Jimbolia, Lipova,
Periam, Sânicolau mare, Vinga. Macedonia făcea parte din judeţul
Timiş - Torontal, plasa Ciacova, poşta şi gara erau la Ciacova.
90
Pr. N. Ţucă, loc.cit., p.39
69
Sfârşitul primului război mondial şi crearea miraculoasă a României
Mari au obligat clasa politică să iniţieze reforme sociale şi economice.
Cu iniţierea şi aplicarea reformei agrare din anul 1921 şi introducerea
votului universal s-a înlăturat discriminarea socială şi naţională în
exercitarea drepturilor cetăţeneşti fundamentale. Se ştie că marile moşii
de lângă Macedonia erau în proprietatea familiei Nicolici baron de Rudna.
Baronul Ioan Nicolici era proprietarul domeniului de la Macedonia cu
întreaga pădure, în extindere de peste 2500 iugăre (în anul 1921). Ca
delegaţi ai sătenilor în comisia de reformă au fost aleşi Moise Drăgan
şi Simeon Peia, iar din partea autorităţii de stat judecătorul de ocol din
Modoş, Vasiliu. Cum proprietarul a fost absenteist, toată moşia a fost
expropriată (cu excepţia clădirilor, conacul şi grădina din vatra satului)
şi împărţită ţăranilor îndreptăţiţi conform legii în loturi de 5 iugăre. În
urma acestor exproprieri s-au împroprietărit 158 de români şi 5 străini
în total cu o suprafaţă de 711 iughere. Unor îndreptăţiţi li s-a completat
lotul până la 5 iugăre. Tot din această moşie s-au împroprietărit şi ţărani
îndreptăţiţi de lege din Petroman. Biserica ortodoxă din Macedonia a
fost împroprietărită cu 12 iugăre, iar cea greco-catolică din Petroman
cu 20 iugăre. Pădurea a primit destinaţia de parc de vânătoare. Vie a
rămas în memoria celor din Macedonia vizita fostului prefect Dr.Iuliu
Coste, atunci când participând la traducerea în viaţă a reformei agrare,
împreună cu preotul Nicolae Ţucă, a tras prima brazdă la împroprietărirea din 1921.91
În perioada interbelică locuitorii Macedoniei au avut o largă
posibilitate de exprimare politică. Pentru alegerea deputaţilor în parlamentul roman, Macedonia a fost repartizată la diferite circumscripţii
electorale ca de exemplu la Giulvăz, Rudna, Ciacova, Ghilad, Petroman.
La aceste alegeri săteni se împărţeau dându-şi voturile candidaţilor
partidului ai căror aderenţi erau. Perioada interbelică se caracterizează
printr-o înviorare economică în Banat în special determinată de creşterea
producţiei, cu toate neajunsurile declanşate de criza economică din
anii 1929-1933, producţia agricolă înregistrează o continuă dezvoltare.
În plan politic se accentuează lupta forţelor democratice împotriva
tendinţelor cercurilor conducătoare de restrângere a unor drepturi şi
libertăţi cucerite. Dictatura regală instaurată la 10 februarie 1938 a fost
91
Ibidem, p.35-37
70
una din perioadele contradictorii din istoria ţării, când situaţia României
pe plan extern s-a agravat la maximum, datorită, în principal izolării şi
părăsirii ei de către marile puteri ale Europei, iar independenţa şi suveranitatea ţării au fost încălcate brutal de puterile Axei, după care a urmat, ca
un vârf al nenorocirilor, declanşarea celui de-al doilea război mondial.
Acest război a avut consecinţe dezastruoase pentru întreaga ţară, precum
şi pentru satul Macedonia. Concentrările, urmate de mobilizări, au afectat
forţa de muncă a satului, apoi rechiziţiile au slăbit puterea economică a
fiecărei gospodării. Numeroase familii au rămas îndoliate, mulţi orfani şi
văduve au rămas în urma acestui război fără egal în ceea ce priveşte distrugerile umane şi materiale în istoria omenirii. Spre o mai bună aducere
aminte, dăm mai jos lista locuitorilor participanţi la cel de-al doilea război
mondial, precum şi lista celor căzuţi sau dispăruţi în timpul războiului.
Nr.
crt.
Nume şi pronume
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
Gheorghe Izgărian
Alexandru Pripag
Ioan Pripag
Ioan Rusanda
Marin Graure
Petru Hegheş
Nicolae Petraşcu
Gheorghe Ogodescu
Pavel Bircău
Nicolae Bugaru
Petru Babescu
Ion Jebelean
Dimitrie Ioţcu
Ion Marincu
Moisă Magda
Ioan Stoian
Petru Işfan
Ion Işfan
Nr.
casei
80
84
17
81
83
85
87
130
90
91
95
96
97
98
100
79
19
Data naşterii Starea civilă Copii
1903/III/3
1914/VII/27
1922/II/24
1904/X/30
1902/VIII/4
1920/II/23
1922/IX/27
1903/VIII/23
1906/III/24
1922/III/14
1920/VIII/2
1904/XII/1
1923
1904
1914/IX/15
1921/X/28
1914/VII/21
1919/IV/12
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
căs.
2 copii
2 copii
1fată
2 copii
1 fată
2 fete
1 copil
2 copii
1 fată
1 fată
2 copii
1 fată
2 fete
1 fată
1 fată
1 fată
71
72
Nr.
crt.
Nume şi pronume
Nr.
casei
Nr.
crt.
Nume şi pronume
Nr.
casei
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
34
35
36
37
38
39
40
41
42
43
44
45
46
47
48
49
Ieftă Babescu
Ştefan Petraşcu
Gheorghe Babescu
Gheorghe Mărgineanţu
Ştefan Petraşcu
Moisa Mărgineanţu
Simion Mărgineanţu
Gheorghe Sandoşa
Trăilă Petraşcu
Alexandru Petraşcu
Petru Halas
Vasile Oprean
Ştefan Avrămuţ
Aurel Avrămuţ
Petru Avrămuţ
Toma Petraşcu
Ion Petraşcu
Gheorhge Ogodescu
Iulius Cătău
Petru Jurma
Ion Bugaru
Trifu Peia
Iosif Mioc
Petru Ardelean
Nicolae Magda
Pavel Magda
Ion Drăgoi
Ilie Drăgoi
Iovan Drăgoi
Petru Ursulescu
Ion Berineanţu
19
106
107
108
111
109
104
110
73
48
137
113
115
114
115
116
117
118
122
124
128
131
132
133
70
136
151
88
151
141
142
1911/XI/10
1914/IX/22
1900/VI/25
1910/V/27
1904/II/26
1919/III/23
1900/V/20
1903/VIII/2
1901/VIII/5
1907/V/1
1922/VII/10
1900/III/30
1917/IV/26
1913/IV/26
1912/IX/23
1914/III/14
1916/II/24
1913/VIII/30
1911/VI/9
1902/XII/1
1908/XII/7
1901/XI/14
1908/VIII/7
1922/X/23
1903/IV/27
-
50
51
52
53
54
55
56
57
58
59
60
61
62
63
64
65
66
67
68
69
70
71
72
73
74
75
76
77
78
79
80
Ioan Stoian
Simeon Gherbon
Iosif Popiţa
Todor Popiţa
Ioan Sculean
Ioan Sculean
Trifu Crâstea
Trifu Ţăran
Iovan Cristeţ
Petru Bugaru
Andrei Galic
Ioan Minda
Aurel Pădurean
Ştefan Pădurean
Iulius Işfan
Petru Avrămuţ
Ion Bugaru
Trăilă Rusanda
Gheorghe Ogodescu
Ion Mioc
Leonte Dajdiu
Ion Peia
Petru Mioc
Ion Jivoin
Simeon Jivoin
Petru Mioc
Ion Cebzan
Trăică Bugaru
Ion Voinov
Constantin Bugaru
Alexandru Bugaru
143
150
156
156
149
162
164
165
163
153
167
171
172
172
148
181
197
184
187
188
189
191
186
12
192
193
194
201
204
206
209
1905
1920/II/24
1907X/4
1909/IX/26
1918/XII/21
1923/III/18
1906
1903/XI/7
1919/XI/30
1910/VII
1923
1917/IV/20
1923/III/23
1923/IX/27
1919/X/28
1920/III/23
1921/VI/17
1924/III/4
1920/X/6
1921/IX/25
1907/IV/26
1914//X/26
1921/V/14
1924/X/21
1910/X/17
1907/XII/25
1902/VIII/7
1919/XI/6
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
căs.
căs.
căs.
necăs.
1 copil
2 copii
2 fete
1 fată
2 copii
2 copii
1 copil
1 fată
3 copii
2 copii
1 copil
2 copii
1 copil
1 copil
2 fete
1 copil
1 fată
1 fată
2 copii
1 fată
2 copii
1 copil
1 fată
1 fată
3 copii
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
june
june
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
3 copii
1 fată
1 fată
1 fată
1 copil
2 copii
2 copii
1 fată
1 fată
1 copil
1 fată
1 fată
1 copil
1 fată
1 fată
1 fată
2 copii
1 copil
2 copii
1 copil
73
Nr.
crt.
81
82
83
84
85
86
87
88
89
90
91
92
93
94
95
96
97
98
99
100
101
102
103
104
105
106
107
108
109
110
111
Nume şi pronume
Nicolae Bîrcaci
Ion Bugaru
Ion Bugaru
Gheorghe Petraşcu
Livius Mioc
Iulius Mioc
Gheorghe Işfan
Ion Mladin
Iosif Babescu
Pavel Babescu
Ştefan Babescu
Nicolae Babescu
Roman Rusanda
Gheorghe Rusanda
Ion Ciorogar
Aurel Ciublea
Todor Dumitru
Ion Han
Gruia Bugaru
Iuliu Mioc
Ioan Mioc
Ion Peia
Simeon Peia
Simeon Rusanda
Gheorghe Ghera
Dimitrie Vianţu
Ion Magda
Moisă Ciorogar
Gheorghe Ciorogar
Gheorghe Ciorogar
Petru Olariu
Nr.
casei
208
210
211
212
1
1
3
5
202
39
7
75
8
9
10
13
18
20
21
22
196
205
23
16
24
59
70
35
32
38
33
1914/I/5
1904/II/15
1922/VIII/3
1903/IX/23
1911/II/23
1920/II/23
1923/IX/30
1911
1907/IV/6
1913/II/20
1924/I/28
1901/II/16
1912/II/18
1903/X/23
1924/I/15
1909/IX/8
1903/24
1910/V/29
1902/I/27
1914/VI/26
1896
1914/V/4
1907/VII/7
1922/X/29
1902/I/15
1924
1924/III/31
1923/III/23
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
necăs.
căs.
căs.
june
căs.
june
2 copii
3 copii
1 fată
1 copil
1 copil
1 copil
2 fete
2 copii
1 copil
1 fată
2 fete
2 copii
1 fată
1 copil
1 fată
3 copii
-
74
Nr.
crt.
Nume şi pronume
Nr.
casei
112
113
114
115
116
117
118
119
120
121
122
123
124
125
126
127
128
129
130
131
132
133
134
135
136
137
138
139
140
141
Ion Raşa
Petru Jiva
Iefta Jiva
Gheorghe Ghilezan
Trifu Ghilezan
Ion Niculescu
Cornel Dajdiu
Matei Cătău
Alexandru Cebzan
Alexandru Babescu
Cornel Giuchici
Gheorghe Golomuz
Ioachim Golomuz
Ioan Rusu
Petru Jivoin
Gheorghe Mioc
Aurel Bonca
Ioan Bonca
Pavel Drăgan
Ion Breban
Petru Drăgan
Simeon Işfan
Alexandru Mircea
Ion Călin
Alexandru Popovici
Ion Colgea
Aurel Colgea
Nicolae Mezin
Petru Ursulescu
Ioan Magda
37
40
31
43
42
44
45
49
57
51
61
56
176
60
62
67
55
53
65
68
69
76
174
182
51
74
136
1914
1901/IX/28
1908/XI/28
1900/VIII/4
1904/II/10
1924/VI/27
1912/VIII/16
1915/VIII/6
1902/IX/7
1904/XI/10
1909/XII/14
1912/IX/28
1915/III/24
1903/II/12
1920/I/24
1914/XI/20
1912/VIII/1
1922/I/24
1915/IV/18
1919/VIII/30
1913/VI/11
1924/I/19
1921/IX/7
1912/X/11
1904/VI/5
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
necăs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
necăs.
june
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
căs.
căs.
văd
2 copii
2 copii
1 copil
1 fată
1 copil
2 fete
1 fată
3 copii
1 copil
1 fată
1 fată
1 copil
1 copil
3 copii
1 fată
1 fată
2 fete
1 fată
1 copil
2 fete
75
76
Lista eroilor din Macedonia căzuţi sau dispăruţi pe câmpul de luptă
în al II-lea război mondial 1941-1945.
1. Dimitrie Işfan
23 ani 1 fată
2. Simeon Işfan
23 ani 1 fată
3. Petru Hegheş
22 ani 1 fată
4. Petru Babescu
22 ani 1 fată
5. Simion Jivoin
30 ani 1 fată
6. Ioan Sculean
21 ani
7. Pădurean Pavel
34 ani
Mutilat din acest război a rămas locuitorul Ioan Minda de la nr. 171.92
Operaţii militare în luna septembrie 1944 s-au desfăşurat în
apropierea satului, armata germană în retragere n-a trecut prin sat, dar,
după retragerea ei din Ciacova, la câteva zile armata română a trecut
prin Macedonia în drumul ei spre graniţa Iugoslaviei.
Imediat după război sub presiunea directă a trupelor sovietice de
ocupaţie se instaurează regimul comunist, cu consecinţe contradictorii
şi asupra satului Macedonia. Teroarea fizică şi psihică dezlănţuită asupra
populaţiei, cotele mari de produse agricole impuse au avut ca efect
sărăcirea şi exasperarea ţăranilor, pentru a se putea înfăptui mai uşor
colectivizarea agriculturii. La toate acestea se mai adaugă deportările
în Bărăgan fenomen ce a afectat negativ viaţa locuitorilor din Macedonia.
Se pune fireasca întrebare care au fost cauzele care au generat evenimentele din vara anul 1951. În primul rând contextul politic internaţional si
anume disensiunile dintre URSS şi Iugoslavia. Iată, că pe lângă „războiul
rece” declanşat între blocul socialist aflat sub hegemonia URSS-ului şi
Occident, un alt conflict la fel de dur se va derula împotriva Iugoslaviei,
acuzată de Moscova de politică prea independentă şi care submina
autoritatea de stăpân a sovieticilor. România obedientă politicii sovietice
având şi frontieră comună cu Iugoslavia, va deveni unealta Moscovei
în acest război psihologic împotriva „clicii trădătoare titoiste”. Acestea
ar fi în general cauza dislocării unei părţi din populaţia Banatului aflate
la frontiera cu Iugoslavia. La acestea se mai adaugă, că aceste dislocări
au constituit şi un bun prilej de a înlătura elementele incomode din lumea
satelor (chiaburii), pentru a putea înfiinţa mai uşor gospodăriile colective,
proces care în Banat a întâmpinat o dură rezistenţă din partea ţăranilor.
Vara anului 1951 devine momentul prielnic pentru declanşarea acţiunii
de dislocare. O directivă a autorităţii româneşti ne explică scopul declarat
al dislocării, scop legat de „asigurarea securităţii zonei de frontieră cu
Iugoslavia”93 În noaptea de Rusalii a anului 1951 numeroase familii
din Macedonia au fost ridicate şi duse într-o direcţie pentru ei necunoscută.
Până la urmă s-a aflat că vor fi deportaţi în Bărăgan. Aici urmează o
viaţă de calvar, dar datorită hărniciei şi organizări specific bănăţene,
deportaţii înfruntă cu tenacitate greutăţile reuşind să supravieţuiască.
Reîntoarcerea acasă întâmplată în 1956 a însemnat alt calvar, întâmpinând
ostilitatea autorităţilor îşi găsesc gospodăriilor din sat în parte distruse,
jefuite sau ocupate abuziv.
95
93
Ibidem,, p.33
Lista deportaţiilor din Macedonia
Nr.
crt.
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
Nume şi pronume
Locul şi data naşterii
Vârsta
Ardelean Petru c.f* Macedonia 10.02.1911
Ardelean Emilia
Ardelean Livia
Ardelean Lucian
Avrămuţ Ştefan c.f
Macedonia 19.08.1901
Avrămuţ Anghelina
Avrămuţ Maria
Avrămuţ Simion
Avrămuţ Petru c.f
Avrămuţ Cornelia
Avrămuţ Iulius
Avrămuţ Aurel c.f
Avrămuţ Ecaterina
Avrămuţ Octavia
Babescu Terezia c.f Beregsău Mic 19.09.1887
Bacucu Ioan
Bacucu Ecaterina
Bacucu Iuliana
Bacucu Ruja
Bacucu Sofica
Arhiva Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, dosar 1, f.1
40
17
42
10
50
13
37
16
29
26
7
44
36
16
64
46
75
45
61
24
Locul
deportări
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
77
78
Un caz aparte îl constituie situaţia deportatului în Bărăgan, Stan
Constangioră născut în comuna Broscari judeţul Mehedinţi, devenit după
deportare învăţător în Macedonia şi stabilit cu domiciliul aici. Deşi n-a
făcut parte din lotul de deportaţi din Macedonia a gustat din plin calvarul
şi greutăţile deportării, ceea ce îi conferă dreptul asimilării în lotul de
deportaţi din acest sat94.
Satul Macedonia până în anul 1910 forma o unitate administrativă
cu Rudna aparţinând plasei Modoşului din fostul judeţ Torontal. Până
la acea dată primăria din Macedonia nu avea local propriu, biroul unde
se deplasa notarul de două ori pe săptămână era plasat într-o casă
ţărănească închiriată în acest scop. Când Macedonia a început să se
organizeze ca unitate administrativă de sine stătătoare, în anul 1910, pentru
clădirea localului necesar primăriei, s-a cumpărat intravilanul de la nr. 1,
pe care se clădeşte atât locuinţa notarială, cât şi edificiul pentru birourile
necesare administraţiei. Deşi Macedonia forma o unitate administrativă
cu Rudna, totuşi ea îşi avea propriul primar, care conducea treburile
comunei. Şirul primarilor cunoscuţi începe cu anul 1904, iar a notarilor,
începe cu anul 191095.
Primari:
1. Nicolae Bugaru (Bălmaj)
1904
2. Iosif Mioc
1905-1907
3. Moise Işfan
1907-1910
4. Maxa Bugaru
1910-1913
5. Artemie Işfan
1914-1916
6. Maxa Bugaru
1917-1918
7. Ioan Petraşcu
1918-1919
8. Ştefan Magda
1919-1923
9. Nicolae Bugaru
1924
10. Iosif Ursulescu
1925
11. Artemie Mioc
1926
12. Iulius Avrămuţ
1926-1930
13. Valer Ilie
1930-1934
14. Iulius Avrămuţ
1934-1938
15. Toma Petraşcu
1938
16. Vasa Mezin
1939-1940
17. Trăică Bugaru
1940
18. Petru Cebzan
1941-1944
19. Pavel Bârcaci
1944
20. Gruia Bugaru
1945-1946
21. Gheorghe Ogodescu
1946-1947
22. Maria Pripag
1948-1951.
94
95
Nr.
crt.
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
34
35
36
37
38
39
40
41
42
43
Nume şi pronume
Glăvan Floare
Cebzan Petru
Cebzan Alexandra
Cebzan Vioara
Ciuruc Ioan c.f
Mezin Iuliana c.f.
Mezin Simion
Mezin Georgiana
Mezin Dimitrie
Mezin Lazăr
Mioc Ioan c.f
Mioc Maria
Mioc Georgiana
Mioc Mioara
Rusandra Traica c.f
Rusandra Elena
Sculian Iuliu c.f
Sculian Ana
Sculean Leonte c.f
Sculean Iuliu
Sculean Elena
Şerban Ana
Pavlovici Elena
Locul şi data naşterii
Basarabia 22.02.1919
Vârsta
75
58
32
30
32
32
34
14
13
72
30
29
10
52
61
30
50
48
22
17
Locul
deportări
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Jegălia Nouă
Jegălia Nouă
Jegălia Nouă
Jegălia Nouă
Jegălia Nouă
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
Mărculeşti Noi
* c.p. înseamnă cap de familie.
V. Marineasa, D. Vighi, Rusalii `51, Ed. Marineasa, Timişoara, p135.
Pr. Nicolae Ţucă, loc.cit., p 71
79
80
După anul 1951 primăria din Macedonia s-a mutat la Cebza
formând o singură unitate administrativă, condusă până în 1954 de
Maria Pripag.
De la înfiinţarea notariatului în comuna Macedonia au funcţionat
următori notarii:96
1. Ioan Műller
1910-1918
2. Alexandru Guritza
1918-1923
3. Laurian Crâstă
1923-1925
4. Nicolae Laub
1925-1927
5. Iosif Scheidt şi Todor Crăciun 1927-1928
6. Nicolae Hegheş
1928-1932
7. Ioan Curc
1932-1934
8. Nicolae Albu
1935-1939
9. Filip Neamţu
1939-1940
10. Gheorghe Mihuţ
1940-1941
11. Vasile Bucurescu
1942-1946
12. Alexandru Cătău
1946-1947
13. Nicolae Radivoi
1947-1949
14. Iosif Minda, Oleg Lipceanu
1949-1951
Prin legea nr. 5 din anul 1950 se impune împărţirea administrativă
în regiuni şi raioane. Macedonia făcea parte din raionul Ciacova, apoi
Deta, regiunea Banat. Legea noii împărţiri administrative-teritoriale a
României din anul 1968 readucea forma tradiţională românească de
organizare teritorială: judeţ, comună, sat. Din 4iunie 1968 Macedonia
face parte din comuna Ciacova, judeţul Timiş.
Sistemul socialist şi epoca din 1947 până-n 1989 a fost pentru
locuitorii Macedoniei o perioadă dramatică, plină de contradicţii: colectivizarea, scăderea sentimentului tradiţional de proprietate al ţăranului,
schimbările produse în mentalitatea şi munca sa, peste care s-a grefat
un sentiment tulbure de teamă, speculat şi bine întreţinut de autorităţi,
au afectat puternic fiinţa ţăranului bănăţean şi ale căror consecinţe se
întrevăd pregnant şi astăzi. Iată câteva din avatarurile ţăranului socialist.
La acestea se poate adăuga, stilul găunos şi demagogic al discursului
politic, folosit pentru a cosmetiza viaţa satului, apoi practica raporturilor
false privind producţia agricolă. A însemnat, în acelaşi timp eradicarea
analfabetismului, îmbunătăţirea asistenţei medicale, dreptul la cultură,
învăţământ gratuit la toate nivelele, electrificarea satelor, ce a dus la o
relativă creştere a nivelului de trai. O consecinţă a industrializări masive
a fost exodul tineretului din Macedonia spre oraş la studii şi muncă, care
a avut drept urmare scăderea dramatică a populaţiei tinere, având ca şi
consecinţă firească îmbătrânirea satului.
În Macedonia, în anul 1955 ia fiinţă o asociaţie agricolă, care în
anul următor se transformă în gospodăria agricolă colectivă „Timişul”.
În anul 1959 întreaga agricultură a satului se socializează97.
Propaganda împotriva biserici, ateismul practicat în şcoli şi societate
au privat populaţia României de o educaţie religioasă sănătoasă, ceea ce se
răsfrânge negativ şi astăzi asupra comportamentului moral al oamenilor.
Evenimentele din decembrie 1989 au deschis noi perspective în
istoria românilor, perspective generoase în intenţii, dar pe care le zdruncină
şi compromite realităţile cotidiene. Concretul vieţii dă naştere la o sumedenie de probleme pentru care nu prea suntem pregătiţi să le rezolvăm
atât la nivel de stat cât şi la nivel de individ. Totuşi, optimişti ca tot
românul, considerăm că este un bun început şi prin eforturi colective,
responsabile, vom împlinii dezideratele exprimate în decembrie 1989.
96
97
Ibidem., p.72-73
Ibidem, p. 111.
82
Capitolul 3
BISERICA, ŞCOALA, ACTIVITATEA
CULTURALĂ
3.1. Biserica
Existenţa vieţii religioase de rit ortodox se contopeşte cu fiinţa
poporului român din Banat, întrucât creştinismul reprezintă o permanenţă
ce-şi are originea în însăşi perioada de plămădire a noastră ca neam. La
români, învăţătura creştină n-a fost impusă de vreo autoritate politică
sau de stat, din raţiuni şi interese omeneşti, aşa cum s-a întâmplat la
popoarele trăitoare în jurul nostru, ci ea a fost rodul binecuvântat al
unei îndelungate lucrări misionare, ce a rodit cu strălucire într-un teren
fertil, parcă pregătit pentru creştinare.
Argumente serioase privind vechimea creştinismului la daco-romani
sunt şi cele lingvistice. Multe cuvinte cu înţeles bisericesc din limba
română sunt de origine latină, ceea ce probează şi constituie o dovadă
asupra pătrunderii creştinismului la noi încă în vremea când Dacia era
provincie romană, căci o serie de termeni legaţi de organizarea bisericească s-au asimilat mai târziu de la slavi. Cel mai important cuvânt al
terminologiei creştine este numele Paştilor, sărbătoarea esenţială a
creştinilor. Acest cuvânt derivat din forma latină este dovada hotărâtoare
a originii credinţei lui Hristos înainte de năvălirea slavilor.
Răspândirea creştinismului în Banat mai ales după promulgarea
Edictului de toleranţă la Milano de către Constantin cel Mare (313) –
este confirmată şi de numeroase mărturii arheologice. Mărturiile
paleocreştine descoperite în toate părţile Banatului (Cenad, Lipova,
Tibiscum, Sacoşul Turcesc) ne îndrituiesc să afirmăm că în secolul V.
d. Hr. creştinismul era răspândit pe întreg teritoriul provinciei.
Centrele episcopale de la Oescus în Dacia Ripensis sau Remesiana
(azi Bela Palanka, în Serbia) dovedesc că exista în Banat o organizare
bisericească temeinică la sfârşitul secolului al VI-lea. Creştinismul s-a
răspândit în Banat în limba latină, sub forma lui ortodoxă, adică după
credinţa stabilită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.
Pe teritoriul Banatului, e foarte posibil să fi existat scaun episcopesc
la Morisena (Cenad), unde s-a descoperit o basilică din secolele IV - VI.
De asemenea, aici, au putut să activeze şi aşa numiţii horepiscopi sau
episcopi de sat, atestaţi în Biserica veche între secolele III-XI. Ei locuiau
la ţară, în sate, dar lucrau numai din împuternicirea episcopilor din cetăţile
de pe malul drept al Dunării sau din Tomis.
Aceşti horepiscopi hirotoneau ei înşişi preoţi şi diaconi, hiroteseau
citeţi şi ipodiaconi, instalau preoţi, cercetau bisericile existente şi preoţii,
săvârşeau taine şi ierurgii, pregăteau catehumenii pentru botez sau
predicau acelora care nu cunoşteau încă învăţătura creştină. De asemenea,
au putut activa în teritoriile nord-dunăreneşi anumiţi episcopi misionari,
cunoscuţi sub numele de periodenţi, care locuiau în cetatea de scaun a
episcopului lor şi se deplasau în eparhie când dispunea acesta, săvârşind
aceleaşi lucrări ca şi horepiscopii.1
Odată cu cristalizarea primelor formaţiuni politice (voievodatul
lui Glad în Banat) şi organizarea bisericească urmează celei politice.
Este logic ca şi Glad conducătorul politic, să aibe la Morisena şi un
episcop, căruia îi era încredinţată păstorirea duhovnicească a preoţilor
şi a credincioşilor din hotarele voievodatului.
Conform documentului „Viaţa Sfântului Gerhard de Cenad”
voievodul Ahtum fusese botezat, după credinţa grecească, în cetatea
Vidinului: „primind de la greci putere, ridică în zisa cetate a Mureşului
(Morisena) o mănăstire întru slava fericitului Ioan Botezătorul, punând
acolo un stareţ şi călugări greci, după rânduiala şi obiceiul acelora”.2
Acest document ne dezvăluie existenţa unui început de organizare
bisericească, specifică mănăstirii. După înfrângerea lui Ahtum de către
unguri, călugării vor fi mutaţi la Maidan, unde se va construi o nouă
mănăstire, care va continua să funcţioneze ca mănăstire de rit grecesc
până în secolul al XIII-lea, când trece în mâinile benedicţilor, după cum
susţine bizantinologul maghiar Moravcsik Gyula. Acelaşi bizantinolog
susţine că, înainte de invazia mongolă din 1241, numărul mănăstirilor
de rit răsăritean din sudul Ungariei era de 600, dintre care au fost
1
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sofia, Bucureşti
2000, p. 41
2
I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1980, p. 45
Cap. 3. Biserica, şcoala, activitatea culturală
83
localizate 400. Cifrele date de Moravcsik sunt semnificative, deoarece
dezvăluie cât de răspândită era ortodoxia la populaţia română şi slavă
care predomina partea de sud a regatului feudal maghiar.3
În primele secole a ocupaţiei maghiare au existat numeroase
mănăstiri greco-ortodoxe în Ungaria, îndeosebi în părţile banatice.
Mulţimea de mănăstiri ortodoxe în Ungaria ne-o atestă rescriptul papei
Inocenţiu al III-lea din 1204, impunând episcopului din Oradea-Mare
„să le cerceteze şi încât va fi cu putinţă, să le organizeze într-un episcopat,
care să stea sub nemijlocita ascultare a papei.” 4
Mănăstirile şi bisericile atestate documentar din secolele XIII-XIV,
aflate în apropierea Macedoniei constituie dovada puternicei vieţii
spirituale şi româneşti ce pulsa pe aceste meleaguri.Astfel avem la
Ivanda în anul 1221 amintită „Fons Ivance ecclesia de Ponte Ivance”5,
de asemenea mănăstirea din Partoş ctitorită se pare înainte de secolul
al XIV-lea potrivit tradiţiei, sau mănăstirea Cebza ridicată în secolele
următoare, şi posibil şi altele aflate în acest perimetru cercetat, toate
acestea constituind străvechi monumente spirituale şi de artă ale ortodoxiei
româneşti, mărturii ale credinţei strămoşeşti. Vitregiile istoriei prin
care a trecut poporul român din Banat, atacurile mongole din 1241,
răscoalele cumane, iar mai târziu ocupaţia turcească şi războaiele din
veacurile XV-XVIII au distrus multe din aceste comori spirituale, cât
şi locaşurile ce le-au adăpostit. Dar amintirea lor a rămas şi, mai ales,
urmările rolului pe care le-au împlinit în viaţa obştii credincioşilor de
pe aceste meleaguri.6
În perioada stăpânirii regatului maghiar, a existat o intensă viaţă
religioasă, stârnită de încercările mai mult sau mai puţin eficiente de
catolicizare a bănăţenilor ortodocşi întreprinse de regatul maghiar.
În registrul dijmelor papale Macedonia figurează între localităţile
aparţinătoare arhidiaconului de Timiş, decanatul dintre Timiş şi Bârzava
(de media Tymisy-Burza).7 Date despre trecutul comunei Macedonia
din perioada regatului maghiar găsim în registrul dijmelor papale din
3
I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p.44
I. Lupaş, Istoria bisericească a Românilor ardeleni, Sibiu, 1918, p.14
5
Documente privind istoria României Seria C, Transilvania vol. I-VI (1075-1350),
Bucureşti, 1951-1955
6
I.D. Suciu, op. cit., p.48
7
Documentele privind Istoria României serie C, Transilvania III, secolul XIV, (13311340), Bucureşti, 1954, p.222
4
84
anii 1332-1337 având următoarea notă: „Sacordatos inter dous fluvios
Tymisy Nicolaus de Machadonia solvit 6 banales”. Această taxă era plătită
de toţi credincioşii catolici, ca dijmă papei, faptul că suma era aşa mică
ne îndeamnă să credem că în sat a existat doar o familie de catolici, ori
că era o taxă de toleranţă impuse satelor ortodoxe de Biserica catolică.
Diplomele regale de confirmare a stăpânirilor cneziale bănăţene
din a doua jumătate a secolului al XIV-lea nu condiţionează explicit
stăpânirile de confesiune. Faptele au fost receptate în istoriografia recentă
drept dovada unei situaţii normale, prin care micii nobili români au
acceptat adoptarea credinţei catolice în schimbul dobândirii actelor de
stăpânire.8
În ceea ce priveşte pe nobilii de Macedonia, este clar că ei au trecut
la catolicism din calcule de parvenire şi consolidare a posesiunilor avute,
înainte de a apărea ordinul regal a lui Ludovic I de condiţionarea acordării
actelor de proprietate de apartenenţa la biserica catolică „în toată ţara
şi în tot ţinutul Caransebeşului să nu ţină vreo moşie în chip de danie
şi de pământ nobiliar, ori s-o păstreze şi s-o stăpânească decât dacă
este catolic adevărat”.9 Ordinul a existat, discutabilă rămâne doar
consecvenţa şi modalităţile practice de aplicare a acestui ordin în condiţiile
în care presiunea turcească creştea, iar regele avea nevoie permanent
de ajutorul cnezilor locali, atât financiar, cât şi militar.
În ceea ce priveşte Macedonia, din punct de vedere religios, e
posibil ca sub ocrotirea nobilului Danciu de Macedonia să fi existat o
biserică de lemn ortodoxă în sat, unde se desfăşurau slujbele religioase
de rit ortodox pentru că ţăranul bănăţean era neclintit în a-şi respecta
tradiţiile moştenite şi cu atât mai mult, credinţa strămoşească. În apropierea
Macedoniei exista vestigii străvechi de ortodoxie românească, sfintele
mănăstiri, care în vremurile trecute au fost adevărate citadele de cultură
românească, oaze de pioasă reculegere, izvoare de conştiinţă de neam,
şi străvechi aşezăminte duhovniceşti. Nici un credincios din aceste părţi
nu trebuie să uite măreaţa strălucire a acestor monumente religioase
multiseculare şi giuvaiere de artă românească. Măcar odată pe an, să
ne plecăm cu pioşenie, pe lespedea rece, în faţa altarelor, acolo unde
timp după timp şi-au plecat genunchii, în rugăciunii cutremurătoare,
8
Ligia Boldea, Înnobilare şi confesiune în lumea feudală românească din Banat,
"Banatica", 1995, Reşiţa, p.30
9
Ibidem, p.33
85
moşii şi strămoşii noştri. Astfel avem mănăstirea Partoş, despre care
istoricul bănăţean N. Tincu Velea spunea că este de 600 de ani dovada
fiind un document găsit la Srediştea Mică (Serbia). Dacă luăm în considerare că lucrarea lui Tincu Velea apărea în 1865 înseamnă că mănăstirea
Partoş a existat din secolele XII-XIII d.Hr.10 În această mănăstire exista
încă din timpuri vechi o şcoală, în care învăţători veniţi din Ţările
Române învăţau pe tinerii care se pregăteau pentru chemarea preotească
sau învăţătorească.11 O altă mănăstire aflată în apropierea Macedoniei
este modesta bisericuţă de la Cebza. Conform tradiţiei populare biserica
mănăstirii a fost ctitorită în liniştea tainică a pădurii într-o atmosferă
plină de cucernicie şi evocatoare de armonii cereşti. În această pădure,
ce se întindea odinioară aici, lângă insula Timişului, nişte călugări au
zidit-o, lângă izvorul tămăduitor, ce se găseşte şi astăzi în altar, în partea
stângă, având o adâncime de 10 m.12
În timpul ocupaţiei turceşti din 1552-1716, în viaţa religioasă a
românilor bănăţeni s-a produs o relativă schimbare în bine, turcii manifestând o anumită toleranţă religioasă. S-a permis construirea de bisericii
(numai din lemn) şi nu mai înalte decât moscheele. De asemenea,
legăturile cu centrele religioase din sudul Dunării, şi Ţările Române s-au
reluat şi s-au intensificat. Este tot la fel de adevărat că în decursul ocupării
cetăţilor din Banat, turcii au jefuit, ars şi devastat şi multe lăcaşuri de
închinăciune, fie mănăstiri, fie biserici, mai ales în locurile unde li se
opunea rezistenţă. Patriarhia de la Ipek înfiinţată la 1557, s-a bucurat
de o largă autonomie şi o întinsă jurisdicţie. Jurisdicţia noi patriarhii se
extindea nu numai asupra teritoriilor otomane locuite de sârbi, ci şi asupra
teritoriilor din Ungaria, ocupate de turci după 1541, deci şi asupra
ortodocşilor din Paşalâcul din Timişoara, care indiferent de naţionalitate,
au fost puşi sub jurisdicţia patriarhului din Ipek. Episcopii erau numiţi
de patriarh printr-o singhelie şi se cunoaşte o asemenea singhelie dată
la numirea călugărului Antonie ca episcop al Vârşeţului. La rândul lor
episcopii aveau dreptul de a hirotonii, de a suspenda sau de a înlătura
definitiv pe un preot, fără ca funcţionarii turci să poată interveni într-un
fel. În cazul în care justiţia mahomedană intenta un proces unui cleric,
86
nu o putea face fără avizul episcopului sau mitropolitului eparhial.13
Patriarhia din Ipek era autonomă şi din punct de vedere economic. Pe
lângă bunurile imobile, vii, livezi, pământuri, case, care proveneau din
donaţiile credincioşilor, atât patriarhia cât şi episcopiile sufragane aveau
numeroase venituri directe şi indirecte care-i asigurau independenţa
economică. Se păstrează două catastife din 1660 şi 1666 asupra felului
în care se încasau milele de către patriarhia din Ipek în satele bănăţene.
Trimişi patriarhului au pornit spre Valahia (Vlaska) cum denumeau ei
Banatul în timpul stăpâniri turceşti. În prima călătorie au trecut Dunărea
la 20 decembrie 1660 şi au parcurs 168 de localităţi şi trei mănăstiri. În
a doua călătorie, au trecut Dunărea la 24 noiembrie 1666 şi au adunat
mile din 103 localităţi din care 93 sate, iar restul oraşe şi orăşele.14 Printre
localităţile parcurse se numără şi mănăstirea Partoş, satele Cebza, Ciavoş,
Dolaţ, Gad. Ghilad, Foeni, orăşelul Rudna şi alte sate din preajma, însă
Macedonia nu este amintită. Din fiecare localitate călugării patriarhului
încasau pentru milostenie de obicei bani. Suma oscila de la câteva sute
la câteva mii de asprii şi era adusă sau de preotul local sau de cnezul
comunei însoţit de 1-2 ţărani mai de frunte. Pe lângă bani se dădeau boi,
vaci, cai, fân. Tot pentru binecuvântare s-au adunat sume mari din numeroase localităţi din care amintim câteva spre a ne face o idee despre
starea materială a populaţiei române din Banat în timpul paşalâcului de
Timişoara: Diniaş a dat 310 aspri; Dolaţ 2000; Rudna 1000; Foeni 1000;
Ghilad 1370.Reiese, pregnant din catastife, faptul că în perioada ocupaţiei
otomane numeroase localităţi iniţial populate de români, după ocupaţia
austriacă şi-au pierdut din caracterul etnic. Este cazul comunei Dolaţ
care apare ca important centru românesc prosper, cu preot ortodox şi
cnezi români.
Pentru curiozitatea cititorilor dăm numele unor preoţi şi cnezi,
trecuţi în catastiful de mile deoarece au plătit fie pentru întreaga obşte,
fie personal bani şi au donat lucruri pentru patriarhie. La Diniaş era
preot Achim şi fruntaş (cnez) Novac în 1660 şi 1666; la Dolaţ în 1666
era cnez Neşa, şi preot Subotă; la Foeni (1660) era preot Stoian iar
cnez Vucina; Ghilad (1660) era preot Sava, iar cnez Nicolae Marici, în
anul 1666 preot era Eremia „a venit popa Eremia cu ţăranii şi au adus
10
N. Tincu Velea, Istoria bisericească politico-naţionale a Românilor peste tot, Sibiu,
1865, p.179
11
Ibidem, p.198-199
12
Dr. Victor Vlăduceanu, Mănăstiri bănăţene, Timişoara, 1947, p.60
13
I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Ed. Mitropolia Banatului, Timişoara,
1977, p.88-89
14
Ibidem, p.89
87
din sat 1370 aspri”; Rudna 1660 „fruntaşul Cragui, odobaşă s-a scris
în fila de obşte şi a plătit. Rădan odobaşă s-a scris în fila de obşte, a
dat 5 groşi şi a făgăduit bani”; Rudna Palanca 1666 „fruntaşul monahul
Nicodim şi fiul său Daniel au dat 1000 aspri, s-a scris în fila de obşte,
pentru tatăl său, monahul Gavril. Popa Damian s-a scris cu un sărindar
pentru el şi altul pentru nevasta sa Iahrida.”; Tolvădia (1660), pe care
călugării de la Ipek o transcriu stâlcit „Tovladia” între donatori e amintit
şi un mare proprietar (spăhie) român, Damian „fratele lui Bojin, a dat
un groş şi a scris un bou pentru blagoslovenie, a rămas să plătească”.15
Din examinarea catastifului de mile se desprinde câteva aspecte
deosebite privind situaţia satelor româneşti bănăţene. În primul rând ni
se fac cunoscute numele a numeroşi preoţi din perioada atât de obscură
a paşalâcului, de asemenea ne arată puterea economică a satelor bănăţene
precum şi felul de organizare, cu preoţii şi cnezii în frunte. În al doilea
rând ne aminteşte de numărul mare de călugări care locuiau nu numai
la mănăstiri ci şi în sate. Astfel cunoaştem numele tuturor mănăstirilor
şi conducătorilor lor ce au funcţionat în această perioadă. La mănăstirea
Partoş e amintit egumenul Ştefan care e numit „kir”, titlu care nu se dă
celorlalţi egumeni, ceea ce înseamnă că se bucura de o consideraţie
deosebită. În satul Partoş e amintit preotul Bratu care donează pentru
blagoslovenie. Deci de atunci se făcea deosebirea între parohie şi
mănăstire. La Rudna, orăşel în acele vremuri, dar şi fortificaţie, este
amintit monahul Nicodim şi tatăl său monahul Gavril, călugări care
locuiau în orăşel, dar şi preotul Damian, parohul localităţii, ceea ce
dovedeşte cât de înrădăcinată era credinţa în rândul creştinilor români.16
Cu toate că avem puţine informaţii despre Macedonia din perioada
ocupaţiei turceşti, în însemnările lui Marsigli de la 1690-1700 comuna
apare sub numele de Macedonia.17
Imediat după ocuparea provinciei Banatului de către habsburgi,
credincioşii ortodocşi români intră sub jurisdicţia Bisericii sârbe, care
se bucura de privilegiile date de împăraţii Imperiului habsburgic, privilegii
recunoscute şi de Cancelaria ungară şi care vor apăra poziţiile ortodoxiei
în aceste părţi, mereu ameninţate de catolicism. Un punct din privilegiile
ilirice are o importanţă deosebită în acţiunea de combatere a prozelitismului
15
Ibidem, p.90
Ibidem, p.91
17
N. Ilieşiu, Caiete istorice, vol. III, poz.43, nr. inventar 6882, fila 415-419, mss, aflat
la Arhiva Muzeului Banatului
88
catolic: episcopii puteau face vizite canonice la parohii nestingheriţi,
ceea ce însemna control şi protecţie, preoţii fiind mai temeinic motivaţi
în a rezista tentaţiilor uniaţiei. Din cele şapte episcopii aflate sub jurisdicţia
patriarhului Arsenie III Cernojevici două erau în Banat: episcopiile de
Timişoara şi Vârşeţ. Dar aceste localităţi erau încă sub dominaţia turcească
şi aveau episcopi numiţi de Patriarhia din Ipek. Din acest motiv, cei
doi episcopi, Isaia Diacovici şi Spiridon Ştibiţa vor fi nevoiţi să stea la
Becicherecul Mare, respectiv la Caransebeş şi astfel ajunge Caransebeşul
reşedinţă de episcopie ortodoxă.18
Despotismul luminat avea tot interesul să-şi exercite controlul
asupra Bisericii ortodoxe. Mai mult chiar, se urmărea ca – prin intermediul Bisericii – să-şi câştige sprijinul şi simpatia credincioşilor ortodocşi.
De aceea, atât prin Regulamentul iliric, cât şi prin Edictul de toleranţă
al împăratului Iosif al II-lea, poziţia Bisericii ortodoxiei se va întări.
Drepturile preoţilor erau stipulate în regulament: dreptul la o şesie întreagă
de pământ, scutire de impozite către stat, precum şi de orice contribuţie
feudală; de asemenea s-au stabilit şi taxele ce urmau să le primească
preoţii pentru serviciile religioase suplimentare. Prin aceste măsuri,
situaţia preoţilor ortodocşi din Banat se diferenţiază total de cea a preoţilor
din celelalte principate române, iar această provincie va deveni în acele
momente critice, când erarhia ortodoxă din Transilvania era desfiinţată,
apărătoarea ortodoxiei ardelene şi loc de refugiu al preoţilor ortodocşi
români din Transilvania, dur persecutaţi pentru credinţa lor.19
Cea mai veche însemnare despre biserica din Macedonia o întâlnim
într-un document din 1767 privind aspecte ale vieţii bisericeşti din Banat,
mai precis spus o conscripţie a parohiilor din dieceza Timişoara şi a
Lipovei datând din 11 iunie 1767. Documentul face parte din evidenţele
cerute de Curtea Vieneză celor două eparhii bănăţene, a Timişoarei şi
Caransebeşului pentru ai servi de informare şi control, fiind semnat de
episcopul Timişoarei şi Lipovei, Vicenţiu Ioanovici Vidak. Conscripţia
la care ne referim, redactată în latineşte, înglobează parohiile din eparhia
Timişoarei orânduite pe districte, cu parohia şi numele preoţilor care o
păstoresc, cu localitatea şi provincia în care s-au născut. Împărţirea
administrativă se încadrează în organizarea de stat austriacă până la
1769, când sinodul de la Sremski Karlovci stabileşte principiile fundamentale ale organizării Bisericii Ortodoxe din Ungaria cunoscut sub
16
18
19
I.D. Suciu, op. cit., p.110
Ibidem, p. 120-121
89
forma acceptată de habsburgi sub numele de „Rescript declaratoriu”
luând tot atunci fiinţă şi protopopiatele ce reînvie o străveche tradiţie.20
Conscripţia nu indică naţionalitatea preoţilor, iar numele de familie, cu
neînsemnate excepţii erau schimbate la hirotonire după obiceiul vremii,
adăugându-se la numele de botez al tatălui sau la funcţia de preot, dacă
acesta o avea, caracteristicul „vici”, ce acoperă originea etnică. Referitor
la comuna Macedonia observăm că în anul 1767, exista biserică fără să
ştim amănunte despre ea, deservită de doi preoţi:
1. Ioan Şerbanovici născut la Ritorschor Banat
2. Petru Iştfanovici născut la Macedonia.21. Acest fapt demonstrează
că satul era relativ puternic şi prosper din moment ce putea ţine
doi preoţi.
Din statistica parohiilor şi preoţilor din eparhia Timişoarei din
anul 1776 reiese că Macedonia are 229 de case, făcea parte din protopopiatul Ciacova şi avea doi preoţi:
1. Ioan Popovici hirotonit la 24.02.1763
2. Petru Stefanovici hirotonit la 01.05.176722. Este mai mult ca sigur
că preotul Petru Stefanovici este acelaşi cu Petru Iştfanovici din
documentul din 1767, greşeli la grafia numelui erau destul de
frecvente pe acele timpuri.
Referitor la biserica veche, la cea din secolul al XVIII-lea avem
mai multe mărturii: prima ar fi preoţii arătaţi în conscripţiile citate, care
dovedesc şi existenţa unei biserici; a doua ne arată că episcopul Moise
Putnic al Timişoarei (1774-1781) a sfinţit pe sema ei un antimis la anul
1779; a treia, că zugravul Nedelcu Popovici a pictat pentru această
biserică două icoane în anul 1769, icoane ce se află în prezent în colecţia
de artă bisericească a Arhiepiscopiei Timişoarei; ultima că biserica a
fost mistuită de un incendiu devastator.23 La acestea se mai poate adăuga
faptul că în jurul bisericii actuale cu ocazia construirii unor case s-au
descoperit oseminte omeneşti ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că în
20
Prot. 1B. Mureşianu, Un document din 1767 privind aspecte ale vieţii bisericeşti din
Banat, în „Mitropolia Banatului” 1976, nr.5-8,p.522
21
Ibidem, p. 539
22
I D Suciu – Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei
Banatului, p. 370
23
Prot. Dr. Ioan Petreuţă, Monumente bisericeşti din Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului, Timişoara 1980, p. 450
90
acest loc, în timpurile de demult a fost un cimitir, de unde se deduce
firesc că a existat şi o biserică.
Actuala biserică, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” e zidită pe
locul celei vechi, în anul 1813, după cum se deduce după anul gravat
deasupra uşii dinspre vest de sub turn, pe timpul preoţilor Pavel Işfan
şi Ioan Işfan. Este zidită din cărămidă arsă, zidurile având grosimea de
80 cm. Chiar şi turnul e zidit din cărămidă arsă până sus la cruce, turnul
de altfel are o arhitectură deosebită, cu trei nivele, unică în regiune.
Iconostasul este din zid, având ornamentaţii de mortar, sculptură nu este
nici pe iconostas şi nici pe alte obiecte din biserică. Forma boltei este
semiovală. Ctitorii, arhitecţii, antreprenorii care au executat lucrările, în
lipsă de documente nu sunt cunoscuţi; de asemenea nu se cunosc sumele
cheltuite cu zidirea bisericii. Majoritatea cheltuielilor pentru ridicarea
biserici au fost suportate de baronul Nicolici din Rudna. Biserica la
început a fost acoperită cu şindrilă. În anul 1904 s-a înlăturat vechiul
acoperiş şi s-a acoperit cu ţiglă tip solzi. Atât pe pereţi sfintei biserici
şi boltă, cât şi pe peretele de la cor sunt pictate tablouri sfinte executate
pe tencuială tot aşa şi icoanele de pe iconostas sunt pictate pe tencuială
(pictură murală). Această pictură a fost executată în stil baroc de pictorul
vienez Francisc Cisek în anul 1904.24
În biserică sunt următoarele picturi:
1. Pe peretele dinspre răsărit din altar „Mântuitorul Iisus”.
2. Pe iconostas: deasupra pe cruce „Mântuitorul Iisus”, la dreapta şi
stânga crucii „Sf. Fecioara Maria” şi „Sf. Ioan Botezătorul”, sub
aceasta „Cina cea de taină”, apoi mai jos de aceasta „Mântuitorul
Iisus cu cei 12 apostolii”, la dreapta uşii dinspre miazăzi „Sf. Ioan
Botezătorul”, la stânga „Mântuitorul Iisus”, pe uşile împărăteşti
„Sf. Fecioara Maria şi Arhanghelul Gavril”, la dreapta uşii dinspre
miază-noapte „Sf. Fecioara Maria cu pruncul Iisus”, iar la stânga
uşii dinspre miazănoapte „Sf. Ierarh Nicolae”.
3. Pe peretele dinspre miazăzi deasupra este pictată „Întruparea
Domnului” şi de la aceasta spre apus, spre uşa laterală „Botezul
Domnului”.
4. Pe peretele dinspre miazănoapte deasupra locului, unde ar trebui să
fie tronul Maicii Domnului este zugrăvită „Naşterea Mântuitorului”,
iar spre apus de aceasta „Înălţarea Domnului”.
24
Pr. Nicolae Ţuca, Cronica parohiei Macedonia, p. 3-5
91
5. Pe peretele dinspre miazăzi sunt pictate „Adormirea Maicii
Domnului”, la mijloc „Cina cea de taină” şi spre miazănoapte
„Învierea Domnului”.
6. Pe boltă în cele patru colţuri sunt cei patru evanghelişti, iar în
mijloc „Sf. Treime”.
În jurul bisericii nu se află nici o criptă, dar în partea de nord a
curţii bisericii se află o rămăşiţă de cruce având o inscripţie sârbească,
care în traducere spune: „ Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu Ecaterina
Solari, care a trăit 65 ani, răposată în 25 septembrie 1814”. Cine a fost
această Ecaterina Solari şi care au fost vredniciile ei de a fost înmormântată
în curtea biserici după zidirea din anul 1813 nu se ştie, nici chiar tradiţia
nu ne poate lămuri. Curtea bisericii e îngrădită cu grilaj de fier, aşezat
pe un zid de cărămidă de 80 cm înălţime şi construit în 1904.
Biserica a fost zidită solid, din materiale bune şi drept urmare a
rezistat vremii aproape 100 de ani de la ctitoria ei. Dar, după atâţia ani
au început să se ivească mici stricăciuni la ziduri, la mobilierul din interior,
dar mai ales la acoperiş. Toate acestea au reclamat impetuos grabnice
reparaţii. Organele parohiale sub conducerea inimosului preot Ioan Tinca
(1891-1913) au luat măsurile cuvenite de reparare atât în exterior cât şi
în interiorul bisericii, prin hotărârile comitetului parohial din 17 mai şi
6 iulie 1903 şi a adunării parohiale ţinute la 18 mai 1903. Aceste măsuri de
reparare s-au luat după ce vrednicul preot Ioan Tinca a asigurat în acest
scop suma necesară din contribuţia credincioşilor şi din colecta întreprinsă
de Prea cuviosul părinte printre străini cu aprobarea organelor politice.
Devizul pentru reparare a fost întocmit de maistrul Iosif Brandeis
din Ciacova, dar lucrările au fost atribuite maeştrilor Gheorghe Suici şi
Valeriu Doboşan din Timişoara. Reparaţia începută în anul 1903 nu s-a
putut finaliza în acel an, deoarece biserica a ars din cauza unei neglijenţe,
astfel că repararea s-a terminat în anul 1904 de către maestrul Iosif
Brandeis. Lipsind socotelile din acei ani nu ştim cât a costat repararea
biserici, sumele cheltuite nu sunt consemnate nici în registrul de procese
verbale al organelor parohiale.
Tot în anul 1904 biseica a fost pictată de pictorul Francisc Cisek
din Viena pentru suma de 1940 coroane (Hotărârea comitetului parohial
nr. 1 din 24 iunie 1904).
Biserica restaurată s-a sfinţit de protopopul Ioan Pinciu din Ciacova,
asistat de preoţii Ioan Tinca paroh al locului şi Aureliu Drăgan paroh în
Ghilad în anul 1904.
92
O altă reparare a fost făcută în anul 1943, de către maestrul Francisc
Keller pentru suma de 180.000 lei.25
Biserica a avut un antimis vechi cu inscripţie cirilică, care s-a
trimis muzeului eparhial din Caransebeş, când acesta a luat fiinţă. Acest
antimis a fost înlocuit cu antimisul ce se foloseşte şi azi având următoarea
inscripţie: „Cu darul Prea Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh s-a sfinţit
acest antimis prin rugăciunile Prea Sfântului Domn Nicolae Popea
dreptcredinciosul episcop al Caransebeşului spre întrebuinţarea la
serviciul dumnenzeiesc în sfânta biserică din Macedonia cu hramul
P.C. Paraschiva, în anul Domnului 1892 luna aprilie ziua 29”. Antimisul
e în stare bună şi mai poate fi folosit încă mulţi ani.
R Clopotele
Biserica din Macedonia înainte de primul război mondial 1914-1918
a avut 3 clopote de următoarele greutăţi:1.458 kg. 2.250 kg. 3.174 kg.
Clopotele cel mare şi cel mic s-au procurat de la turnătoria de clopote
din Timişoara în anul 1904 după ce arsese biserica în anul 1903 şi când
în urma incendiului se defectează şi 2 din clopotele vechi. Ambele clopote
au avut inscripţia: „Acest clopot s-a turnat pe spesele bisericii gr.rom
din Macedonia la anul 1904 după arderea acesteia întâmplată în vara
premergătoare din neprecauţiune. Paroh local Ioan Tinca născut în
Lugoj, iar dascăl Simion Miloş născut în Hodoni, turnat de Antonie
Novotny în Timişoara”. Clopotul cel mijlociu de cca. 250 kg greutate a
fost procurat în anul 1887. Nu a avut nici o inscripţie.
În anul 1916 nici biserica din Macedonia n-a fost scutită de rechiziţie.
Organele militare austro-ungare au rechiziţionat clopotul cel mare şi pe
cel mic aruncându-le din turn pe fereastră fără ca să se spargă. La acest
dureros spectacol credincioşii asistau suspinând şi lăcrimând. Drept
compensare s-a plătit 4 coroane per kg (total 2528 coroane)Biserica a
rămas cu clopotul cel mijlociu până în anul 1917, când a fost rechiziţionat
şi acest clopot. În locul acestor 3 clopote a fost ridicat în turn un clopot
de 20-25 kg donat sf. biserici cu ani în urmă de un fost arendaş cu numele
Urister. Acest modest clopot chema pe credincioşi la închinăciune din
1917 până în 1921, când printre altele şi biserica din Macedonia a primit
prin mijlocirea d-lui P. Rămneanţu un clopot de oţel de cca. 250 kg de
la Arsenalul militar din Bucureşti. În anul 1930, în ciuda crizei financiare,
biserica îşi procură în locul clopotelor rechiziţionate o nouă garnitură
25
Ibidem, p. 8
93
de trei clopote la Uzinele metalurgice din Timişoara de următoarele
greataţi:1.641 kg. 2.375 kg. 3.175 kg. Inscripţia pe clopotul cel mare
este următoarea: „Spre mărirea şi lauda lui Dumnezeu s-a turnat acest
clopot prin credincioşii ortodocşi români din Macedonia fiind preot
Nicolae Ţuca, Ion Ogodescu cantor, Bacucu Ioan epitrop, învăţător
director Aurel Miloş, notar Nicolae Hegheş.”Al doilea clopot are următoarea inscripţie: „ Spre mărirea şi lauda lui Dumnezeu s-a turnat acest
clopot prin credincioşii ortodocşi români din Macedonia 1930”Al treilea
clopot nu are inscripţie. Costul acestor trei clopote a fost suma de
172.800 lei. Dacă rechiziţionarea celor trei clopote în primul război
mondial a pricinuit lacrimi şi durere credincioşilor, apoi aducerea celor trei
noi clopote a prilejuit credincioşilor clipe de mare bucurie. Trăsurile care
au adus clopotele noi au fost întâmpinate la marginea hotarului comunei de
mulţimea credincioşilor de la cei mici până la cei mai bătrâni. Şi de astă
dată se vărsau lacrimi, dar lacrimi de bucurie. Toţi erau copleşiţi de sentimente de bucurie şi de mângâiere. Bătrânul Nicolae Petraşcu de 87 ani,
zicea când s-a împărtăşit „ Părinte să nu mor până ce vor ajunge clopotele noi, să mă plângă pe mine întâi” Şi Dumnezeu i-a împlinit dorinţa.
„Moş Cola” a fost prima oară glăsuit cu clopotele noi la 1 martie 193026.
R Obiecte sfinte din biserică
Chivot având următoarea inscripţie: „Acest chivot s-a făcut prin
masarul Nicolae Danerbach din Ciacova cu 35 coroane şi s-au pictat
şi aurit prin Franţ Cizek din Viena cu 40 coroane la anul 1904, când
totodată s-a sfinţit biserica reedificată prin Prea Domn Ioan Pinciu
protopop tractual, Ioan Tinca paroh local şi A.Drăgan paroh în Ghilad”.
Chivotul e în stare bună. Cruce de alpaca cu inscripţia: „Donat Sf. biserici
din Macedonia în anul 1889 prin I. D. Baron Nicolici Mihai de Rudna
sfinţită prin paroh Ioan Tinca”. Cruce de metal donată de Ioan Loica din
Chişoda. Trei cruci de lemn. Un potir cu disc, steluţă şi copie. Potirul în
interior este aurit. Un candelabru din metal. Şase candele de metal şi una
de sticlă. Patru sfeşnice de fier, unul din lemn şi 10 bucăţi de masă din
metal, dintre care 4 cu trei braţe. Un taler pentru amforă şi 3 discuri. Un
litier din metal. Şase prapori cu următoarele inscripţii: „Donat de corul
bisericesc, dirijor Iosif Boldea”; „Donat de Simion şi Ruja Mărgineanţu
în 1935 întru pomenirea răp. Floare 1930”; „Donat de îndureraţii părinţi
Gheorghe Petraşcu şi Ruja întru iertarea păcatelor ficei noastre Floare
26
Pr. Nicolae Tuca, loc., cit. p. 19.
94
răp. în mai 1949 în etate de 24 ani şi pentru sănătatea şi înflorirea
scumpei noastre nepoate Eleonora, cea mai scumpă amintire de la fata
noastră 1937” Trei odăjde 2 luminate şi una neagră. Una pereche cununi.
Trei acoperitoare cu inscripţiile: „Donat de Floare Bacucu întru pomenirea
cantorului frate Alexandru Bacucu şi soţului Simion 1944”; „Donat
Stanca şi fiica Floare 1955.” Trei acoperitoare fără inscripţii. Una acoperitoare cu inscripţia: „Donat de Nicolae şi Saveta Sculeanu pentru
sănătatea fiului lor Ioan 18 aprilie 1954.” Două acoperitoare cu inscripţiile:
„Donat echipa culturală Macedonia 1935”; „Donat de Măriuţa Jivoin
pentru sănătatea ei şi a nepotului Ionel 10 aprilie 1955. ”Perdea la uşile
împărăteşti, lucrată de Lucreţia lui Pava Petraşcu şi dăruită sfintei biserici
întru pomenirea fiilor Ioan şi Ana 1931.
În sfânta biserică sunt următoarele icoane dintre care cele mai
multe se folosesc ca prăznicare:
1. „Sf. Vasile cel Mare”; pe dos „Botezul Domnului”
2. „Botezul Domnului”
3. „Sf. Ioan Botezătorul”
4. „Sf. Trei Ierarhi”
5. „Întâmpinarea Domnului”
6. „Întâmpinarea Domnului” pe dos „Bunavestire”
7 „Intrarea lui Iisus în Ierusalim”
8. „Învierea Domnului”
9. „Sf. Mucenic Gheorghe”
10. „Înălţarea Domnului”
11. „Sf. Constantin şi Elena”
12 „Pogorârea Duhului Sfânt”
13. „Naşterea Sf.Ioan Botezătorul”
14. „Sf. Apostoli Petru şi Pavel”
15. „Sf. Ilie”
16. „Schimbarea la faţă”; pe dos „Adormirea Maicii Domnului”
17. „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul”; pe dos „Naşterea Maicii
Domnului”
18. „C. Paraschiva”
19. „C. Dimitrie”
20. „Sf. Arh. Mihai şi Gavril”
21. „Mântuitorul Iisus”
22. „Naşterea Domnului”
23. „Sf. Arh. Ştefan”
95
24. „Fecioara Maria”
25. „Sf. Fecioara Maria cu pruncul Iisus”
Aproape toate icoanele au dimensiunile 32X 27 cm. O parte sunt
zugrăvite pe lemn, iar altele pe tablă. Dimensiunea icoanei Mântuitorului
înşirată sub numărul 21 şi cele ale Maicii Domnului de sub nr. 24 şi 25
au dimensiunile 88 x 55 cm. Sunt pictate pe lemn. Pictura începe a se
deteriora. Se crede a fi de valoare din punct de vedere artistic toate trei,
întrucât pictorul Băcală din Petroman s-a interesat de ele în vederea
cumpărării, el fiind un bun cunoscător al icoanelor de valoare. Inscripţii
pe ele nu se cunosc.
R Vizite canonice
În ziua a doua de rugă 16 august 1934, au avut credincioşii din
Macedonia fericitul prilej de a avea în mijlocul lor pe părintele lor sufletesc
pe P.S. Sa Dr. Vasile Lăzărescu, episcop al Caransebeşului, când P.S. Sa
a şi sfinţit biserica. P.S. Sa a sosit la ora 9 dimineaţa venind de la Ciacova,
însoţit de d-nii Dr. I. Coste şi Dr. A. Iancu deputaţi sinodali. Autorităţile
comunale cu mulţime mare de popor, cu corurile conduse de învăţătorul
Preda şi cu dl Vichente Petru primpretorul plasei Ciacova au aşteptat la
poarta triumfală aşezată la intrarea în sat. De aici s-a pornit în convoi
până la sfânta biserică. În faţa bisericii unde era a doua poartă triumfală
a ieşit întru întâmpinarea cu Sf. Evanghelie şi cu Sf. Cruce părintele Nicolae
Ţuca binecuvântând şi raportând P.S. sale asupra credincioşilor păstoriţi
de sfinţia sa. S-a trecut apoi la sfinţirea biserici de către P.S. Sa asistat
de P.O. Protopop. Augustin Ghilezan, preoţii N. Ţuca, A. Magda, Gh.
Lungu, I. Pascu, Gh. Terebenţiu şi diaconul episcopesc Teodor Roşca.
Au mai fost de faţă preoţii D. Ţăran, C. Tismonariu, St. Teretean, A.
Popescu, V. Terebenţiu, N. Brănuţiu şi L. Suriaş. După priceasnă P.S. Sa
a predicat credincioşilor despre drepturile şi datoriile ce le au credincioşi
fată de biserică. De asemenea îndeamnă pe credincioşi la cercetarea
bisericii, le dă sfaturi părinteşti îndemnându-i la împreuna vieţuire paşnică
şi în bună înţelegere.27 Răspunsurile au fost date de cele două coruri
dezbinate din localitate, căci pe acele vremi s-a incubat între credincioşi
vrajba semănată de politicianism. Sfaturile părinteşti ale P. S. Sale sunt
ascultate şi urmate de credincioşi, căci n-a trecut mult timp după această
vizită pilduitoare şi vrajba a fost izgonită luându-i locul iarăşi minunata
pace şi bună înţelegere între oamenii comunei.
27
Vizite canonice, în „Foaia diecezană”, Caransebeş, 1934, nr. 34, 26 august, p.3
96
Casa parohială. Preotul locuieşte în locuinţa învăţătorului de la
fosta şcoală confesională, care până în anul 1949 a slujit de casă parohială.
De la această dată fosta şcoală confesională s-a transcris la Ministerul
Învăţământului. După anul 1989 slujeşte din nou ca şi casă parohială.
Slujitorii sfântului altar din Macedonia se cunosc din cercetările
noastre proprii, dar şi din matricolele bisericeşti, precum şi din cronica
parohiei scrisă foarte documentat de vrednicul părinte de pioasă amintire
Nicolae Ţuca.
Iată lista preoţilor:
1. Ioan Serbanovici născut la Ritorschor Banat, preot în Macedonia
în 1767.
2. Ioan Popovici hirotonit la 24.02.1763, a slujit din 1763 până înainte
de 1779, pentru că în matricolele bisericeşti nu-l mai găsim.
3. Petru Iştfanovici, născut în Macedonia, hirotonit la 01.05.1767,
a slujit din 1767-1805.
4. Ioan Merganovici (Mărgan) 1779-1801.
5. Pavel Işfanovici (Işfan) 1781-1814, originar din Macedonia, în
timpul slujirii sale s-a zidit actuala biserică (1813)
6. Ioan Popovici 1802-1814, era preot şi în anul zidirii bisericii.
7. Ioan Işfanovici (Işfan) 1806-1830, originar din Macedonia. În anul
zidirii bisericii probabil a funcţionat ca şi capelan.
8. Isac Işfan 1816-1847, originar din Macedonia.
9. Pavel Popovici 1831-1852.
10. Iosif Işfan capelan 1836-1847, originar din Macedonia.
11. Ştefan Mioc 1847-1858, originar din Macedonia.
12. Constantin Pavlovici 1852-1863. Cu moartea acestui preot se
sistează a doua parohie din Macedonia în anul 1863, când în
întreg ţinutul Banatului a fost o foamete mare.
13. Mihai Radu 1863-1889. Din spusele celor bătrâni se ştie că a fost
originar din Lipova şi că a avut doi feciori, pe Aurel Radu fost
judecător şi Liviu Radu preot.Acest preot, Mihai Radu, pe lângă
cele spirituale s-a îngrijit în aceeaşi măsură şi de bunăstarea
materială a bisericii. La comasarea din anul 1887 prin stăruinţa
sa, biserica din Macedonia primeşte 7 iughere de pământ, iar şcoala
confesională primeşte 11 iughere de pământ. Fără îndoială că la
realizarea acestei împroprietăriri a contribuit şi prietenia sa deosebită
cu baronul Nicolici din Rudna, deputat în Parlamentul ungar şi
un mare binefăcător al biserici ortodoxe.
97
14. Maxim Bocan 1890-1891 preot în Ghilad. După moartea preotului
Mihai Radu administrează parohia din Macedonia până la ocuparea
locului vacant.
15, Ioan Tinca 1891-1913. Sa născut în Lugoj în 15 august 1851. După
terminarea studiilor teologice la Institutul teologic din Caransebeş
fiind hirotonit ocupă postul din parohia Căpăt. Aici slujeşte până
în anul 1891, când fiind ales trece la parohia din Macedonia până la
moartea sa întâmplată în anul 1913. Sub păstorirea acestui zelos
preot, în anul 1904 se restaurează biserica temeinic atât în exterior
cât şi în interior, se înnoieşte cu mobilier nou, cu obiecte sfinte,
cu clopote noi, se pictează biserica, se îngrădeşte curtea cu gard
de fier. Fiica sa Ida a absolvit şcoala medie „Notre Dame” din
Ciacova, promoţia 1906-1907.
16. Gheorghe Treta, preot în Cebza, administrează parohia Macedonia
în sedisvacanţa 1913-1914.
17. Liviu Radu 1914-1916, originar din Macedonia, fiul răposatului
preot Mihai Radu. După terminarea studiilor teologice e hirotonit
preot pentru parohia din Foeni, unde apoi şi funcţionează până
în anul 1914, când fiind ales în Macedonia trece la această parohie
pe care o deserveşte până-n august 1916. Datorită poziţiei sale
naţionaliste a avut multe de suferit din partea autorităţilor maghiare.
Deferit justiţiei, târât prin judecători, maltratat în închisori moare
înainte de a se pronunţa sentinţa, şi astfel preotul de vrednică şi
pioasă amintire Liviu Radu din Macedonia completează seria de
preoţi martiri ai neamului jertfiţi idei naţionale.
18. Nicolae Brănuţiu preot în Giulvăz. După moartea preotului Liviu
Radu administrează parohia Macedonia până-n iunie 1917.
19. Nicolae Ţuca, s-a născut în satul Opătiţa în 10/22 mai 1892 din
părinţi Petru şi Săveta ţărani. Urmează şcoala primară în satul
natal, apoi la Dumbrăviţa, după care se înscrie la liceul piarist
din Timişoara, unde, în anul 1912 îşi ia bacalaureatul. În toamna
anului 1912 se înscrie la Institutul teologic din Caransebeş pe
care-l termină în anul 1915. După terminarea studiilor, funcţionează
ca învăţător suplinitor la şcoala confesională din Ghilad. În anul
1917 fiind ales preot în parohia Macedonia este hirotonit de P.S.
Sa E. Miron Cristea episcopul Caransebeşului întru diacon în
18/31 mai iar întru preot în 20/21 iunie 1917.Având gramata
arhierească nr. 2990B/1917 data în 20 mai e introdus în parohia
98
Macedonia la 16 iunie 1917. În lipsa învăţătorilor şi aici funcţionează
ca învăţător suplinitor până-n toamna anului 1924.La venirea în
parohie lipsind învăţătorul confesional cantor şi observând că
şirul cântăreţilor ţărani se răreşte, instruieşte tineretul în cântarea
bisericească, ca strana să-şi poată da tot concursul la sfintele
sărbători după cum se cuvine. Ia parte la toate manifestările culturale
din comună şi depune o muncă asiduă în combaterea concubinajului.
Sub păstorirea acestui vrednic preot biserica s-a reparat în anii
1924 şi 1943 de asemenea s-a reparat temeinic şi şcoala confesională. În locul clopotelor rechiziţionate în primul război mondial
a procurat în 1930 alte trei clopote. Sub păstorirea sa biserica şi-a
întregit inventarul cu noi obiecte sfinte şi cărţi de ritual. Pentru
vredniciile sale în anul 1936 părintele Nicolae Ţuca a fost distins
cu brâu roşu iar la „Înălţarea Domnului” din anul 1950 a fost
hirotonit protopop onorific. Căsătorit cu Vioara fiica fostului
preot Aurel Popovici din Sinianăş are trei fete: Carolina născută
1918, Maria născută în 1919 şi Viorica născută în 1921.
20. Ioan Mureşan
21. Traian Rămneanţu, născut la 4 iunie 1935 în comuna Denta, jud.
Timiş, din părinţii protopopul Gheorghe Rămneanţu şi învăţătoarea
Ersilia (născută Stoica), care a fost învăţătoare în Macedonia în
perioada interbelică. A absolvit Şcoala nr. 2 de băieţi din Timişoara,
apoi a urmat studii teologice (seminar la Caransebeş şi Institutul
teologic din Sibiu). A fost preot în localităţile: Gad, Macedonia,
Stamora Germană - Gaiul Mic, iar în prezent este pensionar.
22. Liviu Dirina, născut în Becicherecul Mic la 12 noiembrie 1950,
din părinţii Constantin şi Letiţia, a terminat în anul 1974 studiile
teologice la Institutul Teologic din Sibiu şi a funcţionat ca preot
la Macedonia din anul 1986 până în 1993, când se transferă la
parohia din Cebza.
23. Gheorghe Florea, născut în comuna Izvor jud. Dolj la 5 aprilie
1967, a terminat seminarul teologic din Craiova, a slujit la parohia
din Macedonia din anul 1993 până în 2001. În anul 1999 a renovat
biserica, este căsătorit şi are doi copiii. Actualmente funcţionează
ca preot la Centrul de îngrijire şi asistenţă din Ciacova.
24. Cornel Bercea, născut la 9 ianuarie 1965 în comuna Sălciua jud.
Alba, a terminat în anul 2002 Facultatea de Litere Filosofie şi Istorie,
secţia teologie-istorie. A fost hirotonit în data de 5 aprilie 2002,
99
iar din 6 aprilie 2002 slujeşte cu pricepere şi bună credinţă parohia
din Macedonia. Figură de preot - cărturar - gospodar se îngrijeşte
de bunul mers al bisericii, dar şi al comunităţii bisericeşti, cu
mijloace proprii a amenajat dependinţele din curtea casei parohiale,
tot în acest timp profitând de înţelegerea şi ajutorul primarului
din Ciacova reface instalaţia electrică din biserică. Pătruns de
ideea restituirii trecutului istoric al satului a contribuit masiv la
munca de documentare necesară redactării monografiei, muncind
cu timp şi fără timp pentru o cât mai bună reconstituire a trecutului
istoric al satului, cu care se identifică sufleteşte.
Este demn de amintit că această comună a fost locul de baştină a
familiei Ioanovici de Vidak, iar unul din membri ei Petru Ioanovici Vidak
a fost episcop între anii 1806-1818.
Biserica a fost dintotdeauna un factor unitar de credinţă dar şi de
simţire românească. Ea a coalizat în jurul său nesecatele energii româneşti,
necesare şi utile supravieţuiri în acele vremuri tulburi şi ostile. Biserica
a făcut educaţie şi pentru adulţi şi pentru tineri, modelându-le sufletul
şi comportamentul de buni creştini şi buni români. În vremea presiunilor
politice ale stăpânirilor străine biserica a fost pentru români nu numai
focar de viaţă morală creştină dar în egală măsură cuib de rezistenţă şi
continuitate a tradiţiei vieţii româneşti. Dovada acestui măreţ rol, pe
care l-a îndeplinit Biserica în viaţa neamului, între multe altele, stă în
jertfele preoţilor deportaţi, încarceraţi în închisorile maghiare din timpul
primului război mondial. Jertfa părintelui martir Liviu Radu este elocventă
în acest sens. Trebuie să păstrăm mereu o pioasă amintire şi o simţită
recunoştinţă slujitorilor bisericii, adevăraţi martiri ai virtuţilor creştine
şi naţionale româneşti.
Nu putem să nu amintim pe cei care alături de preoţii satului au
trudit nu numai pentru buna desfăşurare a activităţilor religioase, ci de
multe ori au fost sprijinitorii activi ai iniţiativelor bisericii şi şcolii în
lupta pentru apărarea fiinţei naţionale. Epitropii şi cantorii (cântăreţi
de strană) au fost dintre cei mai însemnaţi susţinători şi apărători ai
bisericii. Epitropii erau aleşi de adunarea parohială dintre cei mai de
frunte locuitori ai satului şi aveau sarcina de a îngriji de patrimoniul
cât şi de întreaga activitate religioasă din parohie Registrele bisericii28
ne indică următorii epitropi care au slujit biserica, după cum urmează:
28
Protop. Nicolae Ţuca, loc. cit., p.23.
100
1879-1881 I Savu Magda; II Isac Işfan
1882-1884 I Savu Magda; II Trăică Mioc
1885-1887 I Savu Magda; II Maxim Ogodescu
1888-1890 I Savu Magda; II Maxim Ogodescu
1891-1893 I Mitru Andraş; II Ioan Işfan
1894-1896 I Simeon Cebzan; II Ioan Bacucu
1897-1899 I Iosif Sculean; II Vasa Gherban
1900-1902 I Vasa Gherban; II Ioan Peia
1903-1905 I Vasa Gherban; II Adam Babescu
1906-1908 I Vasa Gherban; II Vasa Minda
1909-1911 I Vasa Gherban; II Pava Minda
1912-1914 I Ioan Ogodescu; II Ioan Peia
1915-1918 I Ioan Bacucu; II Simeon Crăsteţ
1918-1924 I Ioan Bacucu; II Simeon Crăsteţ
1924-1927 I Ioan Bacucu; II Petru Ciorogar
1928-1932 I Ioan Bacucu; II Petru Ciorogar; III Leonte Dumitru
1933-1938 I Ioan Avrămuţ; II Petru Ciorogar; III Leonte Dumitru
1938-1949 I Ioan Avrămuţ; II Petru Ciorogar; III Petre Sculean
1949-1950 I Petru Mesin; II Nicolae Vermescu
Scriptele vechi şi mai noi ne mărturisesc, că din şirul acestor
vrednici epitropi s-au distins cu precădere foştii epitropi de pioasă
amintire Savu Magda, Vasa Gherboni şi Ioan Bacucu. Administrând
corect şi eficient bunurile parohiale aceşti credincioşi epitropi au
contribuit din plin la progresul bisericii. S-a renovat biserica în interior,
procurându-se scaune noi, realizându-se pictura din nou, s-au procurat
ornate şi alte obiecte sfinte. În acelaşi fel s-a restaurat şi exteriorul
bisericii, împrejmuindu-se biserica cu zid de cărămidă arsă, iar vrednicul
epitrop Ioan Bacucu a donat din avutul său pe seama bisericii 2⅓ jughere
de pământ fără nici o condiţie, constituind un pilduitor gest de creştin
adevărat.
Cantorii (cântăreţii de strană) erau aleşi, la început, dintre dascăli,
pentru că ei trebuiau să cunoască bine tipicul liturgic şi cântarea bisericească, materii obligatorii la preparandii. Fără îndoială că a cânta în
strana bisericii, în trecut, era o deosebită cinste, o mare mândrie pentru
orice tânăr, numai că însuşirea cântării bisericeşti era o muncă grea
trebuind mulţi ani de trudă, începând din şcoală cu dascălul şi continuând
cu preotul şi cantorii mai bătrâni. După o îndelungată ucenicie, tineri
erau primiţi alături de cantori bătrâni, fiind mereu supravegheaţi pentru
101
a avea şi o bună purtare în afara bisericii. În biserica din Macedonia
cântăreţi de strană pe lângă următorii dascăli:
1. Petru Ursulescu
1880-1884
2. Simeon Miloş
1884-1905
3. Teodor Sarescu
1905-1911
4. Gheorghe Cârdaş
1911-1918
au fost următorii credincioşi din sat:
1. Ioan Işfan
1868-1919
2. Ioan Chirici
1876-1923
3. Gheorghe Mărgineanţu 1880-1919
4. Ioan Ogodescu
1898-1944
5. Alexandru Bacucu
1904-1943
6. Ioan Babescu
1906-1950
7. Alexandru Petraşcu
1918-1950
8. Nicolae Magda
1918-1945
9. Iovan Crăsteţ
1918-1945
10. Ioan Magda
1918-1950
11. Moise Ciorogar
1918-1950
12. Nicolae Vermeşan
1918-1950
13. Roman Rusanda
1918-1933
14. Nicolae Bărcaci
1926-1950
15. Gheorghe Ciorogar
1947-1950 cantorul oficial al bisericii,
a absolvit şcoala de cântăreţi
bisericeşti de la Caransebeş.
16. Ioan Stan
1947-1950
17. Ioan Cebzan
1947-1950
Mulţi dintre aceşti cântăreţi de strană au fost instruiţi de vrednicul
protopop Nicolae Ţuca în momentul venirii sale ca preot în Macedonia.
Cor bisericesc exista în Macedonia din anul 1884 înfiinţat de
învăţătorul Simeon Miloş. Conducătorii ulteriori au fost: învăţătorul
Teodor Savescu, Victor Breda, Iosif Boldea, Iosif Mioc şi cantorul
bisericesc Gheorghe Ciorogar. Numărul coriştilor n-a fost stabil, corul
a participat la serviciul divin, dînd răspunsurile şi pe lăngă aceasta a
participat la manifestările culturale ale comunei. În scopul educării
tineretului ca buni creştini şi buni cetăţeni părintele Nicolea Ţuca a
înfiinţat societatea „ Sf. Gheorghe ” care a activat câţiva ani.
Lista cărţilor rituale bisericeşti vechi din parohia Macedonia
existente în timpul păstoririi preotului Nicolae Ţuca
102
Nr. crt.
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
Titlul cărţii
Penticostar
Octoich
Octoich
Sf. Evanghelie
Mineiul lunii ianuarie
Mineiul lunii februarie
Mineiul lunii martie
Mineiul lunii aprilie
Mineiul lunii mai
Mineiul lunii iunie
Mineiul lunii iulie
Mineiul lunii august
Mineiul lunii septembrie
Mineiul lunii octombrie
Mineiul lunii noiembrie
Mineiul lunii decembrie
Locul tipăririi
Sibiu
Râmnic
Bucureşti
Bucureşti
Pesta
Pesta
Pesta
Pesta
Pesta
Pesta
Pesta
Pesta
Pesta
Pesta
Pesta
Pesta
Anul
1750
1760
1805
1805
1804
1804
1804
1804
1805
1804
1804
1804
1804
1805
1. Inscripţia de pe minee
„Carele mai întăi a fost tipărit, tălmăcit prin nevoinţa Prea
Sfăntului Episcop al Rămnicului, Kesarie, iar acum a doua oară după
izvodul cel adevărat al Mineiului celui mare dat la tipar în zilele Prea
Înălţatului Împărat al Romanilor şi Apostolnicescului Crai Francisc al
doilea, cu blagoslovenia Excelenţei sale Prea Sfăntului Domn Ştefan
Stratimirovici arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Răsăritului din
Carlovăţ” S-au tipărit în Craiasca tipografie a Universităţi din Pesta la
anul de la Cristos 1804 (respectiv 1805)”.
2. Inscripţia de pe Penticostar
„Ce cuprinde întru sine slujba ce i se cuvine din sfănta şi luminata
duminică a Paştilor pănă la Duminica tuturor sfinţilor.Acum întru
acesta –şi chip a doua oară tipărit în zilele Prea Înălţatului Împărat
Ferdinand a întăilea.Cu blagoslovenia Prea Sfăntului Domn Vasile
Moga episcop al Neuniştilor din marele Prinţipat al Ardealului Sibiu”.
Tipografia lui Georgie de Klozius.
103
3. Inscripţia de pe Octoich
„Ce să zice elineşte Paraclitiv. Acum întăi tipărit deplin romăneşte
întru a doua domnie a Ţării Romăneşti a luminatului Domn Ion Grigorie
Ghika voevod. Cu blagoslovenia Prea Sfăntului Mitropolit al Ungrovlahiei
Neofit. Prin osărdia şi toată cheltuiala Sfinţiei Sale iubitorului de Dumnezeu Grigorie episcopul Rămnicului în anul de la Cristos 1750. De cucernicul întru preoţi: Popa Mihai, Athanasie Popovici’ ’Tipografia Rămnicului.
4. Inscripţia de pe Octoich
„Ce se zice Osmoglasnic, care acum întăi s-au tipărit din porunca
şi toată cheltuiala Prealuminatului Domn Io Constantin Basaraba voevod
Mitropolit fiind a toată ţara Teodosie. Şi s-au tipărit în sfănta Episcopie
de la Bucureşti în anul dela zidirea lumii 7250(1742).’’
5. Inscripţia de pe Sfănta şi dumnezeiasca Evanghelie:
„Care s-au tipărit acum în zilele Prea Înălţatului Domn şi oblăduitor
a toată Ţara Romănescă, Io Scarlat Grigorie Ghika voevod. Cu blagoslovenia şi cu toată cheltuiala purtătorului pravoslaviei Preasfăntului
Grigorie Mitropolit a toată Ţara Romănească şi exarh Plaiurilor. Acum
întru acest aşa chip tipărită şi drotorsită în scaunul Domniei în Bucureşti”.
Tipografia Mitropoliei: În anul 1760.
Registrele matricole cu botezaţi, cununaţi şi decedaţi au existat
la parohia Macedonia din anul 1779, deşi unele sunt incomplete pe baza
lor se pot întocmi statistici demografice referitoare la dinamismului populaţiei din comună. În cele ce urmează redăm copia primelor înregistrări
din matricole:
a) Copia primei înregistrări în protocolul botezaţilor (în original scrisă
cu litere cirilice 1779, luna ianuarie, ziua 20.
„S-au născut pruncul parte bărbătească în luna ianuarie ziua 8,
anului celui mai sus pus. Tatăl pruncului Petru Babescu şi mama Anghelina
lui Ştefan, lăcuitor satului acestuia, s-au botezat şi s-au uns cu sfăntul
mir prin mine preotul Ioan Marganovici, parohialnic a bisericii sfintei
Prea Cuvioasa Paraschiva, care se află în satul Maţedonia în luna şi
ziua ceia-ce s-a pus supt anul şi s-au dat în sfăntul botez pruncului
numele Simion. Naşul lui a fost Toma Ciorogar, lăcuitor acestui sat’’
b) Copia primei înregistrări în matricola cununaţilor: 1779 în luna
februarie ziua 2
„După cea de trei ori strigare în biserică şi neaflăndu-se nici o
împiedicare, s-au făcut logodna şi s-au cununat mirele Jiva Tranş, întăia
104
cununie, lăcuitor Ciacova, cu mireasa, numele ei Petra, fata lui Savu Ciorogar, întăia cununie, locuitoare acestui sat, în luna şi ziua ce s-au pus supt
anul prin mine cucernicul preot Petru Işfanovici, parohialnic a bisericii
sfinte Prea Cuvioase Paraschiva care se află în satul Maţedonia. Naş a fost
Nicola Corgea, lăcuitor Ciacova, care şi mărturisesc împreună cu mine.’’
c) Copia primei înregistrări în matricola răposaţilor: 1779 în luna ianuarie
ziua 26
„Robul lui Dumnezeu Iosif Cosdin locuitor satului şi parohiei
acesteia, ispovedindu-şi mai înainte păcatele sale cucernic preotului
Ioan Marganovici, parohialnic a bisericii sfinte Prea Cuvioasa Paraschiva,
care se află în satul Maţedonia şi s-a cuminecat cu sfintele taine, au
răposat în luna ianuarie, 25 zi şi anul cel mai sus. Şi s-au îngropat în
pământ în luna şi ziua ceia - ce s-au pus supt anul în progadie de obşti”.
Schiţa iconostasului Sfintei biserici din Macedonia
1 – Sfânta Fecioară Maria; 2 – Sf. Evanghelist Ioan; 3 – Cina cea
de taină; 4,5,6,7,8,9 – Apostolii; 10 – Mântuitorul Iisus Hristos;
11,12,13,14,15,16 – Apostolii; 17 – Sf. Ierarh Nicolae;
18 – Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul; 19 – Arhanghelul Gavril;
20 – Sfânta Fecioară Maria; 21 – Mântuitorul Iisus Hristos;
22 – Sf. Ioan Botezătorul
105
Consiliul parohial avea şi are menirea de a conduce comunitatea
bisericească permanent, membrii săi fiind aleşi de adunarea parohială.
În anul 1948 avem ca membri ai consiliului parohial pe următorii:
1. Preot Nicolae Ţuca
2. Petru Mezac
3. Cornel Petraşcu
4. Ioan Drăgoi
5. Gheorghe Işfan
7. Petru Mladin
8. Gheorghe Mioc
9. Ioan Magda (Rancu)
10. Ioan Mioc
11. Ioan Jiva
12. Ioan Peia
4 consilieri erau decedaţi29
Cercetând istoricul parohiei lăsat de părintele Nicolae Ţuca am
găsit listele adunări parohiale din anul 1948 şi 1959. Merită amintit faptul
că această listă a adunării parohiale se întocmea de preot, apoi era citită
de preot în biserică şi afişată în biserică, precum şi la oficiul parohial.
După expirarea termenului de 14 zile, această listă era prezentată spre
aprobare consiliului parohial, iar după aprobare era trimisă protopopiatului
din Ciacova. Un amănunt interesant reiese din cercetarea listelor din
1948 şi 1959 şi anume că în satul Macedonia ordinea numerelor caselor
s-a schimbat. Voi da în continuare lista membrilor din adunarea parohială
pe anul 1959 din satul Macedonia, protopopiatul Ciacova.
Lista membrilor adunării parohiale din parohia Macedonia pe
anul 1959.
Nr.
crt.
1
2
3
4
5
29
Numele şi pronumele
membrului
Ţuca Nicolae
Ardeleanu Petru
Avrămuţ Aurel
Avrămuţ Ştefan
Avrămuţ Petru
Pr. Nicolae Ţuca, loc.. cit.,p. 27
Starea
civilă
căs.
căs.
căs.
văd.
căs.
Etatea
Ocupaţia
Nr. casei
66
47
51
57
36
preot
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
158
133
114
115
115
106
Nr.
crt.
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
34
35
36
37
38
membrului
Babescu Gheorghe
Babescu Ioan
Babescu Ioan
Babescu Iosif
Babescu Iosif
Babescu Nicolae
Babescu Nicolae
Babescu Nicolae
Babescu Ştefan
Babescu Trăilă
Băcală Aurel
Bacucu Alexandru
Bacucu Ioan
Bîrcaci Nicolae
Bîrcaci Pavel
Bîrcaci Trifu
Bîrcaci Trifu
Berineanţu Ioan
Berineanţu Octavian
Bosica Aurel
Bosica Ioan
Breban Ioan
Breban Iosif
Bugaru Alexandru
Bugaru Constantin
Bugaru Ioan
Bugaru Ioan
Bugaru Ioan
Bugaru Ioan
Bugaru Ioan
Bugaru Nicolae
Bugaru Nicolae
Bugaru Pavel
Starea
civilă
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
Etatea
Ocupaţia
Nr. casei
44
70
70
62
50
34
73
27
43
75
48
31
53
47
52
74
26
52
26
39
44
36
71
39
56
64
54
36
35
37
37
37
64
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
128
72
128
91
202
75
89
91
7
6
78
92
92
208
136
208
208
142
142
67
55
65
65
209
206
90
210
128
197
211
90
127
127
107
Nr.
crt.
39
40
41
42
43
44
45
46
47
48
49
50
51
52
53
54
55
56
57
58
59
60
61
62
63
64
65
66
67
68
69
70
71
membrului
Bugaru Petru
Bugaru Petru
Bugaru Simeon
Bugaru Rusalin
Bugaru Todor
Bugaru Traică
Bugaru Virgil
Călin Ioan
Chirici Achim
Chirici Gheorghe
Cocota Ilie
Colgea Ioan
Crusa Ioan
Cebzan Iefta
Cebzan Petru
Cioban Petru
Ciocîrlie Constantin
Ciorogar Alexandru
Ciorogar Gheorghe
Ciorogar Ioan
Ciorogar Moise
Ciorogar Petru
Ciorogar Tănase
Dan Constantin
Dan Ioan
Doman Iulian
Drăgan Pavel
Drăgan Petru
Drăgoi Ilie
Drăgoi Ioan
Drăgoi Iovan
Drăgoi Simeon
Dumitru Petru
Starea
civilă
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
văduv
văduv
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
Etatea
Ocupaţia
Nr. casei
62
30
64
29
65
48
30
35
63
61
30
35
56
57
65
78
53
69
34
42
56
72
65
36
48
36
47
44
50
57
37
29
56
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
funcţionar
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
muncitor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
182
41
153
206
14
201
210
174
26
29
13
213
121
66
51
169
144
10
38
10
35
32
30
24
168
81
53
68
88
131
151
88
19
108
Nr.
crt.
72
73
74
75
76
77
78
79
80
81
82
83
84
85
86
87
88
89
90
91
92
93
94
95
96
97
98
99
100
101
102
103
104
membrului
Grădean Aurel
Gherban Alexandru
Gherban Ionică
Gherban Simeon
Ghilezan Gheorghe
Ghilezan Petru
Golomuz Ioan
Golomuz Victor
Giuchici Cornel
Giurgiu Matei
Hegheş Petru
Hegheş Petru
Han Ioan
Işfan Alexandru
Işfan Cornel
Işfan Gheorghe
Işfan Gheorghe
Işfan Iulius
Işfan Moisă
Işfan Pavel
Işfan Petru
Izgărian Gheorghe
Jebelian Ioan
Jiva Iefta
Jivoin Ioan
Jarma Petru
Magda Ioan
Magda Moisă
Magda Nicolae
Magda Pavel
Magda Pavel
Marcu Aurel
Marincu Gheorghe
Starea
civilă
căs.
june
căs.
căs.
căs.
căs.
văd.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
văd.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
Etatea
Ocupaţia
Nr. casei
37
24
56
39
58
33
83
45
54
76
52
24
34
66
62
61
36
41
32
58
46
55
56
49
51
44
54
45
56
81
60
46
37
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
199
134
134
150
43
36
56
61
120
146
146
20
101
178
69
3
148
69
157
79
80
95
31
12
124
136
98
70
70
27
232
116
109
Nr.
crt.
105
106
107
108
109
110
111
112
113
114
115
116
117
118
119
120
121
122
123
124
125
126
127
128
129
130
131
132
133
134
135
136
137
membrului
Marincu Ioan
Mărgineanţu Moise
Mărgineanţu Nicolae
Mărgineanţu Simeon
Mezin Nicolae
Mezin Petru
Minda Ilie
Minda Ioan
Mioc Alexandru
Mioc Gheorghe
Mioc Gheorghe
Mioc Ioan
Mioc Ioan
Mioc Livius
Mioc Moise
Mioc Pavel
Mioc Petru
Mircea Petru
Mircea Ioan
Mladin Ioan
Mladin Petru
Mladin Ştefan
Movilă Vasile
Niamţu Dumitru
Ogodescu Gheorghe
Ogodescu Gheorghe
Ogodescu Gheorghe
Ogodescu Gheorghe
Ogodescu Iovănel
Ogodescu Simeon
Oprean Vasa
Paulovici Ioţa
Peia Gligore
Starea
civilă
căs.
căs.
căs.
văd.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
văd.
căs.
căs.
căs.
căs.
june
căs.
căs.
căs.
june
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
Etatea
Ocupaţia
Nr. casei
52
54
33
78
38
61
61
58
70
58
38
37
76
47
52
68
38
28
61
47
56
29
36
51
35
55
46
39
31
63
51
52
51
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
97
109
96
109
112
112
171
177
132
62
62
188
1
1
195
186
194
34
174
5
63
5
58
59
87
87
118
187
50
50
113
170
126
110
Nr.
crt.
138
139
140
141
142
143
144
145
146
147
148
149
150
151
152
153
154
155
156
157
158
159
160
161
162
163
164
165
166
167
168
169
170
membrului
Peia Ioan
Peia Lazăr
Peia Simeon
Pescariu Petru
Petraşcu Alexandru
Petraşcu Cornel
Petraşcu Gheorghe
Petraşcu Ioan
Petraşcu Ioan
Petraşcu Ioan
Petraşcu Ioan
Petraşcu Iulius
Petraşcu Nicolae
Petraşcu Nicolae
Petraşcu Pavel
Petraşcu Simeon
Petraşcu Ştefan
Petraşcu Ştefan
Petraşcu Ştefan
Petraşcu Petru
Petraşcu Trăilă
Piparcă Traian
Popa Ioan
Popiţa Iosif
Popovici Alexandru
Pripag Alexandru
Raşa Constantin
Raşa Ioan
Raşa Martin
Raşa Nicolae
Roşu Todor
Rusanda Petru
Rusanda Roman
Starea
civilă
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
văd.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
văd.
căs.
Etatea
Ocupaţia
Nr. casei
37
55
44
40
54
59
55
31
71
65
41
60
64
36
69
62
71
44
47
27
58
32
31
51
55
44
58
43
33
31
32
61
56
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
191
13
23
117
48
137
212
125
100
170
117
26
74
85
41
117
106
106
111
48
73
18
25
156
180
84
37
154
12
37
43
184
8
111
Nr.
crt.
171
172
173
174
175
176
177
178
179
180
181
182
183
184
185
186
membrului
Rusanda Viorel
Rusu Iosif
Sandoşa Gheorghe
Sandoşa Gheorghe
Savu Petru
Sculean Alexandru
Sculean Ioan
Sculean Ioan
Sculean Ioan
Sculean Romulus
Sculean Iulius
Sculean Vasile
Stoian Ioan
Ţăran Trifu
Ursulescu Petru
Vermeşan Nicolae
Starea
civilă
căs.
văd.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
căs.
Etatea
Ocupaţia
Nr. casei
27
61
72
54
33
30
51
25
42
62
57
59
54
52
55
57
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
agricultor
9
58
5
110
99
161
28
28
149
161
198
203
143
165
141
52
În data de 2 iulie 1995 la Macedonia a avut loc o adunare a Oastei
Domnului, ca urmare a invitaţiei făcute de preotul local. Fraţii şi surorile
din Simeria, Cărpiniş, Timişoara, Ghilad, Crai Nou, Liebling s-au bucurat
de o caldă primire şi o iubitoare ospitalitate din partea credincioşilor
din sat.30
3.2. Şcoala
Macedonia se află aşezată într-o zonă cu o intensă viaţă şcolară
românească. Astfel la Partoş exista încă din timpuri vechi o şcoală, în
care învăţătorii călugări veniţi din Ţările Române învăţau pe tinerii care
se pregăteau pentru chemarea preoţească sau dăscălească. Şcoala aceasta
a întemeiat-o românul Georgiu Laiul jude primar din cercul Ciacovei.
Din această şcoala au ieşit doi renumiţi cărturari: protopopul Constantin
Suboni din Timişoara şi dascălul Mihai Roşu, născut în Jadani, care în
30
Oastea în misiune, în „Învierea”, Timişoara, 11 septembrie 1995, p.2
112
1790 trecea drept unul dintre cei mai de seamă cărturari bănăţeni ai
timpului.31 În aceea perioadă, de obicei preoţii erau şi dascăli: ei învăţau
pe copii din ceaslov, atât cât ştiau şi ei şi cât era necesar să iasă din ei
cantori, psalţi şi, mai târziu preoţi sau dascăli. La început sala de clasă
era chiar tinda biserici, aici preotul dascăl învăţa pe copiii rugăciunile,
cetania cărţilor bisericeşti, cântarea psaltirei, rânduiala bisericească şi
ceva socoată. Informaţii concludente despre activitatea şcolară găsim
mai ales în conscripţiile bisericeşti.
Faptul că, la conscripţia din 1767, găsim la Macedonia un preot
născut în sat, confirmă existenţa unor preocupări instructive din partea
preoţilor autohtoni, cât şi capacitatea preotului Işfanovici de a-şi însuşi
acel minim de cunoştinţe necesare pentru a convinge pe episcopul
locului să-l hirotonească. În conscripţia din 1776 a eparhiei Timişoarei
Macedonia apare în protopopiatul Ciacova, având doi preoţi hirotoniţi
la 24.02.1763 şi respectiv 01.05.1767, deci o dovadă clară că aceşti preoţi
au învăţat cele necesare la o şcoală. Odată cu hirotonirea, episcopul locului
i-a rebotezat după obiceiul vremii, adăugându-le la nume sufixul „ vici”.
Dintr-un tabel al clerului eparhial, al averii lor şi şcolilor din anul
1768, făcut în eparhia Timişoarei, în districtul Ciacova erau 9 şcoli cu
128 copii de şcoală, 6 învăţători români şi se învaţa cititul, scrisul,
socotitul şi cântul.32
Procesul de organizare a învăţământului pe noi baze a început la
jumătatea secolului al XVIII-lea în întreg Imperiul habsburgic şi a durat
până în primul deceniu al secolului al XIX-lea, când în general acest
proces destul de anevoios a fost încheiat, ajungându-se ca în fiecare localitate bănăţeană să existe o şcoală organizată şi un învăţător.33 Dezvoltarea
învăţământului a primit un cadru legislativ prin elaborarea regulamentului
„Regulae directivae pentru îmbunătăţirea învăţământului din şcolile
elementare sau triviale româneşti şi sârbeşti neunite”, aprobat de
împărăteasa Maria Tereza la 24 mai 1774. În acest act normativ se găsesc:
reguli privitoare la pregătirea învăţătorilor; materiile de învăţământ
(citirea, scrierea, religia); se dispune traducerea unor cărţi şi manuale;
se recomandă studierea unor materii practice suplimentare (albinărit,
31
Nicolae Tincu Velea, Istoria bisericească politico-naţionale a Românilor peste totu,
Sibiu, 1865, p. 198-199
32
I.D Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria mitropoliei Banatului,
vol. I, p. 316
33
V. Târcovnicu, Contribuţii la istoria învăţământului din Banat, Bucureşti, 1970, p.56
113
creşterea vitelor); reguli privitoare la clădirile şcolare, frecventarea şcoli,
constituirea fondului şcolar şi controlul şcolilor.34
În noua concepţie a despotismului luminat aplicată în timpul lui
Iosif al II-lea, pornind de la filosofia iluministă, statul trebuia să-şi
manifeste prezenţa în toate sectoarele vieţii economico-sociale. Conform
noi concepţii, statul subordonează biserica, încercând în acelaşi timp să
pună în slujba sa şi educaţia, care devine în aceea perioadă o problemă
de politică internă. Învăţământul, bisericesc şi laic, este supus şi el
interesului statului, în general preconizându-se un învăţământ de stat.
Prin „ Raţio educationis” (Organizarea educaţiei), apărut în 1777 şi
care constituia regulamentul şcolar, se punea accentul pe învăţământul
elementar, şcoala trebuind să crescă înainte de toate buni producători,
deci buni contribuabili, buni soldaţi, buni cetăţeni, fără deosebire de
neam şi confesiune.35 Chiar dacă iniţial acesta era demersul politicii
habsburgice, mai târziu „primele instituţii naţionale legal recunoscute
românilor bănăţeni – şcoala şi Biserica – se transformă în forţe de disoluţie;
constituind cei mai importanţi factori de educaţie naţională”36.
La începutul secolului al XIX-lea, Banatul a înregistrat semnificative mutaţii pe plan economic, cu influenţe benefice şi în sfera culturală
a românilor, la aceasta contribuind şi măsurile luate de autorităţile
austriece din acea vreme, în spiritul epocii luminilor pentru educarea
supuşilor lor. În prima etapă se simţea nevoia acută a unui număr
corespunzător de învăţători care să asigure desfăşurarea normală a
procesului instructiv-educativ în şcolile înfiinţate din satele şi târgurile
Banatului. Din cauză că o instituţie care să pregătească dascăli lipsea,
s-au iniţiat cursuri de pregătire cu durata de patru luni pe an, ţinute de
directori şcolari pentru calificarea slujitorilor şcolii.
Războaiele împotriva lui Napoleon dau prilejul Regimentelor
româneşti să-şi arate vitejia şi drept recunoştinţă împăratul Francisc I
înfiinţează în Arad, prima şcoală românească organizată, având profesori
personalităţi bănăţene ca: Dimitrie Ţichindeal, Contantin Diaconovici
Loga, Iosif Iorgovici şi alţii. Din totalul absolvenţilor acestei şcoli între
1812-1918 75% dintre elevi erau originari din Banat.37
114
Un document din 15 iunie 1815, semnat de Luca Kenghelaţ,
directorul şcolilor greco-neunite din districtul Timişoarei şi administratorul
districtului şcolar al Caransebeşului, cuprinde numele absolvenţilor
uneia dintre primele promoţii de învăţători de la Preparandia din Arad
precum şi şcolile unde au fost repartizaţi. Au primit învăţători calificaţi
un număr de 72 şcoli, din care 41 în districtul şcolar al Timişoarei printre
care şi Macedonia. Faptul acesta reprezenta un câştig real pentru români
din Banat, sporind cel puţin numeric pătura intelectualilor, care se vor
afirma ulterior în fruntea luptătorilor pentru dobândirea drepturilor
naţionale. Din acest document rezultă şi numărul de ore pe care trebuia
să le efectueze în şcoală fiecare dascăl, precum şi retribuţia acestuia pe
un an de zile, care oscila în funcţie de acest număr de ore predate,
renumerându-se cu un florin trei ore predate. Astfel la Macedonia a fost
repartizat învăţătorul calificat la Preparandia din Arad, Ştefan Simion
(Istvan Szimion) care avea 90 de ore pe an şi o retribuţie corespunzătoare
de 30 de florini. După cum am menţionat retribuţia era stabilită în funcţie
de orele stabilite în programa şcolară care oscilau în acord cu mărimea
localităţi şi numărul elevilor. În anul 1785 a fost dată o împărţire a
localităţilor pe trei clase de retribuire a dascălilor în funcţie de numărul
caselor după cum urmează: I localitatea cu peste 500 de case – 50 fl.;
II localitatea între 300-500 case – 35 fl.; III localităţi până la 300 case
– 25 fl. Ne referim doar la suma de bani pe care comuna era obligată
să o dea învăţătorului, asupra produselor în natură nu insistăm.38În 1816,
retribuţia dascălilor pe cele trei clase era de 80,60, 50 fl. Din însăşi
clasificarea retribuţilor, stabilită la 1816 (la un an după repartizarea
promoţiei respective) se poate deduce cu aproximaţie şi mărimea celor
71 aşezări din Banat. Macedonia era cuprinsă în clasa III de retribuţie
având în acea vreme un număr de case mai mic de 300. Pe lângă retribuţia
în bani, învăţătorii primeau din partea obştei o locuinţă, precum şi produse
în natură.39
Remarcăm la începutul secolului al XIX-lea pătrunderea interesului
pentru învăţătură şi la nivelul oamenilor simpli. Preocupările pentru buna
educare a tineretului de către dascăli calificaţi se întăresc şi se generalizează
în cuprinsul satelor bănăţene. La aceasta au contribuit hotărâtor preoţii
34
I.D Suciu, R. Constantinescu, op. cit., p.360
Ibidem, p. 362
36
N. Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986, p.122
37
Dr. Teodor Botiş, Istoria şcolaei normale (Preparandiei) şi a Institutului teologic
ortodox român din Arad, Arad, 1922, p.414-500
35
38
Ioan Boroş, Organizarea şcoalelor naţionale româneşti în comitatul Caraşului la
1785-1786, Caransebeş, 1914, p.25-28
39
Virgil Grădinaru, Şcoli şi dascăli bănăţeni în cel de-al doilea deceniu al secolului al
XIX-lea, în „Mitropolia Banatului”, Timişoara, 1987, nr.1, p.78
115
care s-au aflat statornic în primele rânduri ale luptei pentru emanciparea
culturală şi naţională, Biserica Ortodoxă Română constituind multă
vreme principala instituţie culturală la sate, iar după înfiinţarea şcolilor
„triviale” principalul sprijin al acestora şi un pilon al conştiinţei de
neam.40 Dascălii care se ocupau cu pasiune de creşterea şi educaţia
tineretului erau numeroşi, făcându-şi cu conştiinciozitate datoria şi fiind
ca atare, preţuiţi de obşte. Un „atestat” din anul 1815 întăreşte cele
afirmate, el conţine aprecieri pozitive, pline de recunoştinţă la adresa
învăţătorului Moise Miohovici (Mioc) din satul Macedonia. Fruntaşii
comunei fac bune aprecieri la adresa învăţătorului din sat „Care cu aşa
statornicie şi blândeţe şcoala în decursul a şapte ani trecuţi au cercetat
cât tuturor îndreptărilor săi bună sârguinţă au arătat. Aşişderea ce se
atinge de moraliceasca lor purtare în şcoală şi în afară de şcoală
totdeauna bună pildă tuturor au arătat, cât în starea învăţătorească a-l
pofti voim, mai pe mulţi ani”.41 Acest „atestat” a fost dat de fruntaşii
satului Macedonia la data de 26 octombrie 1815.
Din documente reiese că la începutul secolului al XIX-lea
învăţământul din Banat a făcut progrese remarcabile, promoţiile de
slujitori devotaţi şcolii ieşite de pe băncile Preparandiei arădene au
contribuit la luminarea semenilor lor, la dezvoltarea culturii româneşti,
etape absolut obligatorii în lupta pentru libertate şi unitate naţională.
Referitor la Macedonia putem afirma pe baza acestor documente, că
exista şcoală la începutul secolului al XIX-lea şi încă din anul 1808
ştim şi numele învăţătorului şi anume Moise Miohovici (Mioc) evident
un băştinaş, iar în 1815 a mai venit de la Preperandia din Arad un
învăţător calificat pe nume Ştefan Simion.
După încheierea – în anul 1867 –a compromisului dualist se dă
legea XXXVIII din 1868, cu privire la învăţământ, ce stabilea următoarele:
autorităţile care dobândeau prin lege, dreptul de a înfiinţa şcoli erau
confesiunile, societăţile publice, comunităţile şi statul. Autorităţile care
înfiinţau şcoli asigurau şi baza materială a instituţiilor educative şi
stabileau şi limba de predare. În şcolile înfiinţate de stat, limba de
predare era cea maghiară. După restabilirea Mitropoliei Ortodoxe a
românilor din Transilvania, a fost recunoscut şi principiul autonomiei
bisericeşti şi şcolare. În virtutea acestui principiu, şcoala populară
românească din Transilvania şi Banat şi-a menţinut caracterul ei naţional,
116
devenind un factor de dezvoltare a conştiinţei naţionale. Pe baza statului
organic a fost elaborat, în 1870, regulamentul „Organizarea provizorie
a învăţământului confesional în Mitropolia gr. ort. a românilor din
Ungaria şi Transilvania”, tipărit în anul 1872. Baza materială a şcolilor
confesionale era asigurată de comitetele parohiale. Îndrumarea învăţătorilor se făcea de către protopopul tractual, care îndeplinea funcţia şi
atribuţiile de inspector şcolar. Obiectele de învăţământ studiate în şcoala
populară erau: religia, citirea, scrierea, aritmetica, cunoaşterea măsurilor,
gramatica, exerciţii de limbă, geografia şi istoria, fizica şi istoria naturală,
agricultura, drepturile şi datoriile cetăţeneşti, cântul bisericesc şi naţional
şi gimnastica.42
Din scriptele cercetate de harnicul preot Nicolae Ţuca şi parvenite
nouă reiese că şcoala confesională susţinută de credincioşi a existat înainte
de anul 1878, când se aminteşte în acte de învăţătorul Petru Socaţiu.
Bătrânii satului susţin că locuinţa de la şcoala confesională a servit în
acea vreme ca sală de învăţământ. Actuala sală de învăţământ de la
şcoala confesională, după cum se învederează din hotărârea comitetului
parohial din 1 decembrie 1891 s-a zidit în anul 1892 de maistrul Witter
din Ciacova pentru suma de 2300 fl. Iată hotărârea comitetului parohial
din 1 decembrie 1891: „ Preşedintele arată, că după ce s-a publicat
licitaţia cu privire la zidirea şcolii în foaia oficioasă „Foaia Decezană”
şi ajungând termenul licitaţiunii, dar la data aceea nu s-au prezentat
mai mulţi reflectanţi, decât doi maiştrii şi anume Iosif Wittner din Ciacova
şi Ferencz Kalt din Hatzfeld. Dar celui din urmă neconvenindu-i condiţiunile s-a retras de a reflecta la zidirea şcoalei noastre, deci comitetul
aduce următorul decis:În urmarea că la licitaţiunea ţinută la 28 noiembrie
a.c nu s-au înfăţoşat mai mulţi reflectanţi decât Dl. Iosif Wittner, deci
comitetul parohial văzând că timpul e înaintat şi că zidirea să se înceapă
în primăvara anului 1892 şi consemnându-le maestrul Iosif Wittner
care a zidit şi şcoala din Petroman, s-au tocmit cu dânsul având toată
încrederea în el cu suma de 2300 fl., scriu două mii trei sute florini v.a
totodată încheind cu el contract în două exemplare”.43 De fapt şcoala s-a
zidit în 1892 începându-se lucrările în luna mai, după cum reiese din hotărârea comitatului parohiala din şedinţa sa din mai 1892.44 Cu zidirea
noii săli de şcoală, vechea sală de învăţământ s-a transformat în locuinţă
42
40
Ibidem, p.79
41
Ibidem, p.80
Episcopia Aradului, Arad, 1989, p.192
Pr. Nicolae Ţuca, loc. cit., p.58-59
44
Ibidem., p.59
43
117
pentru învăţător. În această şcoală susţinută cu mari jertfe materiale de comunitatea bisericească din Macedonia, şi-au făcut educaţia ţinerile vlăstare
până în anul 1911, sub conducerea unui singur învăţător confesional.
La începutul secolului al XX-lea activitatea desfăşurată în şcolile
româneşti a fost serios perturbată de prevederile legii învăţământului
din 1907, numită şi legea Apponyi, lege care nesocotea dreptul naţionalităţilor din imperiu de a educa tineretul în limba sa maternă şi în
spiritul istoriei şi tradiţiilor naţionale. Aplicarea legii a constituit o grea
povară pentru comunităţile susţinătoare de şcoală.45 În anii imediat
următori după apariţia legii Apponyi se înregistrează acţiuni susţinute
ale inspectorilor şcolari ai statului pentru înfiinţarea de şcoli de stat cu
limba de predare maghiară. În demersul lor erau sprijiniţi de autorităţile
locale (notarii) care făceau presiuni asupra locuitorilor să susţină
înfiinţarea şcolilor de stat. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Macedonia,
sat curat românesc, unde la iniţiativa primului notar din sat Ioan Muller s-a
clădit a doua şcoală de stat, de către comuna politică, cu limba de predare
maghiară. Atunci a început un adevărat conflict între locuitorii satului şi
autorităţi, cu toate şicanele autorităţilor, români şi-au susţinut şcoala necruţând nici o jertfă. Cu toate acestea sunt nevoiţi a ceda presiunilor exercitate
atât de organele de control şcolare cât şi cele administrative şi se încheie
un compromis cu stăpânirea în ceea ce priveşte împărţirea elevilor de la cele
două şcoli. Astfel s-a stabilit următorul acord: clasele I, II, III să cerceteze
şcoala confesională, iar clasele IV, V, VI să frecventeze şcoala de stat cu
limba de predare maghiară. Această situaţie a durat până în anul 1919,
când se eliberează şi satul Macedonia de ocupaţia sârbească, iar şcoala se
unifică devenind una singură de stat cu limbă de predare româna.
Iată tabloul învăţătorilor cunoscuţi din cercetări proprii şi din
lista lăsată de preotul Nicolae Ţuca.
1. Moise Miohovici (Mioc) absolvent al Preparandiei din Arad în
1814, curs de 15 luni.
2. Ştefan Simion 1815- absolvent al Preparandiei din Arad în 1814,
curs de 15 luni.
Au mai terminat Preparandia din Arad următorii învăţători:
Paul Işfan (1821-1822), Iosif Popovici (1844-1845) şi Petru Işfan
(1855-1856), dar nu ştim dacă au profesat în Macedonia46
45
46
Dr. Teodor Botiş, Istoria Preparandiei şi a Institutului Teologic ortodox-român din
Arad, Arad, 1922
118
3. Petru Socaţiu 1878-1882
4. Petru Ursulescu, originar din Macedonia a servit aici între ani
1882-1884. Sătenii îi ziceau a lui „ Mihai Dascălul”. Probabil şi
tatăl său a servit aici ca învăţător.
5. Simeon Miloş născut în Hodoni, a funcţionat la şcoala din
Macedonia între anii 1884-1905 1 ianuarie când se pensionează.
Acest învăţător a înfiinţat primul cor din sat.
6. Petru Goanţă, învăţător suplinitor 1 ianuarie 1905- septembrie 1905
7. Teodor Savescu 1905-1911, a fost unul dintre cei mai zeloşi
învăţători pe care i-a avut şcoala. A continuat cu ardoare munca
corală începută de predecesorii săi.
8. Gheorghe Cârdaş 1911-1920, născut în Lugoj,. A servit şcoala
de fapt între 1911-1914 când a fost mobilizat în primul război
mondial, iar la sfârşitul războiului nu se mai întoarce în sat, ci
merge la Timişeni.
9. Pr. Nicolae Ţuca funcţionează ca învăţător suplinitor la şcoala
confesională la început, iar apoi la şcoala de stat din ianuarie
1917 până în septembrie 1924
Învăţătorii de stat:
1. Aureliu Miloş, originar din Macedonia, născut în anul 1891, funcţionează ca învăţător între anii 1920-1935.
2. Victor Preda, învăţător suplinitor din Unip, funcţionează în anul
1933
3. Ioan Buibaş, învăţător suplinitor, originar din Urseni a servit şcoala
în anul 1934
4. Iosif Boldea, învăţător suplinitor, originar din Ciacova a servit
şcoala în anul 1935. Distins conducător de cor, care a lucrat cu
multă râvnă la împăcarea celor două coruri, aflate în duşmănie
din cauza politicianismului semănător de vrajbă, realizând un
cor puternic şi unit.
5. Sabina Cercel, originară din Toager, absolventă a şcoalei medie de
fete „Notre Dame” din Ciacova, promoţia 1920-1921, învăţătoare
între anii 1924-1927
6. Ersilia Stoica din Deta, învăţătoare între anii 1927-1934
7. Maria Ursu, originară din Sebeş – Alba, între anii 1934-1950
8. Ioan Ispas din Pleniţa între anii 1936-1946
9. Iosif Mioc, originar din Macedonia între anii 1946-1951
10. Silvestru Pârvu din Tolvădia între anii 1952-1953
119
11. Florica Rotariu originară din Giulvăz între anii 1950-1951
12. Eugen Chirici din Cebza între anii 1952-1953
13. Constantin Ciocârlie născut în 1903 în comuna Câlnic Gorj,
funcţionează ca învăţător în Ghilad în anii 1926-1950, în Cebza
între anii 1950-1953, iar în Macedonia între anii 1953-1959
14. Iovan Ţăran, originar din Cebza funcţionează între anii 1955-1957
15. Stan Constangioară, originar din comuna Broscari, născut în 1926,
funcţionează din 1957 până la pensionare
16. Nicolae Viţan.
17. Ioan Gavrilă
18. Emilia Gaiţă
19. Maria Cota
20. Zoe Dirina
21. Lia Babescu.
La şcoala de stat construită în 1911 au funcţionat între anii
1911-1918 următorii învăţători:
1. Elisaveta Krisbnam
2. Victor Virsching
3. Iuliana Maly
4. Vereş 47.
În timpul primului război mondial, învăţătorul Gheorghe Cârdaş
fiind mobilizat pleacă pe front, fapt cea produs şcolii o perturbare serioasă,
în programă, frecvenţa scăzând simţitor, copiii mai ales băieţii fiind
nevoiţi să-şi înlocuiască, la muncile câmpului părinţii trimişi pe front.
Evident că şicanele suferite de preotul Liviu Radu, culminând cu moartea
sa în anul 1916 a dus la scăderea forţei educative a şcoli, deoarece preotul
îndeplinea pe acea vreme şi atribuţii de director local şi participa nemijlocit
la catehizarea elevilor.
Marea Unire deschide noi perspective dezvoltării învăţământului,
şcoala, fie cu predare în limba română fie a naţionalităţilor conlocuitoare,
devine acum cu adevărat o instituţie de instruire a tineretului şi în egală
măsură de educaţie. Conţinutul unitar al întregului învăţământ din
România Mare s-a realizat prin aplicarea Legii din 26 iulie 1924, care
preconiza gratuitatea învăţământului primar şi posibilitatea de instruire
în limbile materne. Învăţământul secundar şi superior s-a dezvoltat
prin înfiinţarea de gimnazii şi licee noi, mulţi copii din Macedonia
120
frecventând şcolile secundare şi superioare din Ciacova şi Timişoara.
Pentru a ilustra contingentele de elevi, frecvenţa şcolii şi repartiţia etnică
a şcolii din Macedonia din perioada interbelică dăm în continuare un
tablou cu numărul elevilor înscrişi şi frecvenţa după naţionalitate.48
Nr. crt.
1
2
3
4
5
6
Pr. Nicolae Ţuca, loc. cit., p.62-65
Anul şcolar
1919/1920-1923/1924
1924/1925-1926/1927
1928/1929-1933/1934
1934/1935-1938/1939
1939/1940-1943/1944
1944/1945-1948/1949
Înscrişi Au terminat şcoala Minoritari
370
320
1
557
700
468
341
504
641
332
301
10
5
9
3
După terminarea celui de-al doilea război mondial, şcoala românească intră într-o perioadă contradictorie a existenţei sale. Realizările
nu au lipsit, în unele direcţi putând fi considerate chiar importante.
Reforma învăţământului impusă prin Legea din 3 august 1948 a urmărit
să distrugă tradiţiile democratice şi naţionale ale şcoli româneşti şi să o
integreze în planurile de sovietizare şi comunizare a României. Învăţământul era exclusiv de stat, şcolile particulare fiind desfiinţate; educaţia
religioasă interzisă; programele analitice modificate, pentru a corespunde
cu ideologia comunistă sovietizată. Unele dintre aceste neajunsuri grave,
total contrare şcolii tradiţionale vor fi înlăturate prin legile învăţământului
din 13 mai 1968 şi decembrie 1978. S-a revenit, treptat, la învăţământul
de 12 clase, a fost generalizat învăţământul primar de opt clase, s-a
diversificat reţeaua şcolară punându-se accent pe orientarea practică şi
formativă, dar s-a adâncit şi conţinutul dogmatic, ideologizant şi ateist.
Redăm în cele ce urmează un tabel cu elevii din Macedonia
absolvenţi ai liceului „Alexandru Mocioni” din Ciacova.49
Nr. crt.
1
2
3
4
48
49
47
Numele şi prenumele
Viorica Mioc
Persida Babescu
Emilia Drăgoi
Voichiţa Mioc
Promoţia
1959-1960
1960-1961
1960-1961
1963-1964
Profesia
Profesoară
Ingineră
Funcţionară
Bibliotecară
Pr. Nicolae Ţucă, loc. cit., p.66
Trifu Petcu, Monografia învăţământului din Ciacova, jud. Timiş, Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara, 2003, p.251.
121
122
Cultura a fost considerată şi la sate un factor determinant de
modelare a conştiinţei naţionale, difuzarea valorilor culturale s-a făcut
cu perseverenţă tocmai în acest scop, de a crea români instruiţi, creştini
şi patrioţi. Ansambluri corale s-au înfiinţat în tot mai multe sate bănăţene
în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, la iniţiativa preoţilor şi
învăţătorilor săteşti, adevăraţii luminători ai acelor vremuri. Aceste
coruri se ocupau nu numai cu formarea deprinderii în cântarea biseri-
cească şi naţională, ci erau adevărate şcoli unde se învăţau citirea, scrierea
şi socoata de către adulţii silitori. Moralitatea satelor bănăţene româneşti,
respectul oamenilor şi comportamentul ţăranilor bazat pe valorile etice
sunt, în parte şi rezultatul educativ al acestor modeste societăţi culturale.
Mai presus de toate, însă, ele au asigurat prin valorile culturii – solidaritatea comunităţii româneşti. Întărirea solidarităţii naţionale a avut ca
rezultat manifestarea unitară în marile momente ale istoriei. După
formarea statului naţional unitar, societăţile culturale care au activat
sub îndrumarea Bisericii – corurile, bibliotecile parohiale, casele de
cultură – au fost factori de întărire a statului naţional prin propagarea
valorilor morale şi culturale, întărirea spiritului moral şi lărgirea orizontului
de cunoaştere al sătenilor.51
Corul din Macedonia a fost înfiinţat în anul 1884 de învăţătorul
Simeon Miloş, care a funcţionat la şcoala confesională între anii 18841905.Conducători ai corului în lungul timpului au fost învăţătorii: Teodor
Săvescu, Victor Preda şi Iosif Boldea. În perioada interbelică, pasiunile
politice au dus la dezbinarea corului în două, politicianismul şi-a pus
amprenta şi pe sufletele naive ale macedonenilor, rupându-le unitatea
şi aşezându-i în două tabere duşmane. Mari eforturi au făcut preotul
Nicolae Ţucă şi învăţătorul Iosif Boldea pentru a-i convinge de inutilitatea
duşmăniei, demersul lor fiind ajutat şi de vizita P.S.S. Vasile Lăzărescu,
care în termeni calzi şi profunzi i-a îndemnat stăruitor la unitate şi frăţie.
După această vizită istorică pentru satul Macedonia, sătenii treziţi din
orbitoarea lor pasiune politică, s-au împăcat, reunindu-se în continuare
într-un singur cor, care mai strălucit a progresat. Frumos a progresat
corul şi sub conducerea absolventului şcoalei de cântăreţi din Caransebeş,
Gheorghe Ciorogar. Dacă la început corul şi-a desfăşurat activitatea
numai în biserică, dând răspunsurile la serviciile divine, la praznicile
bisericeşti mai mari, sau participând la înmormântări şi cununii, mai
târziu şi-a lărgit sfera de activitate organizând serbări culturale, răspândind
prin cântec lumina ziditoare a culturii.
În continuare dăm lista celor mai vechi corişti.
1. Ioan Magda (Rancu)
2. Ştefan Magda
3. Adam Bugaru
4. Iosif Mioc (Oţa)
5. Ioan Chirici
50
51
Nr. crt.
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
Numele şi prenumele
Aurora Ogodescu
Eugenia Raşa
Dorinel Ciorogaru
Aurel Bacucu
Pavel Babescu
Ionel Işfan
Jenica Ogodescu
Floare Babescu
Florica Bugariu
Horia Ciocârlie
Ioan Bugariu
Georgina Ogodescu
Dorel Sculean
Adelina Costângioară
Rodica Işfan
Ioan Bărbuţi
Eugen Ţăran
Promoţia
1963-1964
1964-1965
1964-1965
1965-1966
1966-1967
1966-1967
1969-1970
1970-1971
1970-1971
1970-1971
1971-1972
1972-1973
1974-1975
1975-1976
1975-1976
1976-1977
1976-1977
Profesia
Profesoară
Funcţionară
Tehnician
Tehnician
Profesor
Inginer
Funcţionară
Funcţionară
Ingineră
Inginer
Inginer
Funcţionară
Subinginer
Ingineră
Funcţionară
Inginer
Inginer
Revoluţia din decembrie 1989 a determinat o schimbare radicală
în conţinutul şi orientarea procesului de învăţământ în şcoli: îndoctrinarea
ideologică şi ateistă sunt total înlăturate. Evoluţia pozitivă a învăţământului
de după 1989 este certă, trebuind să fie mereu corelată la solicitările
unei societăţi dinamice, aflată în continuă evoluţie.50
3.3. Activitatea culturală
I. Munteanu, R. Munteanu, Timiş, Monografie, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998, p.240
6. Gheorghe Mărgineanţu
7. Ioan Işfan
8. Petru Mioc
9. Matei Catău
10. Ioan Babescu
11. Moise Babescu
12. Ioan Ogodescu
13. Ion Magda (Bosco)
14. Iosif Sculean
Coriştii de mai târziu:
1. Ioan Rusanda
2. Trăică Rusanda
3. Roman Rusanda
4. Gheorghe Rusanda
5. Ioan Ciorogar
6. Simeon Rusanda
7. Cornel Pripag
8. Ioan Pripag
9. Iulian Mioc
10. Siemon Peia
11. Ioan Peia
12. Ioan Sculean
13. Miose Ciorogar
16. Pava Petraşcu
17. Alexandru Petraşcu
18. Iovănel Ogodescu
19. Petru Cebzan
21. Iosif Breban
22. Moisă Dragan
23. Petru Dragan
24. Nicolae Magda
25. Ion Babescu (Bibi)
26. Petru Ştefan
27. Gheorghe Ogodescu
28. min. Gheorghe Ogodescu
29. Simeon Glăvan
123
124
30. Pavel Babescu
31. Alexandru Ştefan
32. Dimitrie Babescu
33. Ştefan Babescu (Miloiu)
34. Ion Babescu (Servuş)
35. Gheorghe babescu (Servuş)
36. Ştefan Petraşcu (Checimă)
37. Petru Mesin
38. Gheorghe Marincu
39. Ionuţă Petraşcu
40. Gheorghe Ogodescu (Mila)
41. Trăică Jurma
42. Petru Jurma
43. Pavel Bugaru
44. Niţă Magda
45. Cornel Petraşcu
46. Rudolf Hep
47. Ioan Drăgoi
48. Iovan Drăgoi
49. Iosif Step
50. Ioan Rasa
51. Petru Bujan (Duţă)
52. Iosif Popita
53. Nicolae Sculean
54. Ioan Crâstet
55. Aurel Mioc (Macu)
56. Gheorghe Ogodescu (Fluture)
57. Viorel Ogodescu
58. Ioan Rusu
59. Simeon Peia (Nomi)
60. Ioan Peia (Sam)
61. Petru Mioc (Scurtă)
62. Ioan Cebzan
63. Vasa Sculean
64. Alexandru Bugaru
65. Cornel Bugaru
66. Todor Chiş 52
52
N. Ţucă, loc. cit., p.30-31
125
În toată perioada interbelică s-au făcut numeroase încercări de a
construi în sat o casă naţională, însă costul lucrări a fost mult prea mare
faţă de posibilităţile materiale ale localnicilor, la care s-a adăugat sabotarea reciprocă a iniţiativelor practicată cu mult succes de partizanii
partidelor istorice în acea vreme. După război s-a construit de stat un
cămin cultural spaţios, locul unde s-au desfăşurat multe manifestări
culturale. Acest cămin cultural s-a construit în anii 1949-1950 pe locul
vechiului conac al baronului Nicolici, pe vremea când funcţiona ca primar
Maria Pripag. Principalele activităţi artistice care s-au desfăşurat în acest
lăcaş cultural au fost serbările date de corul tinerilor conduşi cu pricepere
de Gheorghe Ciorogar şi de învăţătorul Ioan Gavrilă. De asemenea aici
s-au desfăşurat serbările şcolare, unde elevii şi-au dovedit măiestria
artistică prin cântece, poezii, dar mai ales prin piese de teatru, puse în
scenă cu talent şi dăruire de competenta educatoare Victoria Ciocârlie,
mama viitorului prefect de Timiş, prof. univ. dr. Horia Ciocârlie. Tot la
căminul cultural se ţinea duminicile şi la sărbători, tradiţionalul joc, la
care participa cu însufleţire întregul sat, muzica fiind asigurată de un
taraf local. Aici, în curtea căminului cultural a supravieţuit din vechiul
parc al baronului Nicolici un copac multisecular, care a trezit interesul
specialiştilor, fiind considerat un monument al naturii.
Cântecul popular a fost şi la Macedonia la el acasă, măiestria
coriştilor a probat cu prisosinţă acest lucru, dar satul a excelat şi prin
mari talente individuale, de cântăreţi vocali şi instrumentişti renumiţi.
Amintim aici pe celebrul taragotist Pavel Cebzan (Pava), cel care prin
muncă şi talent nativ a parcurs un drum ascendent, de la taraful din
sat la ansamblul din Caransebeş şi mai apoi la „Doina Banatului” din
Timişoara.În anii 1980-90, împreună cu formaţia condusă de marele
virtuos Gheorghe Zamfir a întreprins lungi turnee în străinătate, ajungând
să fie primiţi şi la curtea imperială a Japoniei. Actualmente acest renumit
instrumentist s-a stabilit din anul 1991 în oraşul Chicago, dar care, chiar
dacă părinţii săi s-au dus la cele veşnice, îşi păstrează casa părintească..
Nu putem omite că în Macedonia sa născut şi talentata cântăreaţă
de muzică populară, Elena Creţu Ghilezan, precum şi cunoscutul instrumentist Micu Raşa. Localnicii din Macedonia au manifestat dintotdeauna
o preocupare statornică pentru a-şi ridica nivelul cultural, în acest scop
s-au abonat la ziare şi au cercetat cu hărnicie biblioteca. Deşi în comună
nu este ciclul II, foarte rar se întâmplă ca un elev să nu termine ciclul II
126
la şcoala din Ciacova. De aici o parte din ei se îndreaptă spre meserii,
iar alţii spre şcolile medii şi înalte.
Ca în majoritatea satelor bănăţene, în perioada interbelică a
pătruns cu aplomb şi definitiv, fotbalul, jucat cu pasiune de tinerii
paori într-o costumaţie de epocă (izmene suflecate, opinci sau ştrimfi
de lână), iar mingea era făcută cu multă trudă din cârpe bine legate,
închipuind ceva rotund, dar care să se rostogolească. După anii 1950 s-au
organizat meciuri aprige cu satele vecine, Giulvăz, Cebza, Petroman
sau Ghilad, care prin entuziasmul creat au devenit adevărate sărbători.
După anul 1970 s-a înfiinţat asociaţia sportivă „Timişul” Macedonia,
ce a obţinut rezultate notabile în campionatul judeţean, promovând
chiar şi în divizia D, după un aprig meci de baraj susţinut cu echipa
C.S. Lugoj. Din cauza dificultăţilor financiare, echipa n-a rezistat decât
un an, dar a fost anul de vârf al afirmării sportive din satul Macedonia.
Trebuie să facem cuvenita precizare că şi Macedonia a avut şi
are proprii săi intelectuali, născuţi în acest reprezentativ şi istoric sat
pur românesc. Dacă există omisiuni în tabloul intelectualilor, ele nu
sunt din rea credinţă, ci din necunoaştere:53
1. Petru Işfanovici, preot, născut în Macedonia, a slujit între anii
1767-1805
2. Pavel Işfanovici (Işfan), originar din Macedonia, preot, a slujit
între anii 1781-1814, în timpul funcţionării sale ca preot s-a zidit
actuala biserică (1813).
3. Ioan Işfanovici (Işfan), originar din Macedonia, preot, a slujit între
anii 1806-1830. În anul zidirii bisericii probabil că a funcţionat
ca şi capelan.
4. Moise Miohovici (Mioc), învăţător originar din Macedonia a
funcţionat înainte de 1815.
5. Ştefan Simion, învăţător, originar din Macedonia, absolvent al
Preparandiei din Arad promoţia din anul 1815.
6. Isac Ştefan, preot, originar din Macedonia, a slujit între anii 18161847.
7. Paul Işfan, învăţător, de origine din Macedonia.
8. Iosif Popovici, învăţător, originar din Macedonia.
9. Iosif Işfan, capelan 1836-1847, originar din Macedonia
53
N. Ţucă, loc. cit., p.54-56
127
10. Petru Işfan, învăţător de origine din Macedonia.
11. Ştefan Mioc, preot, originar din Macedonia, a slujit între anii 18471858.
12. Petru Ursulescu, învăţător, originar din Macedonia, a funcţionat
între anii 1882-1884
13. Aurel Radu fiul fostului preot Mihai Radu din Macedonia, fost
judecător în Timişoara.
14. Liviu Radu, fiul preotului Mihai Radu, preot, slujeşte în Macedonia
între anii 1914-1916. Datorită poziţiei sale naţionaliste a avut multe
de suferit din partea autorităţilor maghiare. Deferit justiţiei, târât
prin tribunale, maltratat în închisori moare în 1916, înainte de a
se pronunţa sentinţa devenind un martir al neamului, jertfit ideii
naţionale.
15. Cornel Suciu, fiul nelegitim al preotului Ioan Tinca, născut în
Macedonia în 1891, fost contabil în Caransebeş.
16. Bela Suciu, fiul nelegitim al preotului Ioan Tinca născut în
Macedonia în anul 1896, fost ofiţer.
17. Aurel Miloş, fiul învăţătorului Simeon Miloş, născut în Macedonia
în 1891, fost învăţător aici între anii 1920-1936.
18. Cornel Minda, fiul lui Ioan Minda, născut în anul 1894, fost învăţător
suplinitor în Macedonia în anul 1915.
19. Alexandru Magda, fiul lui Ioan Magda, născut în Macedonia în
anul 1911, preot în Remetea şi Şipet.
20. Ilie Ursulescu, fiul lui Adrian Ursulescu, născut în Macedonia,
funcţionar la Reşiţa.
21. Valer Ursulescu, fiul lui Adrian Ursulescu, născut în Macedonia,
funcţionar în Bucureşti.
22. Matei Catău, fiul lui Matei Catău, născut în Macedonia în anul
1915, fost contabil.
23. Simeon Mărgineanţu, fiul lui Simeon, născut în Macedonia în anul
1919, ofiţer.
24. Iosif Mioc, născut în Macedonia, învăţător în sat între anii 19461951.
25. Gheorghe Petraşcu, fiul lui Toma, născut în Macedonia în anul
1923, funcţionar.
26. Ionel Işfan, inginer, fost director la fabrica de bere din Haţeg
(decedat).
128
27. Pavel Babescu, profesor la liceul „Alexandru Mocioni” din Ciacova.
28. Dorina Magda, profesoară de istorie în Timişoara.
29. Daniela Avrămuţ, profesor la liceul Electrotimiş.
30. Ion Bărbuţ, primar la Făgăraş. Datorită calităţilor probate de bun
gospodar, alegătorii din oraşul Făgăraş l-au ales primar în două
legislaturi consecutive.
31. Persida Babescu, profesor de matematică, plecată în Germania.
32. Ion Marincu, inginer zootehnist la Direcţia agricolă Timiş.
33. Ion Bâjă, absolvent al facultăţii de matematică-informatică Timişoara.
34. Livia Adelina Costângioară, absolventă a Institutului Politehnic
Timişoara, a cărei fiică a cucerit medalia de aur la Olimpiada
internaţională de geografie ţinută în Australia în anul 2006,
actualmente bursier în S.U.A., la Chicago.
35. Ion Avrămuţ, inginer mecanic.
36. Ionel Ţăranu, inginer zootehnist.
37. Liviu Avrămuţ, inginer zootehnist la Ciacova.
38. Liviu Mioc, inginer chimist la Tomeşti.
39. Georgina Mioc, profesoară pensionară în Sibiu.
40. Dorel Sculean, inginer constructor la Timiş - Bega.
41. Ioan Bugaru, ing. mecanic la Apele Române.
42. Ioan Maistor inginer electronist la Fabrica de tramvaie Timişoara.
43. Mariana Maistor inginer electronist RATT Timişoara.
44. Liviu Minda inginer calculatoare în Republica Africa de Sud.
45. Laurenţiu Mioc, profesor de istorie în Timişoara.
46. Gheorghe Babescu, inginer electronist la Turnu Severin.
47. Pavel Cebzan, taragotist, plecat în SUA.
48. Viorel Jiva, absolvent al Facultăţii de Construcţii şi al Facultăţii
de Ştiinţe Economice din Timişoara.
49. Horia Ciocârlie, profesor la Politehnica din Timişoara, Prefectul
judeţului Timiş în perioada 2000-2004.
50. Ovidiu Avrămuţ, absolvent al Facultăţii de drept din Timişoara.
51. Florica Bugaru, absolventă ISE Timişoara, contabilă.
52. Violeta Borineanţu, absolventă ISE Timişoara, contabilă.
53. Agrofina Ogodescu, profesoară de matematică, pensionară.
129
3.4. Portul
Trăim într-o perioadă de mare avânt industrial şi tehnologic cu
influenţe binefăcătoare asupra traiului şi confortului, însă în acelaşi timp
asistăm neputincioşi la dispariţia industriei casnice, cu care se îndeletniceau atât de intensiv cândva harnicele noastre ţărănci, din mâinile
cărora ieşeau lucruri admirate şi mult preţuite nu numai în ţară ci şi în
străinătate. Declinul industriei casnice se datoreşte industrializării, fabricile
de îmbrăcăminte confecţionează diverse tipuri de haine, mai rapid şi
mai ieftin, falimentând industria casnică, care a devenit mai mult artizanală.
Odată cu dispariţia acestei industrii dispare şi mândrul port popular
bănăţean. În cele ce urmează încercăm să conturăm ceea ce a fost în trecut
portul popular atât la bărbaţii, cât şi la femeile din satul Macedonia.
Bărbaţii purtau cămăşă lungă din pânză de fuior, din bumbac sau
din „cinari”(pânză ţesută din fire foarte subţiri), ţesute în războiul de
casă şi cusută de mâna iscusită a gospodinei. Cămaşa de lucru era cusută
simplu, iar cea de sărbătoare din pânză de bumbac, ori „ cinari”, pe
poale jos erau ciurate; gulerul şi mânecile erau împodobite cu diferite
cusături zise „împunsuri” sau cu „brăduleţ”. Peste cămaşă bărbaţii se
încingeau cu praşchia (serpar) de piele lată de 15-20 cm. În zilele de
lucru se purta „spenţul”, iar la sărbători „chintuşul” un fel de vestă
(laibăr) făcut din stofă asemănătoare cu şuba de calitate fină, în trecut
era purtat atât de bărbaţi cât şi de tineri. Chintuşul era împodobit cu
cusături de flori de diferite culori, mai vii la cei tineri, iar la bătrâni în
culori sobre în special culoarea neagră. Îmbrăcăminte mai călduroasă
erau: bocul, un fel de peptar fără mâneci lung până peste pântece; cojocul
confecţionat din piei de oaie cu mâneci şi lung până la genunchi, acesta
se folosea mai mult ca haină de sărbătoare. În timp de iarnă se purtau
iţari de şubă din lână albă. Peste toate acestea în timp de iarnă se foloseşte
bundaşul (băclia) făcut din piei de oaie şi lung până la pământ. Încălţămintea ţăranului vară- iarnă a fost opinca cu nojiţe şi curele late, cu
obiele de cărmăjini şi negre. Vara pe cap purta pălărie, iarna „clăbăţul”
(căciula) din piele de miel.Încă din perioada interbelică, se constată
declinul portului popular, cu amărăciune relatează părintele Ţuca despre
portul oamenilor din acele timpuri, „ ici-cola la unii mai vârstnici se
mai poate vedea cămaşa lungă şi aceasta numai în zi de sărbătoare.
A dispărut în genere cămaşa lungă, chintuşul, cojocul, iţarul de lână
(şuba), opincile cu obiele. Mai ales tineretul a părăsit portul nostru
130
bănăţean. El poartă cămeşi scurte, procurate din prăvălie. Tot aşa din
prăvălie sunt procurate şi celelalte haine confecţionate din stofe fine şi
cusute după cea mai recentă modă şi cojoacele încep a se rări de-a
binelea ţinându-le locul „căputurile” (paltoane) domneşti. Locul opincilor
în zilele de lucru l-au luat „şlaichele”, un fel de sandale pe lângă se
poartă ciorapi procuraţi din comerţ, ori făcuţi de gospodină. În sărbători
mai ales tineretul e încălţat în pantofi fini şi făcuţi partea cea mare la
comandă, iar unii în cizme”54
Îmbrăcămintea la femei fie tinere, fie mai în vârstă se compune
din „ciupăgar” sau „spăcel”, lucrate cu iscusinţă de mâna îndemânatică
a ţărăncii. Peste mijloc femeile se încingeau cu brâu, sau brăciră. Până
la vârsta de 15 ani poartă o singură catrinţă dinainte, iar după această
vârsta poartă două catrinţe. De demult la sărbători purtau opreg în locul
cătrinţei la spate. După măritiş femeile purtau „conci” făcut dintr-o
împletitură de păr femeiesc în trei viţe având un format aproape dreptunghiular, peste care se legau apoi cu o cârpă (basma). În zilele de lucru
peste ciupăgar au purtat „spenţul”. Încălţamintea în trecut şi la femei a
fost opinca, numai cele mai înstărite purtau cizme. „Dacă hainele de
toată ziua erau mai modeste, apoi cele de sărbători chiar şi în trecut
au fost mai luxoase. Ca obiecte de lux femeile proaspăt măritate purtau
„pleconicul” „zanea de bani” şi „tulbentul”. „Pleconicul” era o bucată
de stofă lunguiaţă şi lată de 6-8 cm pe care s-au cusut bani apoi s-a
legat peste cap şi atârna pe ambele părţi, de regulă până-n josul urechilor.
Cele mai înstărite purtau în sărbători mai ales „zanea de bani’’ pe
piept. Galbeni sau bani de argint prevăzuţi cu ureche erau înşiraţi pe
3-4 sârme, astfel că formau un triunghi cu vârful în jos. „Tulbentul”
era cusut din fire de aur pe o materie rezistentă sau banii erau cusuţi
pe aceasta. Se aşeza pe frunte şi lăsat pe ceafă ajungea până peste
grumaz. Ca haină de iarnă se purta bundicul lucrat din piele de miel
şi decorat cu flori de diferite culori şi cu oglinzi micuţe. Era mai mult
o haină de sărbătoare şi avea lungimea până peste pântece. Femeile
căsătorite purtau şi „mincia” un fel de palton de stofă căptuşit cu piei
de miel. În vechime toate hainele erau lucrate de gospodine, care foarte
rar intrau în prăvăli pentru a-şi cumpăra haine, astăzi aproape toate
hainele se procură din „duchean”, – conchide părintele Nicolae Ţuca,
fin observator al evoluţiei vieţii la sat.55
54
55
N. Ţuca, loc. cit., p.48
N. Ţuca, loc. cit., p.51
131
3.5. Datini, tradiţii, obiceiuri
3.5.1. Obiceiuri de familie
În vorbirea curentă, aceste două cuvinte, datină şi obicei se
întrebuinţează cu acelaşi sens; totuşi o mică diferenţă există. Datina
pare a fi termenul general popular pentru tot ce se practică după anumite
reguli vechi şi are în limba literară un anumit colorit arhaic (datina
străbună). Obiceiul cuprinde ansamblul manifestărilor folclorice legate
de un anumit eveniment sau de o anumită dată. Ceremonia este o parte
a obiceiului, constituit dintr-o secvenţă organizată de acte solemne,
îndătinate, cu conotaţii primordiale de bună cuviinţă. Ritul este acel
element al obiceiului în care intervin reprezentările mitologice, care se
plasează la nivel sacrului în virtutea credinţelor vechi ale mediilor
folclorice.56
Obiceiurile populare sunt manifestări folclorice, pe care o colectivitate închegată le repetă cu regularitate, la acelaşi prilej socotindu-le
juste şi obligatorii şi care sunt transmise din generaţii în generaţii prin
tradiţie. Aceste obiceiuri au contribuit, în trecut la închegarea unei
colectivităţi şi la păstrarea formelor tradiţionale de viaţă. Colectivităţile,
satele în general, erau pătrunse şi stăpânite de acea forţă de conservare,
care a făcut ca anumite obiceiuri să se păstreze, chiar şi după ce şi-au
pierdut sau şi-au schimbat sensul. A respecta obiceiurile, tradiţia, era
obligatoriu pentru fiecare membru al colectivităţi; neîndeplinirea rigorilor
tradiţionale, ducea la excluderea individului din colectivitate, în sensul
moral evident, dar cu atât mai greu de suportat. Individul cădea în aprobiul
public fiind batjocorit, dispreţuit şi umilit. Respectul pentru tradiţie şi
grija pentru forma obiceiului au făcut ca, în satele cu viaţă tradiţională
anumite persoane cu aptitudini să se specializeze în anumite obiceiuri
ale vieţii folclorice (bocitoare, vornici la nuntă).Obiceiurile urmează şi
ele dinamica socială fiind supuse schimbărilor determinate de contextul
socio-cultural în care trăiau. Obiceiurile pot să-şi piardă sau să-şi schimbe
sensul; uneori rămân complet golite de sensurile primare, ajungând în
timpurile noastre doar simple petreceri. În colectivităţile tradiţionale,
obiceiurile dădeau un ritm propriu vieţii. Respectarea şi practicarea lor
132
după rânduiala îndătinată imprima vieţii colective, familiei şi în general,
vieţii sociale a satului o anumită cadenţă. În perioada muncilor agricole,
ele stabileau un echilibru între muncă şi odihnă; chiar în timpul unei zile de
lucru, la coasă şi la seceră, se respecta cu multă rigoare fruştucul şi prânzul
mare, odihna după prânzul mare la care se cânta şi se spunea poveşti şi
cina. Duminica era organizată după o anumită rânduială; participarea la
slujba religioasă, iar după masă petrecerile, jocul, care începea devreme
şi se termina odată cu venirea animalelor de la păşune, când se cânta
obligatoriu marşul. Dincolo de credinţele pe care le-au oglindit cândva,
obiceiurile au avut şi un sens social, al ajutorului reciproc, a asigurat o
comunicare normală între oameni, necesară echilibrului social.57
Originea obiceiurilor e foarte diferită, unele sunt deduse din practici
apărute în procesul muncii, altele sunt bazate pe credinţe şi mituri
străvechi. Biserica a introdus şi ea o serie de obiceiuri şi a contribuit la
schimbarea sensului şi formelor obiceiurilor mai vechi. Obiceiurile au
imprimat vieţii sociale tradiţionale o anumită rânduială, necesară pentru
vieţuire, întărind comunităţile, dându-le puterea de a trece prin atâtea
vicisitudini fără să se dezagrege. În cultura noastră tradiţională obiceiurile,
în totalitatea lor cele pe care folclorişti le-au numit ale vieţii de familie,
formează un sistem complex de relaţii, un sistem corelat cu viaţa omului,
cu viaţa neamului, cu viaţa comunităţilor mai mici sau mai mari, locale
sau regionale.58 În ceea ce priveşte Macedonia vom prezenta câteva
obiceiuri ale vieţii de familie pe care le-am găsit în manuscrisul harnicului părinte Nicolae Ţuca pe care le-a cules din mijlocul sătenilor,
al căror păstor spiritual a fost:
R Obiceiuri la naştere şi botez
Îndată ce femeia în stare binecuvântată a născut, să taie buricul
celui nou născut, carele de regulă să păstrează legat într-o pânză până
la vârsta de 7 ani, când i-se va da spre a-l dezlega. După aceasta moaşa
sau altă femeie fie tânără sau bătrână numită „baba” celui nou născut
merge la preot cu un vas cu apă spre a o sfinţii. Din această apă să toarnă
în scăldarea pruncului pe cât se poate, până la 6 săptămâni. Apa din scaldă
să aruncă tot într-un loc ferit de călcat. La trei zile, în ziua ursitorilor
se aşeză sub perina noului născut o pogace mică, un pieptene şi o oglindă,
57
56
Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti 1976, p.25
58
Ibidem, p.30
Ibidem, p.3
133
iar pe masă să pune un păhar cu apă. Noul născut nu se lasă singur în
cameră până la botez. Femeia în stare binecuvântată se fereşte a fura
ceva spre a nu purta pruncul, ce se va naşte semnul lucrurilor furate.
Dacă femeia în această stare merge în casă străină şi se va afla acolo
pe cei ai casei la mâncare de regulă i-se oferă şi ei mâncare. Botezul
noului născut se face le opt şi după opt zile. Despre aceasta se anunţă
în seara botezului naşul şi preotul. Plecând la botez cel nou născut e
scos din casă de un băiat, dacă pruncul nou născut e băiat, iar dacă e
fată de o fată. În pragul uşii mama pune piciorul pe pruncul lăsat jos
(aşa se calcă toate vrăjile îndreptate spre prunc). La biserică cel nou
născut e dus de moaşă, sau de o femeie numită „baba mare” Şi la
Macedonia este obiceiul, ca mama pruncului, până ce copilul e dus la
biserică să lucreze lucruri bărbăteşti sau femeieşti după cum micuţul e
băiat sau fată. Întors acasă de la biserică să pune masa, la care sunt
invitaţi rudeniile şi vecinii. La sfârşitul mesei să aduce micuţul, nu i-se
spune numele până ce toţi cei prezenţi îi fac daruri în bani. Naşul în
afară de crijmă îi face dar de haine. Dar şi el e dăruit de fini la sfârşit,
când pleacă spre casă cu daruri de pânzeturi, pe care le duce atârnate
după grumaz.
Noului născut nu i se taie unghiile, ci mama i-le rupe cu dinţii
până la vârsta de un an (spre a nu se face hoţ). Tot aşa nu se tunde cei
micuţi până la vârsta de 1 an. Părul tuns la un an de regulă se îngroapă
la rădăcina unui pom cu preferinţă la rădăcina unui păr.
R Obiceiuri la nuntă
Primul pas spre căsătorie a doi tineri îl fac „peţitorii”, rude sau
prieteni ai tatălui junelui, însărcinaţi a iscodi la părinţii fetei, pe care
tânărul doreşte a o lua în căsătorie: dacă aceasta se învoieşte la aceasta.
La plecarea în peţit este obiceiul a se arunca în spatele peţitorilor o pisică.
Dacă pisica să agaţă de haine înseamnă, că peţitul va avea succes, din
contra nu. Ajunşi peţitori la părinţi fetei le destăinuie scopul vizitei lor.
Primind răspuns favorabil se întorc şi comunică aceasta părinţilor tânărului.
După aceasta se hotărăşte ziua pentru „tocmă”. În ziua tocmei junele
cu părinţii săi şi alte rudenii merg la viitoarea mireasă. Aci toţi cei poftiţi
se aşează la masă. Urmează aducerea miresei. La început se aduc alte
femei camuflate, care însă sunt respinse cu cuvintele „nu aceasta ne
trebuie”. În sfârşit se aduce mireasa, care sărutând mâna oaspeţilor mai
vârstnici este dăruită cu bani. Mirii se aşează la masă faţă în faţă, apoi
134
mirele predă miresei, progacea de tocmă, pe care este aşezată suma de
bani asupra căreia au convenit părinţii lor, ca din aceştia mireasa să-şi
cumpere cele trebuincioase. Cu acest prilej soacra mare îi dăruieşte
viitoarei nore o „cotrinţă” (şorţ). După aceasta se serveşte mâncarea,
de regulă cina, căci tocma se face seara. Se hotărăşte tot atunci şi ziua
cununiei urmând a se face cele cerute de legile civile şi bisericeşti. Joi
înainte de cununie două rudenii ale mirelui duc miresei „pana” (o floare
artificială ce se va pune în turbent), precum şi dulapul în care mireasa
îşi va pune hainele. Cununa se face numai duminica, sâmbăta înainte
de cununie „givării” (de regulă un băiat şi o fată) având ciutura
împodobită cu flori şi o maramă, purtând un ştergar slobozit peste umărul
drept şi legat subsoara mâini stângi, pleacă spre a invita oaspeţii poftiţi
de stăpânul casei spunându-le ora fixă când să fie prezenţi. În ziua cununiei
socrul mare însoţit de rudenii merge cu muzica şi-l aduce pe naş. Oaspeţilor
adunaţi li-se serveşte o mică gustare, în care timp giverii se duc la mireasă
spre a o anunţa că imediat sosesc nuntaşii. Toţi nuntaşii merg la mireasă
şi luând-o se duc la biserică. În biserică şi de regulă la înconjurarea
mesei mirii se întrec a se călca pe picior, crezând că prin aceasta îl va
supune unul pe celălalt. După cununie mireasa obişnuieşte a trage de
mâna câte o prietenă a sa mai intimă, ce înseamnă a-i urma la măritiş.
La plecarea de la biserică mireasa aruncă peste cap îndărăt un măr.
Convoiul nu se întoarce pe aceiaşi cale, dar în aşa fel ca să ajungă în
faţa casei şi nicidecum în dosul casei. Convoiul e întâmpinat de socrul
şi soacra mare, naşului i-se aduce un purceluş spre a-i cresta urechea.
Mireasa face cadou socrului o pereche de obiele sau un ştergar, soacrei
o cămaşă cusută de ea, iar celorlalţi ai casei dăruieşte câte un ştergar,
în schimb ea primeşte daruri în bani. În faţa uşii la intrare e aşezată o
bucată de pânză pe care o calcă tineri, aici li se pune în mână câte o
lumânare aprinsă, iar miresei i se dă şi o pâine, apoi sunt traşi în casă
de soacra mare cu o brăciră lungă; ajungând în cameră ocolesc masa
de trei ori. După aceasta mirii şi giverii se postează la uşa intrării în
casă punând jos la intrare o troacă. Nuntaşii pot intra numai după ce au
aruncat bani în această troacă. Luând sfârşit acestea se începe jocul pe
care îl începe mireasa cu mirele cu hora, giverii îşi lasă ciuturile în
grija naşului până ce joacă şi ei. Spre seară nuntaşii în afară de naşii şi
mirii pleacă cu muzica după cinstea (darurile) naşului şi giverilor
aducându-le în aşa fel încât să fie văzute de toţi. Acestea constau din
135
câte un pom asemănător pomului de Crăciun încărcat cu zaharicale şi
„pancove” (turte fripte) având pe ele câte o oglindă mare precum şi
daruri de stofă, mătase sau pânză pentru haina miresii. Ceilalţi nuntaşi
îşi aduceau singuri darurile. Se continuă jocul, apoi se strigă cinstele
naşului şi giverilor de către doi nuntaşi mai glumeţi, care fac haz la
adresa lor în chip şi fel spre a distra pe cei prezenţi. Urmează jocul miresei
pe bani. Acest joc îl începe givărul cu mireasa, apoi se continuă jucând
cu mireasa toţi cei care oferă bani. Jocul miresei îl termină mireasa cu
mirele, care oferind şi el bani, în acompaniamentul muzicii o duce în
altă cameră. Bani încasaţi sunt ai miresei. Cina se serveşte după jocul
miresei, după care se continua jocul apoi se face strigarea darurilor
celorlalţi nuntaşi. Luni dimineaţa către orele cinci se termină petrecerea,
naşul e condus acasă cu muzica iar ceilalţi nuntaşi se împrăştie pe la
casele lor. Luni pe la ora 11 se începe iarăşi veselia, socrul mare cu
câteva rudenii se duc la naşi să-l „vindece”. Apoi se cinstesc iarăşi
nuntaşii, după câteva jocuri convoiul se reîntoarce acasă. După masă
în acompaniamentul lăutarilor se desface părul miresei, care adeseori
generează lacrimi din partea miresei dar şi din partea celorlalte femei
care şi ele prin aceasta şi-au luat rămas bun de la starea de „ fată mare”.
După aceasta mireasa se îmbracă în haine de nevastă, având pe cap
„turbentul”. Luni înspre seară mirele cu mireasa însoţiţi de giveri şi
alţi nuntaşi merg la naş spre a-l duce la „gostie”(partea a doua de nuntă
de luni se cheamă aici „gostie”).Tot aşa merg după părinţii givărilor, în
sfârşit, fără miri se aduc şi părinţii miresei. Aşezându-se la masă se aduce
mireasa înaintea părinţilor dar nu îndată. La început se aduc alte femei
camuflate şi apoi mireasa, urmează jocul plin de veselie după care se
pune masa. Această petrecere de regulă se prelungeşte până marţi la
amiaz. Luând sfârşit petrecerea, naşul şi giverii dăruiţi şi ei de miri cu
diferite daruri sunt petrecuţi la casele lor.
La nunţi se fac multe glume: se fură ciutura giverilor, păpucul
miresei, lingurile şocăciţelor (bucătăreselor), care toate trebuiesc
răscumpărate în fel şi chipuri; fie prin joc, fie prin bani etc. Băutura se
găseşte din abundenţă şi se consumă cu dărnicie contribuind firesc la
avântul veseliei. Oraţii la nuntă nu se prea fac. Ele se rezumă în cele
spuse de cei ce strigă cinstea în mod glumeţ. Se obişnuieşte a se adresa
naşului, când se închină cu ţuică cam aşa „naşule sară-ţi gura” „naşule
mâncu-ţi vacile şi tu mie iepile”, bineînţeles fără ca naşul să se supere.
136
R Obiceiuri şi datini la mort
Moartea cuiva este prevestită de anumite semne auzite şi văzute
de familia muribundului, ţipetele de animale, găinile cântă cocoşeşte,
cucuveaua ţipă mereu în apropiere, ai casei visează că prin curte sunt
fântâni, se bate ochiul cuiva, pe mână se ivesc nişte semne galbene etc.
Suflarea celui bolnav este rapidă şi grea, are vedenii şi vorbeşte cu rudele
moarte.
Există credinţa că cel care moare în săptămâna luminată se va
odihni în rai, fiind aceasta deschis. Despre cel ce moare în zi ploioasă
se zice, că-i pare rău după lumea aceasta. În momentul, când muribundului îi iese sufletul i-se pune în mâna dreaptă o lumină aprinsă la
mijlocul căreia sunt legate nişte fire de busuioc şi-o batistă în care sunt
legaţi 9 bani de metal. Lumina aceasta de regulă o pune în mâna
muribundului o femeie, care n-a fost măritată a doua oară. Lumina
aceasta se păstrează spre a fi aprinsă la pomenile ce se vor pune la
sorocul de 8- 9 zile, 6 săptămâni, jumătate de an şi la un an. Femeia cu
„dorule” nu va mătura casa, ci de regulă alta. În momentul când a ieşit
sufletul se opreşte ceasul, oglinzile şi icoanele se acoperă. Scăldatul
mortului se face de către rudenii şi vecinii de acelaşi sex, urmează
îmbrăcarea mortului, apa rămasă de obicei se aruncă la gunoi. Mortul
se înfăşează cu şorţ negru.
Se anunţă crâsnicul, care cheamă şi preotul spre a veni la ieşirea
sufletului. Tinerii sunt îmbrăcaţi în hainele lor de miri punându-li-se în
mână sau vârându-li-se în brâu banii pentru trecerea punţilor (vămilor).
Dacă mortul are şi nepoţi decedaţi el le va duce acelora „dincolo”
bomboane şi diferite jucării. Până la aşezarea cadavrului în coşciug se va
improviza un catafalc pe care se aşează mortul cu capul către fereastră.
Aşternutul pentru mort se face în felul următor: pe masă sau pe scânduri
se pune o poneavă (pătură) apoi o pânză şi la cap o perină, apoi se
aşează mortul, care numai peste noapte se acoperă cu o pânză subţire.
În coşciug se aşează mortul numai în ziua înmormântări înainte
de a veni preotul. Coşciugul de regulă se unge cu usturoi pe dinăuntru.
După aceasta se aşează mortul rupându-i legătura de păr negru şi punând
4 lumini la cele 4 laturi ale coşciugului. Pânza cu care se acoperă trebuie
să fie curată, fără înflorituri şi nu se taie, ci se rupe. Mâinile mortului
se încrucişează pe piept băgându-se de seamă, ca mâna dreaptă să fie
deasupra, uneori mâinile încrucişate se leagă cu o maramă. Înainte dea
137
i-se face groapa se ia măsura mortului cu scopul de a delimita bine
dimensiunile ei. Această măsură se face cu un băţ de floarea soarelui
sau de trestie. Coşciugul se face din scânduri de brad sau se procură
gata. Crucea de regulă se face din salcâm. Familiile mai înstărite comand
şi cruci de marmură.
Începătorul gropii primeşte de la familia răposatului o straiţă nouă
(traistă) cu un colac, o oală în care s-a dus apă pentru spălarea mâinilor
şi un ştergar. Oamenii, care duc mortul primesc câte un ştergar sau maramă,
un colac şi o lumină. Se crede că sufletul mortului stă în streaşina casei
până la 6 săptămâni, pentru asta se aşează un pahar cu apă în fereastră
până la 9 zile, care dimineaţa se ia.
Îndată ce mortul a fost îngropat o fată curată „îi trage izvorul”
(6 săptămâni duce apă de la fântâna de unde mortul a locuit în timpul
vieţii. Apa o duce la ea acasă). Pentru acest serviciu fata primeşte o
cârpă, un cârceag (urcior de pământ) şi o sumă de bani. La 6 săptămâni
aceasta încetează.
În seara ajunului îngropării mortului se adună în casa acestuia
vecinii şi neamurile la păzit. Femeile, când vin la păzit aduc cu ele făină
şi flori, ce se pun la căpătâi, iar din făină se fac colaci. Mortul nu se lasă
singur în cameră. A rămas încă datina în sat de a se împunge cadavrul
cu un ac de gămălie în dreptul inimii spre a nu se face strigoi. Până la
înmormântare se cheamă preotul spre a citi stâlpi de evanghelie.
La înmormântare panalida mica se săvârşeşte în curte afară. După
săvârşirea acestuia, stropindu-se mortul cu vin, în semnul crucii se închide
coşciugul, iar preotul trece deoparte şi sfinţeşte pomana, după aceasta
convoiul se pregăteşte pentru plecarea spre biserică. Înainte de plecare
soţia mortului dă de pomană peste coşciug o sticlă de ţuică, o cană cu
apă, un colac şi un blid de mâncare, precum şi o găină. Odată terminate
toate acestea convoiul porneşte spre biserică în ordinea următoare:
„giecii” îmbrăcaţi în stihare şi purtând o cruce şi sfeşnice, urmează
apoi steagurile, preotul cu cantorii, coşciugul purtat de patru sau şase
bărbaţi, de obicei rude, vecini sau prieteni ai decedatului, apoi o babă
cu o traistă cu colaci şi o oală cu apă şi în fine familia şi sătenii. La
fiecare răscruce de drum mortul este lăsat jos, iar preotul face slujba
pentru stare. Ajuns la biserică sicriul este aşezat la mijloc în dreptul
uşilor împărăteşti cu faţa spre altar. Deasupra coşciugului se aşează o
cruce cu icoana hramului şi luminii în formă de spiral numită „colac”,
care se aprinde.
138
La patru colţuri ale coşciugului se fixează patru lumini, aprinzându-se şi acestea, se distribuiesc lumini apoi tuturor celor prezenţi,
care le aprind. În cursul serviciului religios la cântarea „veniţi fraţilor”
rudele şi prietenii răposatului trec în faţa coşciugului doi câte doi, fac
două mătănii mici sărută icoana şi sfânta cruce, apoi iarăşi o mătanie
apoi ating cu mâna coşciugul în semn de rămas bun.
De la biserică în aceiaşi ordine se îndreaptă spre cimitir oprindu-se
la fiecare colţ de stradă. Groapa terminată se găseşte lângă celelalte
morminte ale familiei. Prima glie de pământ, ce se scoate, se pune
lângă cruce. Dacă atunci, când s-a făcut groapa s-au scos oasele unui
mort vecin, ele se strâng grămadă la un colţ de groapă, preotul le
stropeşte cu vin şi pe acestea. La cimitir coşciugul se lasă jos cu năsălia
cu tot la partea dreaptă a gropii, apoi luându-se de pe aceasta se aşează
în groapă cu ajutorul unei sfori. Preotul îl stropeşte cu vin în semnul
crucii, apoi cu hârleţul taie puţin pământ din cele patru laturi ale gropii
şi-l aruncă în groapă peste coşciug. Rudele şi prietenii aruncă bani şi
pământ în groapă. Odată groapa astupată femeia din casa mortului
toarnă apa deasupra gropii, acelora care l-au dus, să-şi spele mâinile,
iar celelalte femei care au însoţit mortul trec pe la morminţii lor
udându-le cu apă, împărţind ceva mâncare de pomană şi cântându-se.
Acasă la pomană iau parte rudele, groparii şi vecinii. Obiceiul este de
a se pune pomană a doua zi după înmormântare, la 9 zile, 6 săptămânii,
la jumătate de an şi la un an.
Dacă oraţii la nuntă nu se prea folosesc, apoi femeile îndurerate
sunt cu atât mai meştere a-şi manifesta, a-şi exprima dorul şi durerea
după dragii lor decedaţi. Dau aici două bocete ale unei creştine:
Bocetul unei mătuşi la moartea nepoatei
„Liţă scumpa mea Drăghină
Fată scumpă şi sărmană
Să şti dragă că-i păcat
Că prea tânără ai plecat
Fiica avea treizeci de ani
Şi-a lăsat cinci pui orfani
Mătuşa mult s-a rugat
Şi-n ziua când ai plecat
Să nu pleci fiica de-aici
Că-ţi rămâne puii toţi mici
Puii ei or izbutit
Fiica dulce a putrezit
Tânără nepoata mea
Cu mult dor a plecat ea
Şi-o chemat puii la pat
Şi cu dor i-o sărutat
Şi la şcoală i-o mânat
Bine-n şcoala n-au ajuns
Şi-au primit puii răspuns
Ei răspunsul l-au primit
Că mama lor a murit
Puii când or auzit
Or fugit acas ţipând
Şi s-or strâns pe lângă ea roată
Şi-or plâns puii
Tot or plâns şi-or lăcrimat
Şi de ia tot s-or rugat
Mami nu ne lăsa mami
Că toţi ni-s tineri de ani mami,
A noastră scumpă dulce,
Nu ne lăsa, nu te duce,
Cum ne laşi, într-a cui samă
Fără căldură de mamă
Multă lume-o plâns la ea
Că trei zile şi trei nopţi
Ne-am frânt pe lângă ca noi toţi
Si atâta noi am dorit-o
Că şi moartă-am molărit-o
Moalărul când o venit
Lumea-n plâns o izbucnit
Când s-o băgat el pe poartă
Cu dor o plâns lumea toată
Că să uită lumea cum vin
Cinci puiuţi lângă sicrin
Şi pe toţi i-o pus în rând
139
140
Şi lângă ia i-o molărit,
Multă lume o plâns la ea
Că s-a strâns o lume-ntreagă
Pre nepoată să mi-o vadă
În sicrinul dă iuagă
C-or venit şi din alte sate
De aproape şi de departe
Ca fost Drăghină vestită
S-o vadă cum e chicită
Că de la cap până-n subsori
O şăzut ea între flori
Toată în haină de mătasă
Gătită ca o mireasă
Mare dor mi-o lăsat ea
Şi n-o mai putem uita”
Bocetul aceleaşi femei la moartea fiicei vitrege
„Dragă Florică, scump nume
De curând plecaşi din lume
C-o venit moartea nemiloasă
Ea cu agera ei coasă
Rapid la tine a venit
Fecioria ţi-a cosit
C-o venit fără de milă
Şi ţi-o luat zilele-n silă
Şi-o venit de dimineaţă
Să te scoată din viaţă
Şi-o strigat pe alt tău nume
Să ieşi afară din lume
Ea ţi-o adus sicriu cu flamuri
Şi te-o scos dintre neamuri
Tânără ficuţă dulce
Ca iute te-ai putut duce
O Florică scumpă fată
Nu ţi-i jale de-al tău tată
Că de când l-ai părăsit
Tatăl tău a îmbătrânit
Chinuind a tăbărât
Că trăieşte cu mare dor
Fără mână de ajutor
N-are nici un viitor
N-avut parte de-următori
Din a lui cinci puişori
Ne ducem la lucru vara
Şi venim acasă seara
Uşile găsim închise
Lampa o găsim stinsă
În vatră nu e lumină
Pe masă nimic de cină
Ş-aşa trăim de cu greu
Cât mai ştie Dumnezeu
Tatăl tău mai are un dor
Al fratelui tău Ion
Că la vârsta de cinci ani
Moartea i-a fost lui dintr-un cal
Calul, când l-o lovit
A rămas mort la pământ
Maica lui când a auzit
Mă mir cum a mai trăit
Tatăl tău n-a fost acas
Ci-n prinsoare la năcaz
Când carte a căpătat
El în plâns a leşinat
Şi i-a rupt inima doru
Ca atunci şi-a pierdut fecioru
Şi de atunci şi până acuma
E pierdut pe totdeauna
Viaţa-i dărâmată
Inima-i disperată
N-are nici o mângâiere
Şi trăieşte cu durere
141
142
3.5.2. Obiceiuri calendaristice de peste an
R Tradiţii de Crăciun
În ajunul Crăciunului dis de dimineaţă femeile fac colaci pentru
ziua de mâine spre a se da de pomană. Unul – al Crăciunului – se face
mai mare în care se aşează o nucă şi se înfig nişte firicele de busuioc
în el. Se spune: dacă busuiocul nu se pârleşte la copt va fi an ploios,
din contră secetă. Se mai fac colaci numiţi „cineviţi” în formă de corn,
care în seara de ajun la cină se rup de câte doi inşi din casă apucând
fiecare de un capăt al cornului. Mai este obiceiul a se face o pogace,
numită purcăriţă pe care se aşează atâtea bucăţele de aluat, câte vite
sunt în casă şi se coace şi aceasta. În ziua a treia de Crăciun, câte o
bucăţică din aceasta se dă vitelor. În seara ajunului se aduce în cameră
fân amestecat cu paie strigându-se: mei, viţei, purcei. Locuinţa astfel
gătită închipuieşte grajdul din Vifleem. Sub masă într-o oală nouă se
aşează boabe de grâu, ovăz, orz, porumb etc. amestecate, din care
în ziua a treia de Crăciun se dau vitelor şi păsărilor. Pomul de Crăciun
nu lipseşte. În seara de ajun capul familiei aruncă nuci în cameră, iar
copii le adună(cel ce adună mai multe e mai norocos). Tot acum seara
umblă copii cu steaua vestind naşterea lui Hristos, fiind dăruiţi cu bani,
cu nuci şi altele. În ziua de Crăciun se obişnuieşte a se da de pomană şi
anume: un colac, o bucată de cârnaţ, nişte nuci şi o lumină. Această
pomană, de regulă copii se străduiesc să o ducă cât de dimineaţă, căci
la casa unde ajung primii vor fi puşi „cloţă”, anume gospodina îi aşează
pe scaun, le despoaie porumb pe cap şi ei strigă ca cloşca puii. Se
preferă a se pune „cloţe” copiii mai liniştiţi ( să stea cloţa), pentru
aceasta li-se dau bani şi prăjituri. Piţărăii nu obişnuiesc a umbla, doar
ţiganii umblă în ziua întâia cu colinda. Credincioşii duc la biserică câte
1-2 lumini spre ardere întru pomenirea morţilor. Salutul creştinilor în
sărbătorile Crăciunului este „ Hristos s-a născut” „Adevărat s-a născut”
Grajdul vitelor nu se curăţă în prima zi, ci numai în ziua a doua, iar
camera, în ziua treia, cînd fânul şi boabele se dau vitelor, iar gunoiul
dinpreună cu mătura se arde în foc în curte. În ziua a doua de Crăciun
finii îşi duc ploconul la naş.
R Tradiţii de Anul Nou
Credincioşii la Anul Nou se felicită reciproc dorindu-şi un an
nou fericit. E obiceiul de a nu se tăia păsări la anul nou spre a nu avea
143
pagube în decursul anului. La anul nou în prăjitură se aşează un ban,
cel ce îl găseşte este norocos, iar dacă se nimereşte în tăietură e spre
norocul casei. Credincioşii se feresc a da bani la anul nou.
R Tradiţii la Bobotează
În ajunul Bobotezei în fiecare casă se fierb cotoroage, din care a
doua zi se dă de pomană la cei săraci. Credincioşi sunt atenţi la vântul
ce bate la sfinţirea apei: dacă bate vântul de sud se prevesteşte un an
ploios (mănos); cel de nord înseamnă un an secetos. Din apa sfinţită îşi
duce acasă într-o sticlă şi o păstrează peste an.
R Tradiţii la Joia Mare
Se dă de pomană câte un colac şi un cârciag (urcior de pământ)
cu apă, sau un pahar pentru fiecare mort la mânerul cărora se leagă
nişte firicele de flori.
R Tradiţii la Paşti
În sâmbăta Paştilor se roşesc ouăle pentru sărbătorile de Sf. Paşti.
La Înviere toţi credincioşi i-au parte cu lumini în mână. Întorcându-se
acasă după Înviere şi slujba utreniei salută pe cei de acasă „Hristos a
înviat” aceştia răspund cu „ Adevărat a înviat”. Înainte de prânz se dă
de pomană un colac şi ouă roşii. Este obiceiul, atât în casă între membrii
familiei a se ciocni înainte de prânz şi rosti cu acest prilej creştinescul
salut „Hristos a înviat” iar celălalt răspunde cu „Adevărat a înviat”;
cât şi între toţi credincioşii acest fel de a ciocni.
A doua zi de Sf. Paşti este pentru pomenirea morţilor, când după
terminarea Sf. Liturghii toţi credincioşi pleacă din biserică cu procesiunea
la cimitir, unde femeile sunt adunate cu bucătele de pomană. Aici
preotul pomeneşte morţii din pomelnicul credincioşilor apoi sfinţeşte
bucatele aduse, care apoi fie că se consumă de cei prezenţi, fie că se dau
săracilor. Întoarcerea de la cimitir se face tot cu procesiunea îndătinată.
La Sângiorz este obiceiul a se uda. La Sf.Pr. Ilie se obişnuieşte a
se tăia cocoşul pe o grămadă de buruieni, ca sângele acestuia să se scurgă
pe buruieni (explicaţia nu se ştie). La Sânziene se aduc de pe câmp flori,
numite „sânziene” din care se fac atâtea cununi, câţi membri sunt în
familie şi se aruncă pe acoperişul casei. Acela va trăi mai mult. La
Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul nu se face foc în casă (spre a nu
se face tăciune în grâu). La Sfinţii 40 mucenici se fac pogăci şi se dau
de pomană.
144
R Colinde
În afară de copii, care umblă cu steaua, mai colindă ţiganii spre
a-şi câştiga şi ei ceva cântând cam în felul următor:
Scoală gazdă nu durmi Domnului, Domnului
Că Crăciunul a venit Domnului, Domnului
Cu colac mare frumos Domnului, Domnului
Să fi gazdă sănătos Domnului, Domnului
Cu un cârnaţ după grumaz
Şi-o buchică de răchie
La gazda de veselie
Apoi: Câtă ţiglă pe casă, atâţia galbeni la gazda pe masă.
Cântecele de stea sunt cele cunoscute în general: Mare minune
se arată; O ce veste minunată; În oraş în Vifleem. Pluguşorul nu se
obişnuieşte.
R Sărbători băbeşti
Dintre multele sărbători de odinioară se mai ţin următoarele:
Caii lui Sân Toader, care încep în prima zi de marţi din postul
Sf. Paşti. Femeile nu îndrăznesc să umble singure seara, nici măcar a
sta la lucru, dacă n-au cel puţin un bărbat în mijlocul lor. Aceştia se
spune se vând la primul târg, când femeile se eliberează de frică. În
sâmbăta Sf. Toader se dau colaci de sănătatea vitelor. Fetele se spală pe
cap şi rostesc: „Trage Sân Toader, dă-mi chică capului, cât coada calului,
ca mâna de groasă, ca prăjina de lungă”. „Ţâr înainte ţâr înapoi” se
ţine la mijlocul postului, când se numără ouale şi femeile nu lucrează
nimic, căci n-au spor.
Ziua de trăsnet numită Gherman, se ţine sâmbăta înainte de Înălţarea
Domnului, când nimeni nu lucrează spre a nu fi trăznit. Originea acesteia
se explică în felul următor: e foarte posibil ca în trecutul mai îndepărtat în
ziua de Gherman, care sigur atunci a picat în ziua de sâmbătă înainte
de „Ispas” (căci de atunci Ghermanul este în ziua de 12 mai) au fost
descărcări electrice în tot jurul cu mai multe victime, băgând groază şi
spaimă în credincioşi în aşa fel că li s-a întipărit credinţa, că lucrând în
această vor fi trăzniţi. Zadarnice sunt toate străduinţele de ai convinge
spre a lucra în această zi.
Barbara (Varvara) şi Saviţa (Sava) se ţine în 4 şi 5 decembrie,
când femeile nu lucrează, ca să nu li-se întoarcă gura.
145
R Vrăjitoriile
Din unele practici, precum şi din descântece se deduce că, credincioşi mai cred în acestea. Astfel de practici sunt de exemplu: cloştele
nu se pun miercurea şi vinerea, anumite legume nu se seamănă în orice
zi şi îndeosebi nu marţi, miercuri şi vineri.
Apoi următoarele descântece arată, că se mai crede în vrăjitorii
şi farmece.
a) Colăcit
Colăcite mare, eu te-am suflat
Cu stânga te-am descântat
De unde ai venit?
Din vânt turbat
Mânce-te câinii
Eu nu te-am lăsat
Şi te-am lepădat
Că-s descântătoare
Maicii Domnului rugătoare
b) De deochi
Fugi giochi (de ochi) dintre ochi
Din creii capului
Din faţa obrazului
Fugi giochetură (de ochetură)
Că te ajunge vânt din gură
Şi te vede soarele
Şi-ţi taie picioarele
Fugi deochiat
Om blăstămat
Cu gura te-am blăstămat
Şi în vânt te-am lepădat
De o fi deochitură de om
Să-i pice mustăţile
De o fi deochi de femeie
Să-i pice ţâţele
De o fi din copil
Să râdă copii
Iar de o fi din fată
Să-i pice părul
146
c) Bubă
Bubă albă, bubă neagră, bubă vânătă
Bubă nemţească, bubă ungurească
Bubă, bubă de 99 de feluri
Cu ai (usturoi) te-am ait, cu sare te-am sărat
Cu pită te-am frământat
Cu mătura te-am măturat
Lasă-l pe (N) curat, luminat
Ca argintul de curat
Te-am descântat, te-am lepădat
Lasă pe (N) curat
Ca în vânt te-am lepădat
(Aici folosesc usturoi, sare, pană şi mătură)
d) Numărătoarea mare
Tatăl nostru al Sfintei Vineri
Vinerea avea, avea un fecior
Ca un domnişor
Ochii lăcrima
Sânge din inimă vărsa
Vineri nu-l credea
Numai soră sa Magdalina
Care culegea flori din omidă
Culegând s-a înspinat
Dumnezeu aşa a lăsat
Din spini să facă albini
Din albini să facă ceară
Din ceară să facă lumini
Luminile să se aprindă
Porţile raiului să se deschidă
Şi a iadului să se închidă
O Doamne!Fericit va fi
Acela, care va zice
Tatăl nostru al Sf. Vineri
Joi seara de două ori
Vineri dimineaţa de trei ori
Acela va merge
147
La mese întinse
La lumini aprinse
La spălare de păcate
R Alte superstiţii
Deşi credinţa în strigoi începe a dispărea totuşi se mai menţine
unele practici, care dovedesc, că nu a dispărut cu desăvârşire. Astfel
coşcigul mortului se unge cu usturoi, căciula şi la femei cârpa se aşează
sub capul mortului (cele purtate); întoarcerea scaunelor cu picioarele
în sus după scoaterea mortului, împungerea în dreptul inimi cu ac cu
gămălie. Despre zâne nu se ştie. Se mai obişnuieşte „păpăruga”. în
timp de secetă ţigăncile se învelesc în ramuri de soc şi umblă pe la casele
oamenilor spre a fi udate zicând următoarele:
„Păpărugă rugă ia ieşi de mă udă
Cu olcuţă nouă
Şi-o umple de rouă
Noru-i răcoros
Gazda îi sănătos
Unde dai cu sapa
Să meargă ca apa
Unde dai cu plugul
Să meargă ca gându
Hai dodoloaie, ploaie
Dă-ne Domne ploaie
Ploiţă curată
Pe holde vărsată
Spicul să ne crească
Iarba să înverzească
Apoi fetele de măritiş, când apar păpărugile i-au câte una pe mână
cântându-le
„Păpărugă, rugă
Încotro vei zbura
Acolo mă voi mărita„ (credinţă deşartă)
Jocul Horele şi jocurile se ţineau pe vremuri, aproape în toate
duminicile şi sărbătorile. Mai înainte se ţineau înaintea bisericii, iar
apoi în căminul cultural. La joc joacă junii şi fetele precum şi cei noi
148
căsătoriţi. Jocurile mai obişnuite sunt: hora, ardeleana, de doi, iar în
timpul din urmă a străbătut şi aici valsul şi tangoul, ceea ce de altfel nu
se potrivesc cu hainele ţărăncilor noastre. Chiuituri nu se prea aud şi
dacă da apoi sunt foarte simple ca:
„Dragu-mi cu cine joc
Că miroase a busuioc
Dragu-mi cu cine săr
Că miroase-a călăpar”
Şi iarăşi
„Cine joacă şi nu strigă
Facă-i-se gura strâmbă”.
La adresa unei fete mai comode se mai zice
„Foaie verde de măr dulce
Am o mândră ca şi-o cruce
Dar la lucru n-o pot duce
Dimineaţa-i roua rece
Paste zi se prea încălzeşte
R Doine
Dintre cântecele, ce s-au cântat în sat redăm câteva:
a) Du-te dor cu dorurile
Pe la toate plugurile
Măi dorule măi,
Du-te şi la badea-al meu
Că ară dincolo de tâu
Măi dorule măi,
De te-o întreba ce fac
Să-i spui că m-am măritat
Măi dorul măi,
De te-o întreba cu cine
Cu un voinic ca tine
Măi dorul măi,
Du-te dor şi te alină
Mai lasă-mi puţină odihnă
Măi dorul măi,
b) Trecui valea să urc dealul
Of, Of, măi nană,
Mi s-o despotcovit calul
Of, Of, măi nană,
Nu e vina calului
Nici a potcovarului
Of, Of, măi nană,
Ci-e vina mândrii mele
Ca pus casa-n petricele
Of, Of, măi nană,
Dar e vina cam şi a mea
Căci prea des mă duc la ea
Of, Of, măi nană.
c) Vară, vară, primăvară
La ogor de primăvară
Toate plugurile ară
Numai plugul badelui
Stă pe coasta dealului.
Nici nu urcă, nici coboară
Bate boii de-i omoară.
Ia ascultă baciule
Nu-ţi mai bate vitele
Că nu-i vina vitelor
Ci-i vina mândrelor.
Vin feciori în sat
Vin de la arat
Şi cu pana-n pălărie
Chiuie de veselie (bucurie).
Vin fetele în sat
De la secerat
Şi vin cântând cu zor
Că munca lor a fost cu spor.
Fetele de la Sibiu
Poartă spicele de grâu
Şi cu foc în obrăjori
Să le placă la feciori.
149
150
Balade, legende, epigrame, satire şi fabule nu sunt. Proverbele şi
zicătorile ce se folosesc sunt cele mai multe din cele ale lui Anton Pann.
Ghicitori originale la fel nu sunt, se obişnuiesc cele culese de prin
calendarele vechi. Cimilitura originală ar fi următoarea:
Iarna, când ai casei în nopţile lungi se strâng la poveşti se obişnuiesc a se întreba aşa „ciumelei, ciumelei unde este un cloţobon, o
cloţoboană, doi totoşei şi o puichiţă”. Aceasta înseamnă o familie din
sat cloţobonul fiind capul familiei, cloţoboaia este femeia, totoşeii sunt
băieţii din casă, iar puichiţele sunt fetele.
R Obiceiuri la serbarea hramului
Obiceiuri deosebite nu sunt la serbarea hramului. Această sărbătoare se deosebeşte de celelalte doar prin faptul, că atunci credincioşii
sunt cercetaţi de rude şi prieteni din alte părţi cu care petrec şi în ziua
următoare.
Prima procesiune ce se face este cea din Duminica Sf. Paşti la
Înviere, la care nu este casă din care să nu participe câte 2-3 membri
din familie cu lumini aprinse în mâini. Această procesiune pleacă de la
biserică străbate anumite străzi şi apoi se întoarce la biserică unde se
săvârşeşte slujba Învierii Domnului. Casele pe unde se trece cu învierea
sunt iluminate de o mulţime de luminiţe aşezate de regulă în semicerc
în ferestre, iar străzile sunt iluminate de făclii făcute de credincioşi şi
fixate pe străzi la distanţe de circa 30-40 m una de alta. Să luminează
tot satul având un aspect corespunzător marelui praznic al Învierii
Domnului. A doua procesiune este cea din ziua a doua de Sf. Paşti,
când după terminarea Sf. Liturghii toţi credincioşii în convoi impunător
în sunetul clopotelor pornesc prin sat, apoi trec peste izlazul comunal
şi peste o parte din hotarul comunei. Cu acest prilej vitele de pe izlaz
sunt stropite de preot cu apă sfinţită, iar la semănături se citeşte rugăciunea „La toată litia” ori în caz de secetă, rugăciuni din Molitfelnic.
După aceasta procesiunea se reîntoarce la cimitir unde se face pomenirea
morţilor si sfinţeşte pomana. La ieşirea cu litia atât la dus cât şi al întors,
credincioşi pe lângă care trece procesiunea aruncă peste convoi boabe
de tot felul de cereale amestecate şi muiate în apă. Creştinii din convoi
răspund la această cu „Doamne miluieşte” ori în caz de secetă „Doamne
ploaie”. S-a mai obişnuit a ieşi cu litia în lunea Rusaliilor pentru
binecuvântarea semănăturilor şi în caz de secetă.
151
R Sfinţirea caselor
Credincioşii înainte de a intra în casă nouă, cheamă preotul pentru
a sfinţi casa. Sfinţirea casei se face după rânduiala arătată în Molitfelnic,
atunci de regulă sunt invitate rudele şi vecinii, care i-au parte şi la masă.
Sfinţirea caselor credincioşilor de către preot se face de două ori pe an
şi anume în două zile înainte de Bobotează şi în sâmbăta Sf. Paşti. La
această slujbă preotul este însoţit de paraclisier dacă e şi cantor şi de
2 copii îmbrăcaţi în stihare. Sfinţirea caselor se face la toţi credincioşii
până la unul. Se mai obişnuieşte să umble la stropitul caselor şi 2 copii
şi anume la Înălţarea Sf. Cruci, la lăsatul de sec înaintea Crăciunului şi
a Sf. Paşti şi în duminica a III din post.
R Naşii, finii
Naşii şi finii fiind legaţi printr-o legătură cu caracter de afinitate
duhovnicească au unii faţă de alţii îndatoriri morale. Naşilor le revine
datoria de a-şi îndruma finii pe calea cea bună, pe calea adevărului, a-i
feri de tot ce le poate primejdui sufletul lor şi deci mântuirea. În acest
scop ei ţin strânse legături cu fii lor spirituali, cu finii lor. La rândul lor
finii sunt datori a-şi respecta naşii, a le urma sfaturile, care nu ţintesc
decât la fericirea lor. Această legătură între naş şi finii se observă în
toate momentele vieţii lor şi bune şi grele.
R Postul
În trecut s-a ţinut aşa cum s-a poruncit de sfânta noastră biserică.
În trecut chiar şi vasele în care se fierbea de dulce şi apoi şi cele din
care se mânca la lăsatul secului se înlocuiau cu altele anumite pentru
post. Azi postul nu se mai ţine cu aceiaşi rigoare. Credincioşii de regulă
postesc numai în prima şi ultima săptămână din post şi miercurile şi
vinerile din cursul postului. În trecut la lăsatul postului se făcea priveghi
adică se aprindea foc în colţurile străzilor în jurul căruia se adunau
credincioşii. Azi a dispărut acest obicei. Nici vorba nu era în trecut de
petreceri. Tineretul îşi avea distracţiile sale în zilele de sărbătoare din
post „mingea”, „oborocul”, căratul cu „vârtejul” şi cu „hamul”.
Este obiceiul ca credincioşii să se împărtăşească în prima duminică din post.
R Şezători
Şezătorile aparţin trecutului. Clacă se mai face îndeosebi, când
cineva îşi clădeşte casă nouă. Atunci este ajutat de rudenii, de prieteni
şi de alţi săteni pentru a-şi aduce materialul necesar şi chiar la zidire.
152
R Credinţe în forţele naturii
Dintre aştrii, despre luna noua au următoarea credinţă: dacă
aceasta se iveşte cu capeţii în sus va fi lună ploioasă, dacă luna are în
jurul său un cerc va urma ploaia. Dacă luna calendaristică la început
este secetoasă se speră că ploaia va veni la sfârşitul lunii. Eclipsele se
explică de cei bătrâni cu vârcolaci. Despre cutremurul de pământ se
zice că prin cutremur pământul se uşurează de păcatele oamenilor. Din
culorile curcubeului se deduce următoarele: dacă culoarea verde e
predominantă va fi an mănos, iar dacă e roşie şi se arată mai lată şi mai
bătătoare la ochi aceasta înseamnă sânge, război.
R Vocabular cu termeni bisericeşti folosiţi în Macedonia
Slujba mică (Utrenia), slujba mare (Liturghia), miruit (ungerea
cu untdelemn sfinţit), steag (prapur), cerime (baldachin), pivă (treasc),
crâsnic (paracliser), tutor (epitrop), geac (ministrant)
R Vocabular de cuvinte cu caracteristici locale
Ceacea, ceaica (nenea, frate mai mare), nana, naica (soră mai mare),
tata mare, tata mic (fratele mai în vârstă sau mai tânăr decât tata), mama
mare, mama mică (soţiile unchiului mai mare sau mai mic), doica
(cumnata, soţia fratelui mai mare).
Târnaţ (coridor), clet (cameră de alimente), podrum (pivniţă),
şofru (şopron), şifoner (dulap), fereang (perdea), dricală (saltea), peşchir
(ştergar), iorgan (plapumă), şpoier (maşină de gătit), piglais (călcător),
vadră (găleată), tolcer (pâlnie), cigane (tigaie), cineri (farfurie), chiscant
(cană de adus apă), cârceag (urcior de pământ), fedeu (capac), ciuvani
(troacă), vălău (jgheab), budac (târnacop), arşov (hârleţ), cocie (căruţă),
căruţă (trăsură cu arcuri), rudă (oiştea), avlie (curte), firiz (ferăstrău)59.
Aceasta este Macedonia, un receptacul de istorie culturală şi
frumuseţe a datinilor, o lume deschisă spre posteritate în care, acum se
poate desluşi impresionante destine ale unor oameni ai locului şi se
poate simţi pulsul viu al atâtor veacuri încărcate de istorie.
59
Pr. Nicolae Ţuca, loc. cit.,p 7-15.
154
Capitolul 4
AŞEZĂRI, POPULAŢII, OCUPAŢII
Macedonia a suferit d-a lungul istoriei numeroase schimbări de
habitat, populaţii şi mai puţin de denumire, deoarece numele comunei
s-a conservat în forma actuală din cele mai vechi timpuri Din zorile
istoriei Macedonia şi împrejurimile sale au fost locuite; aici, în lunca
Timişului şi a numeroaselor sale braţe condiţiile de mediu relativ
prielnice au asigurat cele necesare traiului şi vieţuirii umane.
Între om şi mediul natural există o complexă relaţie biunivocă,
în sensul că mediul natural (solul, subsolul, apele, clima, vegetaţia, fauna)
au influenţat asupra organizării sociale şi economice, cât şi a manifestărilor
spirituale ale omului. Omul, la rândul său, a modelat şi a transformat
mediul natural în care a vieţuit. E bine să precizăm faptul că în perioada
antică, dar şi feudală, mediul natural din microzona Macedonia a fost
total diferit faţă de cel actual. Mari modificări în ceea ce priveşte clima,
apele, vegetaţia, fauna s-au produs în aceste mari unităţi de timp. Amintim,
în treacăt, schimbările de climă, care au dus la schimbarea regimului
apelor din perioada antică, lucrările de desecare a mlaştinilor din perioada
feudală, tăierea masivă a pădurilor întreprinsă până la începutul secolului
al XX-lea, toate acestea au constituit elemente de influenţă asupra
habitatului şi implicit asupra omului. Considerăm că este necesar să
facem o prezentare mai amănunţită referitoare la geografia istorică a
Banatului în ceea ce priveşte zona mlăştinoasă în care se găsea
Macedonia. Potrivit cercetărilor moderne la sfârşitul mileniului I.dHr.,
clima a devenit mai caldă şi mai uscată, iar Marea Neagră a trecut
printr-o fază de recesiune. Efectele însumate ale celor două fenomene
fizico-geografice au determinat modificări ale hidrografiei Câmpiei de
vest a Banatului, mlaştinile şi-au restrâns suprafaţa. Restrângerea
suprafeţelor acoperite de mlaştini a fost consemnate de către Notarul
anonim al regelui Bela(sec. IX), Nicolaus Olahus (sec.XVI ) şi Evlia
Celebi ( prima jumătate a sec. XVII), deci în perioada secolelor
IX-XVII. Rezultatele cercetărilor geografice moderne evidenţiază faptul
că în două mii de ani relieful a cunoscut modificări doar în privinţa
microformelor de relief (crovuri, braţe moarte, albii părăsite, meandre)
Amplitudinea modificărilor s-a datorat pantei de scurgere a râurilor
foarte redusă, constituţiei pietrografice a subsolului şi intervenţiei omului.
În zona Macedoniei nu au existat suprafeţe clasice de mlaştină, în
accepţiunea geografică a termenului. În realitate râul Timiş care curge
prin apropiere datorită pantei de scurgere redusă a format cursuri secundare,
cursuri temporare, braţe moarte, meandre, lacuri, bălţi şi uneori mlaştini
pe care le-a alimentat permanent sau temporar cu apă.1 Din a doua
jumătate a secolului al XVII şi până la începutul secolului al XVIII a
urmat o perioadă de extindere a suprafeţelor mlăştinoase menţionate în
lucrările lor de Luigi Fernando Marsigli şi Francesco Griselini. Acelaşi
Francesco Griselini a consemnat şi o amplă reducere a mlaştinilor, fapt
care s-a datorat intervenţiei omului reprezentată de marile lucrări de
hidroamelioraţii care au început în secolul XVIII. În acest cadru geografic
şi climatic s-a constituit şi a evoluat viaţa comunitară din Macedonia şi
orice cercetare pertinentă trebuie să ţină seamă de aceste condiţii de mediu
hotărâtoare în acele vremuri pentru destinul unui sat.
Caracteristic aşezărilor descoperite în cadrul microzonei Macedonia
este aşezarea vetrei de locuire în zona de luncă pe locuri mai ridicate
de teren sau pe dâmburi. Amploarea acestor aşezări, durata, apariţia şi
dispariţia în timp sunt probleme greu de cercetat ; fenomenul acesta cu
privire la arealul ocupat de vetrele aşezărilor şi de dinamica sa în timp
constituie un subiect încă nu destul de limpezit. Din perioada neolitică
datează primele urme arheologice descoperite la Macedonia, deci semnele
evidente ale unei aşezări umane ridicate pe dâmburi înălţate în terenurile
mlăştinoase din jur, alese , probabil, datorită posibilităţilor de apărare.
Inventarul descoperit este prea modest pentru a ne încumeta la o analiză
profundă, dar ne poate da indicii relative în ceea ce priveşte ocupaţia
populaţiei şi anume cultivarea pământului, creşterea animalelor şi
dezvoltarea meşteşugurilor, toate acestea demonstrând existenţa unor
structuri comunitare organizate şi aşezate în care s-a consolidat o viaţă
familială şi comunitară cu o civilizaţie proprie. Aşezările umane şi-au
continuat evoluţia în perioada de convieţuire daco-romană, aceasta este
concluzia ce se desprinde din cercetarea urmele materiale descoperite
la Macedonia. Cu toate că zona era mlăştinoasă viaţa şi-a urmat cursul,
săpăturile arheologice întâmplătoare sau sistematice din microzona
1
Alexandru Gyuriş, Contribuţii la geografia istorică a Banatului, în ,,Analele Banatului” ,
serie nouă IV, arhitectură-istorie, Timişoara, 1995, p.407.
Cap. 4. Aşezări, populaţii, ocupaţii
155
Macedoniei au scos la iveală multe urme de aşezări care continuau pe
cele vechi sau erau întemeiate în acele timpuri. Vestigiile de viaţă descoperite din perioada Daciei romane relevă faptul că romanii cuceritori
au convieţuit cu autohtonii contribuind împreună la progresul provinciei
şi că în această convieţuire s-a impus limba şi cultura romanilor ca
purtători ai unei civilizaţii mai dezvoltate.
Reconstituirea habitatului uman din vechile timpuri înseamnă, în
principal, reconstituirea locuinţei. Literatura de specialitate precizează
existenţa unei evoluţii încete, dar sigure, de la locuinţa tip bordei şi semibordei la locuinţa de suprafaţă. Termenul care desemnează aceste amenajări modeste, aceste colibe, în comparaţie cu vechea locuinţă romană
(domus) este cel de casa. Este important de ştiut momentul când s-a
produs această adopţie a termenului de casa pentru a desemna locuinţe din
cadrul unei aşezări. Originea românescului sat se regăseşte în termenul
latin fossatum, termen eminamente militar care desemna un loc întărit cu
şanţuri. S-a apreciat că transferul de sens, de la cel militar spre unul civil,
care aminteşte o aşezare deschisă paşnică, s-a produs în mediul armatei
de graniţă în secolele IV-VI. Foarte probabil că în acea vreme a avut loc
adoptarea apelativului latin casa, pe fondul unei ruralizări generale a spaţiului fostei provincii Dacia, când locuinţele modeste din lemn şi pământ
devin elementul dominant al aşezării. Acest tip de locuinţe va domina
peisajul rural al spaţiului bănăţean până în perioada medievală târzie2.
În primul rând, năvălirea popoarelor migratoare, în mod evident,
a convulsionat aşezările rurale ale populaţiei daco-romane, destabilizându-le şi obligându-le să se replieze, în funcţie de împrejurări, din calea
năvălitorilor, fie părăsindu-şi vetrele, fie concentrându-se în anumite zone,
până la stabilirea unor raporturi normale în relaţiile cu migratorii. Informaţiile documentare demonstrează necesitatea – pentru conducerea politică
migratoare – a creării de condiţii optime pentru viaţa şi apărarea populaţiei
autohtone. Pentru a exemplifica cele spuse ne vom referi la misiunea
oficială a ambasadorului bizantin Priscus Panites zis Retorul la curtea
regelui hun Attila, întâmplată la mijlocul secolului al V-lea d.Hr. Importanţa lui Priscus pentru istoria meleagurilor bănăţene şi chiar pentru istoria
împrejurimilor Macedoniei, constă în faptul că mărturia lui, chiar fragmentară, a ajuns până la noi şi conţine informaţii deosebit de valoroase.
Relatarea lui Priscus, făcută în stilul epocii, este deosebit de importantă. Ea furnizează informaţii utile în ceea ce priveşte epoca lui Attila,
156
a relaţiilor regelui cu Imperiul Roman de Răsărit, dar şi asupra realităţilor
geografice ale locurilor prin care autorul s-a deplasat. Traseul deplasării
delegaţiei conduse de Priscus a trecut probabil prin zona localităţilor
Vârşeţ spre Deta, ocolind pe la est mlaştinile de la Alibunar. În continuare,
au putut merge spre nord-vest traversând Bârzava (Drecon?), spre vadul
Timişului (Tigas) de la Foeni, continuându-se călătoria spre curtea regelui
Attila. Din descrierea acestei călători până la traversarea Timişului la
Foeni (în apropiere de Macedonia), Priscus menţioneaza imaginea
câmpiei bănăţene, aşa cum era atunci, adică o câmpie joasă, plată,
străbătută de o reţea de ape curgătoare cu o pantă redusă de scurgere,
unele cu un debit apreciabil, care era acoperită parţial în vest de apele
unor mlaştini. Descrierea lui Priscus confirmă concluziile geografilor
moderni prin care se constată că în mileniul I d.Hr., zona de câmpie
din vestul Banatului a fost acoperită de mlaştini, fiind însă intens locuită.
Ţinând cont de faptul că expediţia bizantină a ocolit mlaştinile, (descrierile
lor lipsesc), înseamnă că existau căi de acces, cunoscute doar de băştinaşi.
Mlaştinile, cu toate că nu sunt amintite în text, sunt atestate de Priscus
în mod indirect. El vorbeşte de utilizarea intensă a trestiei , stufului,
plante specifice zonelor mlăştinoase, la acoperişuri, încălzit şi chiar
iluminat. De asemenea el arată că au folosit pentru traversarea unor
râuri ,, plute” pe care ,,barbarii” le duc în care, pentru locurile acoperite
cu bălţi. Relatările sale sunt edificatoare în ceea ce priveşte intensa locuire
a teritoriului traversat. Priscus ne spune că a întâlnit multe sate în calea
lor, în care ocupaţiile de bază erau agricultura şi creşterea animalelor,
după cum rezultă din produsele oferite (mei, orz, mied), amintind existenţa
cailor şi a animalelor de povară. Un fapt deosebit de important ce reiese
din relatarea lui Priscus se referă la limba vorbită de autohtoni, numită
ausonică, o limbă romanică, probabil limba vorbită în zona romanităţii
dunărene. Locuitori satelor, dependenţi faţă de stăpânitorii huni, sunt o
populaţie sedentară, de altă origine decât cea hunică, organizată în obşti
şi având cu stăpânitorii huni doar relaţii de dependenţă tributară. Rezultă
din relatarea călătoriei că migratorii cu tot cumplitul renume pe care şi
l-au dobândit prin violenţa lor – nu numai că nu au distrus populaţiile
din teritoriile ocupate , ci reprezentau pentru aceştia garanţia unui relativ
calm ce asigura condiţiile necesare dezvoltării economice.3
3
2
Dumitru Ţeicu, Banatul montan în Evul Mediu, Ed. Mirton, Timişoara, 1998, p. 56.
Priscus Panites Retorul, Ambasadele Romanilor către popoare, în G. Popa Lisseanu, Izvoarele Istoriei Românilor, I (text şi traducere), Editura Bucovina, Bucureşti, 1932, p. 91-92
157
Pulsaţiile lumi barbare îşi aveau, fără îndoială, originea printre
triburile asiatice, ale căror mişcări se repercutau din trib în trib până la
frontierele lumii civilizate. Pericolul valurilor umane le-a resimţit din
plin şi Imperiul roman, care, în faţa violenţei incursiunilor migratoare,
se repliază în sudul Dunării, dar menţinând încă un cvasi-control asupra
teritoriilor părăsite. Situaţia în fosta provincie Dacia romană se caracteriza prin: ruralizarea populaţiei, pentru a se sustrage mai uşor incursiunilor migratoare; obştii săteşti destul de bine organizate, care-şi plăteau
tributul faţă de stăpânii nomazi; o ocupaţie politică mai mult nominală;
populaţii daco-romane care în cursul veacurilor vor asimila din plin
anumite populaţii migratoare; influenţe culturale reciproce ale autohtonilor
şi alogenilor; predominanţa şi continuitatea populaţiei autohtone sedentară
cu o organizare socială mereu mai întărită după trecerea fiecărui val
migrator; influenţele Bizanţului, lucru absolut firesc pentru autohtonii
de pe teritoriu Banatului romanizaţi, care vedeau în imperiu o sursă
regeneratoare şi un sprijin constant în apărarea integrităţii lor etnice.
În această perioadă grea, bulversantă, încep să apară elemente
care vor caracteriza întreaga evoluţie a băştinaşilor. Sursele documentare
surprind o intensă locuire a Banatului mai ales în zonele de deal şi de
păduri, impusă fireşte de condiţiile vitrege a fluctuaţiilor politice
determinate de valurile migratoare. Macedonia nu se afla situată într-o
zonă de deal, dar era înconjurată de întinse păduri seculare. Pădurea
ocupa suprafeţe întinse, ea oferind adăpost, şi multiple posibilităţi de
hrană: fructe, ciuperci, miere, vânat precum şi lemnul cu diferite
întrebuinţări. Dar se observă că tot mai multe aşezări se întemeiază în
defavoarea pădurilor, adică prin defrişări, cenuşa rezultată, fiind singurul
îngrăşământ al solului acelor vremuri. Şi oamenii epocii nu pregetă să
uzeze de această înlesnire, având încă un folos şi mai mare: sporirea
suprafeţelor de agricultură şi a terenurilor de locuire. Cea mai mare
parte a terenurilor defrişate prin ardere era destinată ogoarelor pentru
cultivarea cerealelor, care devin hrana principală a oamenilor: grâu, mei,
secară şi mai puţin orz şi ovăz. Se constată o oarecare îmbunătăţire şi
perfecţionare a uneltelor de lucru sapa, secera confecţionate din lemn
sau fier, târnăcopul cu ramă de fier sunt răspândite şi folosite pretutindeni.
Aratrul principala unealtă a vremi, se transformă în plug, din lemn, cu
tot mai multe piese din fier (cuţitul, brăzdarul). Pentru prelucrarea
seminţelor de cereale, alături de râşniţă, sunt tot mai des folosite morile
de vânt şi, mai rar chiar şi morile de apă. Perfecţionările suferite de
158
uneltele agricole, făcându-le mai eficiente, creşterea randamentului
pământului (rotaţia aleatorie a culturilor) se va resimţi benefic sub
raport demografic prin apariţia unor aşezări mari cu o populaţie relativ
numeroasă.4
Cât priveşte renunţarea la felul de trai în locuinţe de piatră şi
preferinţa pentru casele de tip bordei (sau semibordei), această ,,mutaţie”
s-a petrecut în provincia Dacia romană, încă din perioada primelor
migraţii, constituind una din modalităţile de adaptare a daco-romanilor
la situaţia creată de prezenţa migratorilor. Aceştia, permanent preocupaţi
de obţinerea de la băştinaşi a bunurilor materiale şi alimentare erau atraşi
de orice construcţie aspectuoasă pe care o întâlneau, spre jaf şi pradă,
făcând imposibilă locuirea acestora.
O altă consecinţă a tendinţei autohtonilor de a se sustrage controlului
militar al migratorilor o vedem în modul de construire al aşezărilor, care
în secolele V-VIII se compuneau dintr-un număr foarte restrâns de
locuinţe. Gruparea în pâlcuri de până la zece bordeie nu s-a datorat în
toate cazurile slabei populării a zonei, ci mai degrabă altor considerente.
Unui modest cătun cu locuitori puţini, spre exemplu nici o autoritate
militară nu îi putea impune (cu şanse reale) prea mari cantităţi de produse
alimentare sau sume de bani. De asemenea, răspândirea locuitorilor pe
spaţii cât mai extinse prezenta avantajul unei diminuări considerabile a
posibilităţii de a se institui o supraveghere militară nemijlocită prin
cantonarea cetelor de migratori înarmaţi pe lângă fiecare pâlc de case
ale băştinaşilor
După încetarea pericolului cauzat de popoarele migratoare, în
special după dispariţia kaganatului avar, s-a produs o substanţială creştere
a numărului şi a suprafeţei ocupate de aşezările autohtone. Aşadar,
dispărând cauza ce a făcut ca aşezările să fie cât se putea de mici, treptat
satele au început să-şi modifice înfăţişarea, construind vetre bine închegate.
Aşezări precum cele identificate la Timişoara, Parţa, Ilidia, au început
să cunoască o nouă etapă în existenţa lor, mai prosperă şi lipsită de
spectrul unor iminente incursiuni avare.
Lotul de materiale arheologice, considerabil sporit faţă de ceea
ce se cunoştea cu puţină vreme în urmă, evidenţiază cât se poate de clar
faptul că majoritatea covârşitoare a urmelor de locuire constă din aşezări
4
Alexandru Gyuris, Contribuţi la geografia istorică a Banatului în secolele IV-XII,
în,,Analele Banatului”, serie nouă IV, arheologie-istorie, Timişoara, 1995,p. 403
159
în care este net predominantă cultura materială de tradiţie romanică.5
În general, tipologia unei locuinţe a evoluat în timp; rămân, ca elemente
caracteristice următoarele: podeaua puţin îngropată în pământ, pereţii
realizaţi din împletitură de nuiele peste care s-a aplicat o lipitură de lut,
amenajările interioare care cuprind o vatră de formă circulară, uneori
un cuptor de copt şi o groapă de provizii. Inventarul locuinţelor a
evidenţiat obiecte de uz casnic din ceramică, arme şi, mai rar, obiecte
de podoabă. Necropolele descoperite, în absenţa aproape completă a
informaţiilor scrise, ne dau unele mărturii arheologice privind ritul de
inhumaţie, cât şi dovezi ale culturii materiale. Documentele arheologice
precum şi izvoarele documentare referitoare la ocupaţiile populaţiei
din microzona cercetată atestă caracterul autarhic al economiei tradiţionale
săteşti, capacitatea grupului familial de a-şi produce în cadrul propriei
gospodării toate cele necesare traiului zilnic: hrană, îmbrăcăminte,
încălţăminte, mobilier şi obiecte de uz gospodăresc. Mediul familial
asigura existenţa zilnică a individului, dar evoluţia în timp a acestuia
impunea socializarea lui prin întreţinerea unor relaţii stabile şi puternice
cu cei din jur, cu neamurile, cu vecinii. Fără această relaţie bine conturată
şi permanentizată, existenţa umană ar fi rămas fără perspectiva dăinuirii
peste generaţii.6
Dezvoltarea continuă a agriculturii prin mărirea suprafeţelor
cultivate de obştile săteşti, care au stat la baza întemeierii aşezărilor
rurale a condiţionat şi perfecţionarea activităţii de administrare a comunităţilor. La consolidarea satelor bănăţene, un rol deosebit l-a avut natura
ocupaţiei locuitorilor, care a impus constituirea unor aşezări stabile cu
trei componente fundamentale: vatra satului - spaţiul de construire a
gospodăriilor; terenurile agricole, izlazul, păşunea şi pădurea - spaţiul
de desfăşurare a muncii şi locuitorii. Iniţial, terenurile şi păşunile constituiau averea comună a locuitorilor organizaţi în obşti săteşti înfiripate
pe baza criteriului de rudenie, fiind descendenţi ai unui strămoş comun,
apreciat ca întemeietor şi respectat ca atare generaţii de-a rândul. Pământul
se lucra în devălmăşie, ceea ce presupunea o răspundere comună în
privinţa întreţinerii proprietăţii. Conducătorii obştii erau un grup de
ţărani respectaţi pentru calităţile lor gospodăreşti şi dotaţi cu multă
înţelepciune a vieţii. Ei aveau şi dreptul de judecată asupra conflictelor
5
6
L. Marghitan, Banatul în lumina arheologiei, III, Ed. Facla, Timişoara, 1985, p. 186-187
Viorel Popescu, Evoluţia aşezărilor rurale din Banat, Ed. Waldpress, Timişoara,
2003, p.70.
160
ce puteau să apară între membrii comunităţii sau de a reprezenta comunitatea în pricini ce se puteau ivi cu satele învecinate. Acest tip de organizări
teritoriale, numite de Nicolae Iorga ,,sate genealogice”, având la bază
formaţiuni de tip tribal stau la baza dezvoltării ulterioare a satelor, din
care unele au evoluat până la rangul de cetăţi, în cadrul cărora s-a dezvoltat,
pe măsura perfecţionării muncii şi a uneltelor o pătură mai înstărită
care a dobândit puteri şi funcţii militare, administrative şi sociale.7
O evoluţie asemănătoare a avut şi legendarul Nicolae Danciu de
Macedonia parcurgând un drum ascendent, dintr-un refugiat din Ţara
Românească, destoinic şi luptător, bine apreciat de autorităţile centrale
ale regatului maghiar a fost propulsat în rândul nobilimii locale, primind
şi demnităţi pe măsura capacităţii sale.
Pentru perioada evului mediu, reconstituirea unui sat presupune
cunoaşterea vetrei, a spaţiului de activitate, a activităţii oamenilor, a
bisericii şi necropolei. Descoperirile arheologice din microzona Macedoniei ne oferă doar răspunsuri limitate privind imaginea unui sat medieval,
deoarece aceste aşezări n-au beneficiat de o cercetare arheologică
exhaustivă, singura în măsură să ofere, pe baza descoperirilor, reconstituirea
imaginii unui sat medieval. Odată cu emiterea documentelor scrise, în
secolele XIII-XIV, de către cancelaria maghiară, sfera informaţiilor s-a
îmbogăţit, iar aşezările medievale au căpătat denumiri. Prima atestare
documentară a Macedoniei apare în anii 1332-1335, în listele de zeciuală
papală , când preotul Nicolae plăteşte 6 bani (banales). Aceste registre
papale cuprind taxele anuale pentru perioada anilor 1332-1335, satul
nu figurează decât o singură dată în anul 1334, dovadă că în Macedonia
catolicismul primilor regi Angevini n-a putut să găsească prozeliţi întro aşezare curat românească. Suma mică plătită presupune un număr
foarte mic de catolici şi faptul că în următorii ani nu se mai plăteşte
înseamnă că preotul în lipsă de enoriaşi a părăsit localitatea. În acea
perioadă comuna apare sub denumirea de Machadonya şi era proprietatea
familiei Danciu de Macedonia, particula ,,de” ilustrând înnobilarea.
Aceştia deţin posesiunea până în anul 1478, când trece în proprietatea
familiei Duţu (Doczy). Ïn perioada secolului al XV-lea Macedonia era
fortificată, după cum reiese din scrisoarea lui Danciu de Macedonia
către sora sa Ecaterina de Remetea pe care o roagă să-i trimită material
lemnos pentru reparaţia fortificaţiei. Este interesant de observat că în
7
Ibidem, p 73.
161
162
acele timpuri zona Macedoniei era lipsită de păduri, ceea ce ne ilustrează
câte ceva privind variaţia vegetaţiei în cursul timpului. Locuitorii satului
erau iobagii nobilului de Macedonia participând la toate acţiunile iniţiate
de acesta, fie că erau lupte împotriva turcilor, fie că erau conflicte interne
cu alţi nobili locali. În anul 1392 văduva lui Ştefan Posa Szeri acuză de
violenţă pe iobagii nobililor de Macedonia, ceea ce ne arată existenţa
luptelor interne dintre nobilii locali prea puţin dispuşi să se supună
autorităţii centrale .8
În perioada ocupaţiei turceşti avem puţine informaţii despre sat,
este sigur că localitatea a existat, deşi a avut mai multe vetre de locuire.
Făcea parte din sangeacul Timişoara, nahia Ciacovei care cuprindea
127 de aşezări. Existenţa mai multor vetre de locuire se explică atât
prin variaţia condiţiilor de mediu (inundaţii), cât şi prin represalile la
care a fost supus satul după răscoala românilor şi sârbilor din 1594 la
care populaţia din Macedonia a participat activ. Tradiţia spune că vechea
vatră a satului a fost părăsită după ce turcii au atacat satul prin surprindere
venind cu ,,şărcile”(bărcile) pe Timiş şi omorând mulţi săteni, iar pe
alţii luându-i robi.9 Acest eveniment dramatic, se presupune că a avut
loc în timpul războiului dintre austrieci şi turci dintre anii 1736-1739 şi
care s-a desfăşurat cu precădere pe teritoriul Banatului. Imediat după
terminarea ostilităţilor, sătenii din Macedonia şi-au mutat satul pe
actuala vatră de locuire. Pentru a nu mai fi luaţi prin surprindere de
duşmani, au săpat în jurul satului un şanţ de apărare, ale cărui urme
mai sunt vizibile şi astăzi.
Deosebit de preţioase informaţii despre istoria locurilor şi a
oamenilor, a limbii şi vieţii lor materiale şi spirituale ne dă toponimia.
Numele de locuri reflectă primele impresii pe care pământul l-a făcut
asupra omului, lucru firesc de altfel, căci pământul l-a hrănit, i-a fost
adăpost şi mormânt. Toponimia ne permite să jalonăm în timp întemeierea
aşezărilor umane, să aflăm cum erau ele locuite; numele de locuri, ca
şi cele ale oamenilor relevă o anumită semnificaţie, care, descifrată corect,
ne dezvăluie o mai bună înţelegere a sufletului uman.
Toponimele mărunte (nume de lanuri, văi, şesuri, dealuri, mici
ape, lunci) oglindesc mai fidel legătura între oameni şi aceste locuri,
locuirea lor neîntreruptă pe aceste locuri. De aceea e mai important de
studiat numele de locuri decât numele satului, deoarece toponimele
mărunte au supravieţuit nealterate în mintea omului, pe când numele
satului a fost la bunul plac al administraţiei şi a suferit, de-a lungul vremii,
schimbări numeroase.
În hotarele satului sunt multe locuri ce au denumiri diferite, astfel
partea hotarului din dreapta Timişului poartă următoarele denumiri:
Sighed, Sigheduţ, Bucovina, Râtul Morii, Vlaşca, şi Caraci. Numele
colectiv al acestor părţi de hotar este Orosin. Părţile hotarului din stânga
Timişului au următoarele denumiri: în partea de nord a satului Câmpul
mare; la nord-est Vâna roşie, Sân-Marta; la nord-vest Ţarina mică;
la est Izlazul comunal; la vest Gârbova, Valea Gialului; la sud-vest
Lipituri, Pădurea-mare; la sud Selişte, La sat, La Oldâcău, Livezi,
Cot, Jâta, Ungurul, Fundosul, Pătruţela, Râtul lung; la sud-est Regeni
şi Dancie-rât. Analizând puţin denumirile de locuri din Macedonia
putem spune că toponimele provenite din nume generice (deal, vale)
devin nume proprii-oiconime (Dealul, Valea). Rareori vom întâlni,
însă, asemenea nume topice, deoarece, chiar dacă ar fi acceptate de
vorbitori, ele ar provoca confuzii în comunicările dintre oameni. De
aceea, toponimele provenite din astfel de nume generice au nevoie de
determinări care să le confere anumite funcţii şi sensuri (de identificare
sau de calificare), adică să răspundă întrebărilor „a, al cui deal, vale"
sau „ce fel de deal, vale" (Valea Gialului )10. Toponimele Ungurul ne
relevă că aici au existat unguri mult mai mulţi decât sunt actuali sau se
explică printr-un principiu bine cunoscut în toponimie: după cum
elementele materiale atrag atenţia prin varietatea lor, motiv ca să se
nască nume de locuri corespunzătoare, la fel şi raritatea exemplarelor
etnice provoacă formarea numelor topice adecvate. Elementul minoritar
dă tema numelor topice, nu cel majoritar, obişnuit11. Râtul Morii
transmite peste timp informaţia că aici a existat într-o anumită perioadă
a istoriei satului o moară, posibil în epoca regatului maghiar. La sat e
probabil locul unei vetre de locuire părăsită în vâltoarea istoriei atât de
zbuciumate a evului mediu.
Livezi pare a fi locul unde s-a cultivat cu predilecţie pomi fructiferi.
O anumită parte din numele topice provine din nume de persoane,
unele cunoscute şi azi în antroponimia satului, altele nu, dar existente,
8
10
9
Ortvay T., Magyarország földrajzi leirása, Budapesta, 1896, p478.
Pr. Nicolae Tuca, Cronica parohiei Macedonia, mss.
11
Vasile Ioniţă, Nume de locuri din Banat, Ed. Facla, Timişoara, 1982, p. 69.
Ibidem, p. 29.
163
fără îndoială, odinioară. Numele topice de origine antroponimică indică,
prin felul cum sunt derivate sau prin aspectul lor sintactic, raporturi de
proprietate asupra pământului (de exemplu Dancie-rât presupusă
reminiscenţă de la proprietatea nobilului Danciu de Macedonia). Selişte
este un termen folosit în literatura de specialitate, ce desemnează locul
unde se află sau se afla un sat; în limba sârbo-croată, selişte înseamnă
o fostă aşezare omenească. Vatra actuală a satului Macedoniei este alta
decât cea pe care s-a constituit odinioară satul. Vechea vatră a satului a
fost pe locul care a rămas în memoria colectivă sub numele de Selişte,
de unde în anul 1739 satul s-a mutat pe actuala vatră. Potrivit tradiţiei
bătrânii satului vorbeau că cea mai veche vatră a satului a fost ,,dincolo
de vână”. Schimbarea vetrei satului nu înseamnă strămutări de populaţii
la distanţe mari sau măsuri ale voinţei stăpânirii, ci, mai degrabă, o
schimbare determinată de anumite necesităţi fireşti. Pericolul unor
inundaţii permanente sau teama de jafurile turcilor, presupun că a fost
cauza primei mutări, cea de-a doua mutare s-a datorat sigur războiului
austro-turc din 1737-1739, când Banatul a devenit teatrul de operaţiuni,
iar oamenii din Macedonia şi-au căutat locuri mai ferite, care să le
asigure o minimă protecţie împotriva atacurilor de pradă şi jaf12.
Putem cunoaşte numărul precis al locuitorilor din Macedonia
din momentul când Banatul a fost ocupat de habsburgi. Riguroasa
administraţie austriacă, din raţiuni economice şi fiscale, imediat după
cucerirea provinciei de la turci face şi primele conscripţii pentru stabilirea
numărului populaţiei băştinaşe şi pentru evaluarea potenţialului economic
al provinciei.
Politica populaţionistă a habsburgilor urma principiul conform
căruia capacitatea de performanţă a statului depinde în mare măsură de
numărul supuşilor, de stabilizarea acestora, dar şi de ridicarea calitativă
a populaţiei prin creşterea bunăstării economice şi a pregătirii intelectuale,
ridicarea nivelului moral şi religios, îmbunătăţirea asistenţei medicale.
Din acest punct de vedere Banatul, ca domeniu al Coroanei, trebuia să
devină model şi bază de experiment al politicii reformiste, iar realizarea
politicii populaţioniste s-a înfăptuit prin două căi: prin stabilizarea
populaţiei autohtone şi prin colonizarea unor populaţii germanice,
urmărindu-se, în final, crearea unui supus luminat şi fidel stăpânirii.
Numeroase legi date de autorităţile civile şi cele ecleziastice în sensul
164
favorizării căsătoriei, reducerea divorţurilor, adulterului şi imoralităţii,
preîntâmpinarea şi limitarea consecinţele dezastruoase ale epidemiilor
sau ale perioadelor de foamete, au avut un efect benefic asupra creşterii
demografice, a creşterii nivelului de civilizaţie al provinciei, au provocat
mutaţii sensibile în lumea satului şi în mentalitatea colectivă.
Pentru încurajarea creşterii şi stabilizării populaţiei s-au elaborat
reguli şi proceduri de stare civilă şi evidenţă. Pentru îmbunătăţirea statisticii
populaţiei, în 1778 Curtea ordonă instituirea registrelor matricole de
evidenţă de stare civilă (naşteri, botez, deces), introduse cu începere
din 177913.
Conscripţiile şi recensămintele au fost instrumente eficiente de
informare, pe care statul şi biserica le-au ordonat periodic şi prin care
s-a urmărit, dincolo de obţinerea imaginii potenţialului umano-economic
şi realizarea unei organizări mai riguroase a satelor, de pildă, după
conscrierea caselor s-a ordonat fixarea numerelor, pentru o mai bună
identificare. Recesămintele incipiente ale secolului al XVIII-lea s-au
numit mai întâi consemnări de populaţie (Seelenkonsignationen) între anii
1753 şi 1769, iar apoi conscripţii de populaţie (Seelenkonscriptionen)
între anii 1770 şi 1790.Referitor la aceste conscripţii sunt necesare două
observaţii de principiu. Prima observaţie: conscripţiile nu sunt lucrări
unitare asupra demografiei şi economiei unei provincii sau ţări a coroanei
habsburgice, ci o colecţie de acte strânse la curtea din Viena sau risipite
pe la reşedinţele diferitelor unităţi administrative. De asemenea, aceste
acte nu sunt redactate după o metodă unitară, care de altfel nici nu exista,
fiind în curs de elaborare, la iniţiativa lui Iosif al II-lea. A doua observaţie:
materialul cules, referitor la populaţie fie la bunurile locuitorilor şi
produselor solului, era făcut cu un scop precis: interesele militare.
Această observaţie este pe deplin valabilă în cazul Banatului. Astfel, în
sat interesau mai puţin numărul de suflete al populaţiei, ci câte case
sunt în sat care ar putea fi folosite într-un eventual cantonament militar.
Interesa numărul de cai care ar putea fi utilizaţi de armată, mai interesa
cantitatea de grâu sau fân, nu ca valoare economică intrinsecă, ci în
scop militar, ca hrană sau furaje. Faţă de observaţiile semnalate-când
se ştie că acesta a fost obiectivul – e greu a pune totdeauna de acord
exigenţele unei conscripţii, făcute în vederea determinării populaţiei
13
12
Ibidem, p. 179.
Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Ed. Facla, Timişoara,
1986, p. 32.
165
166
unei regiuni, cu datele pe care conscripţia însăşi elaborată în scop
principal militar ţi-le poate pune la dispoziţie. De aici şi lipsurile
inerente fie că la unele sate lipsesc informaţii demografice, fie că în
altele populaţia se calculează după numărul de case şi nu după cel de
familii. Totuşi chiar aşa, cu toate dificultăţile şi lipsurile, această
colecţie de acte şi hărţi, constituie pentru cercetătorul care doreşte să
se edifice asupra situaţiei demografice din a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea, un instrument deosebit de preţios. Dar poate că, tocmai
scopul, altul decât cel demografic, pe care conscripţia l-a urmărit, o
face cu atât mai utilă şi mai obiectivă, când permite a descifra totuşi
stări etnice, şi aceasta cu atât mai mult cu cât funcţionarii puşi cu
strângerea datelor erau îndeosebi germani.14 Aceste conscripţii deşi cu
lipsuri şi cu informaţii sărace ne ajută totuşi să ne facem o imagine
asupra Macedoniei, a cărei istorie din totdeauna s-a contopit cu larga
desfăşurare de fapte istorice a Banatului.
Imediat după ocuparea Banatului, administraţia militară îşi începe
munca de organizare şi pentru a putea evalua posibilităţile exploatării
fiscale a provinciei se va executa, încă din cursul anului 1717 o conscripţie
generală a Banatului. Această conscripţie va fi completată în anii următori,
prin elaborarea unor hărţi detaliate ale ţinutului, care vor cuprinde toate
aşezările locuite sau părăsite ale Banatului. În conscripţia din 1717
apare Macedonia cu 50de case în districtul Ciacova, dacă considerăm
că în fiecare casă a locuit cel puţin 5 membri avem o populaţie aproximativă a satului de 250 locuitori.
Problemele economice şi social-politice cu care s-a confruntat
Banatul în secolul al XVIII-lea nu pot fi înţelese în toată complexitatea
lor dacă nu se are în vedere şi existenţa, pe teritoriul acestei provincii
aşa numitelor ,,predii”. Aceste întinse spaţii situate între hotarele cultivate
ale vechilor sate bănăţene au devenit, după 1718, întocmai ca şi întregul
pământ al Banatului, bunuri ale Curţii imperiale austriece, pe care se
promova păşunatul extensiv cu animale destinate exportului. Aceste
terenuri constituiau, de regulă, hotarele unor localităţi dispărute de-a
lungul vremii. Ele au pierit, însă populaţia statornică din zonă a transmis
peste veacuri numele lor, chiar dacă străvechiul hotar sătesc ajunsese
să servească doar ca loc de păşunat. Numărul prediilor existente în Banat
nu era stabil, modificându-se în funcţie de orientarea populaţiei spre
locuri mai prielnice pentru practicarea agriculturii. Pentru înţelegerea
importanţei economice a prediilor trebuie arătat că în secolul al XVIIIlea principala sursă de venituri a Banatului era exportul de vite şi produse
animaliere, acestea asigurând bilanţul activ al comerţului exterior. Plecând
de la această realitate, susţinătorii politicii mercantile au emis enunţul
care a rămas valabil până la sfârşitul veacului şi pe care îl găsim exprimat
cu claritate în 1795 într-un ordin al Consiliului Aulic de Război din
Viena către Comandamentul General Bănăţean din Timişoara: ,,Prediile
aduc un folos mai mare decât ogoarele cultivate”. Această concepţie
explică constanta luptă a Administraţiei provinciale împotriva tendinţelor
de transformare a păşunilor în terenuri agricole.15
Comerţul cu vite era deosebit de rentabil şi pentru faptul că nu
presupunea nici un fel de investiţii. Vitele erau cumpărate de la locuitorii
bănăţeni, din Transilvania, Ţara Românească sau Ungaria şi aduse pe
predii, unde erau ameliorate şi îngrăşate timp de 1-2 ani, trăind vara şi
iarna în aer liber, sub îngrijirea unui număr redus de oameni, pentru
200 de boi fiind necesari doar 2-3 oameni. Vitele crescute pe predii în
cirezi mari suportau apoi foarte bine transportul spre pieţele de desfacere
de pe întinsul Imperiu austriac. Pe prediul Mali Oroszin aflat în apropierea
Macedoniei se creştea în acea perioadă 200 de cai, 700 de vite şi 600
de porci.16
Prediile nu erau administrate direct de autorităţile imperiale, ci
date în arendă. Astfel erau evitate numeroasele dificultăţi legate de
creşterea animalelor, precum şi riscurile unor pierderi cauzate de epizootii.
Arendările aveau loc, în general, prin licitaţii anuale, a căror dată era
popularizată din timp, contractele încheiate de Administraţie cu arendaşii
sau cu Societatea Prediilor Bănăţene fiind apoi ratificate de autorităţile
vieneze. Cu toate acestea, nu o dată autorităţile imperiale, atunci când
era vorba de obştile săteşti, admiteau până şi transformarea terenurilor
de păşunat în ogoare cultivate. Asemenea situaţii costituiau totuşi excepţii,
în mod obişnuit păşunile fiind arendate fără a se acorda dreptul de
schimbare a destinaţiei lor. Referindu-ne doar la prima jumătate a
14
15
Dr. Nicolae M. Popp, Populaţia Banatului în timpul lui Iosif II, Timişoara, p.10, extras
din "Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii Regale Ferdinand din Cluj,
Timişoara, VII, 1942, p.24-21
Elena Calincof, Date privind prediile bănăţene din secolul al XVIII-lea, în ,,Analele
Banatului”, serie nouă II, arhitectură-istorie, Ed. Museon, Bucureşti, 1993, p. 278.
16
Ibidem, p. 279.
167
secolului al XVIII-lea avem informaţii că prediul Tojesk, în 1742 era
arendat comunelor Macedonia şi Petroman, iar în anul 1760 prediul
întreg Hettin aflat în districtul Timişoara era arendat comunelor
Macedonia, Cebza şi Checea.17 Între negustorii predialişti ai veacului al
XVIII-lea amintiţi în documentele vremii sunt şi câţiva din Macedonia
ca de pildă Martin şi Paul Işfan, sau Sava şi Iosim Işfan. În 12 mai
1722 locuitorii din Macedonia Martin şi Paul Işfan fac contract cu
Administraţia din Timişoara şi ia în arendă terenurile fostei comune
Peterta (Peterda), comună care a fost complet părăsită de foştii ei
locuitori. Acest sat nu a mai fost reînfiinţat. În 24 aprilie 1723 fraţii
Meha din Macedonia iau în arendă pământurile fostelor comune Cernia
şi Toseg.18
Administraţia habsburgică a consemnat sarcinile impuse Banatului
într-un număr impresionant de acte printre care şi o conscripţie din
anul 1743. Importanţa ei deosebită constă în faptul că este cel dintâi
document în care ni se dezvăluie pe larg unele realităţi din provincia
Banatului, la numai câţiva ani după războiul cu turcii. Astfel, cunoaştem
acum aproape toate aşezările locuite, dimpreună cu sarcinile respective.
Dar ceea ce trebuie reţinut îndeosebi în acest document este faptul că a
fost consemnată pentru prima oară şi naţionalitatea locuitorilor din
fiecare aşezare în parte. În această meticuloasă conscripţie Macedonia
apare ca aşezare românească, având dare pe cap (la care erau supuşi
toţi bărbaţi trecuţi de 15 ani) de 60 de unităţi, darea după avere 41 de
unităţi, contribuţia în bani care trebuia plătită de întreaga comunitate a
fost stabilită la 815 florini şi 15 x (cruceri).
Respectivele cifre prezintă importanţă în măsura în care ne dau
o imagine a mărimii şi puterii economice a satului în comparaţie cu
satele vecine. În acel act se arată că aşezarea românească Rudna a plătit
fiscului 593 florini contribuţie, 37 de unităţi dare pe cap şi 36 unităţi
dare pe avere, iar Gadul sat apropiat, aflat pe malul stâng al Timişului,
locuit tot de români, a achitat 602 florini contribuţie, 31 ½ de unităţi
de dare pe cap şi 25 ½ de unităţi dare pe avere. Din datele prezentate
mai sus reiese că Macedonia era mult mai dezvoltată la data aceea decât
satele din jur şi era mai populată.19 Interesaţi în organizarea superioară
17
Ibidem, p. 290.
Pr. Nicolae Tucă, loc., cit. p5.
19
Bujor Surdu, Aspecte privitoare la situaţia Banatului în 1743, în ,,Anuarul Institutului
de Istorie”, XIII, Cluj, 1970, p.33
18
168
Macedonia pe harta Banatului Timişan, publicată de F. Grisselini (1776)
Macedonia pe harta Banatului Timişan (1783)
a provinciei, guvernatorii Banatului caută mijloace de a spori randamentul
muncii şi producţia, precum şi diversificarea ocupaţiilor populaţiei. Se
plantează duzi pentru creşterea viermilor de mătase, se introduce cultura
169
cartofului, a orezului, se fac ample lucrări de desecare a mlaştinilor şi
de canalizare a râurilor. Şi locuitorii Macedoniei au participat într-o
măsură mai mare sau mai mică la lucrările efectuate în vecinătatea
satului, fiind obligaţi prin robotă să presteze lunar un număr de zile la
marile lucrări de consolidare a cetăţilor, la amenajarea de drumuri sau
poduri, la operaţiile de desecare sau îndiguire.
După încorporarea Banatului în Ungaria (1778-1779), conform
unui proiect mai vechi al lui Iosif al II-lea, fiscul imperial a pus în vânzare
o serie de domenii camerale împreună cu prediile aparţinătoare. Astfel
ajunge în 1782 proprietar la Macedonia Toma Vidac Ioanovici, acesta
însă, nereuşind să plătească dările vinde proprietatea în 1792 lui Ioan
Nicolici de Rudna. Urmaşii acestuia Ioan, Petar şi Alexandru la moartea
bunicului lor împart moştenirea între ei, iar Ioan Nicolici primeşte
domeniul de la Macedonia cu întreaga pădure.
Date deosebit de preţioase pentru cunoaşterea situaţiei demografice,
precum şi a intinderii fondului funciar al satului ne sunt furnizate de
harta Banatului Timişan întomită de colonelul Elmpt, în perioada
1769-1772, din ordinul viitorului împărat al Austriei, Iosif al II-lea.
După lista alfabetică a localităţilor Banatului după Korabinsky şi harta
militară din 1772, Macedonia apare ca sat românesc, cu 219 familii,
având şesii iobagiale în suprafaţă de 4287 iugăre şi 599 clafteri20. Spre
comparaţie, arătăm că Rudna se prezenta la acea dată cu 72 de familii
şi 4650 iugăre şi 1282 clafteri, iar Gadul cu 100 de familii şi 4523 iugăre
şi 800 clafteri.Aceste cifre ne indică faptul că Macedonia era mult mai
populată decât satele din jur, dar avea pământ mai puţin21. După dicţionarul
lui Korabinsky, Macedonia se află la ¾ mile de Şebel (Jebel). După Valyi,
Macedonia este o comună valahă în comitatul Torontal, cu locuitori
ortodocşi, având bogăţii ca şi ,,Cepsa” (Cebza).
În continuare voi enumera alte recensăminte până în zilele noastre,
fără a mai indica sursele, fiind extrase din caietele-manuscris ale istoricului
Nicolae Ilieşiu, aflate la Arhiva Muzeului Banatului, precum şi din cele
mai recente recesăminte:
• Statistica lui Feneş Elek (1839) - 1.294 gr.-neuniţi, 12 romano-cat.,
8 evanghelişti, 8 evrei, 4 reformaţi, total 1.328.
• Statistica greco-neuniţilor de la Buda (1843) arată 1.170 de suflete.
170
• Statistica din 1851 – 1.294 ortodocşi, 12 catolici, 8 evanghelişti,
2 evrei, 8 reformaţi, în total 1.324.
• Statistica din 1863 – 1.070 locuitori.
• Statistica din 1873 – 1082 locuitori.
• Statistica din 1880 – 715 gr.ort., 44 romano-catolici, 4 augustieni,
4 evrei, în total 767, din care 682 români, 42 germani, 14 maghiari,
11 sârbo-croaţi 18 cu limbă maternă necunoscută, 110 alfabetizaţi,
166 de case22.
• Statistica din 1890 – 772 români, 38 germani, 74 unguri, 36 sârbi,
12 croaţi, 5 alţii, în total 937.
• Statistica din 1900 – 1.032 locuitori din care 869 români.
• Statistica din 1910 – 1.089 locuitori din care 988 români.23
• Statistica din 1930 – 882 români, 16 ţigani, 29 alţii, în total 927
locuitori.
• Statistica din 1949 – 613 români ortodocşi, 169 perechi cununate,
19 perechi la ofiţerul stării civile şi 8 perechi concubini, 250 germani şi maghiari, în total 940 locuitori.
• Statistica din 1956 – 911 locuitori.
• Statistica din 1980 – 537 suflete, 170 de familii.
• Statistica din 1992 – 595 români, 61 maghiari, 32 germani, 1 sârb,
1 alţii, în total 69024.
În cel de-al şaselea volum din seria Studia Censualia Transilvanica
s-au prezentat datele ultimului recensământ efectuat pe teritoriul Banatului înainte ca această provincie să întregească hotarele României
Mari. Recensământul din anul 1910 cuprinde numeroşi indicatori, care
descriu structura demografică a aşezărilor, structura confesională şi
cea după limba maternă, precum şi alte date şi care oferă o privire de
ansamblu asupra localităţilor din acel timp.
Macedonia avea o suprafaţă de 5224 iug., 205 case: din care cu
pereţii din piatră sau cărămidă 15; din piatră şi pământ 4; din chirpici
sau pământ 185; din lemn 1; cu acoperiş de ţiglă 140; şindrilă 3; trestie
sau paie 62. Populaţia era de 1089 locuitori, din care 23 emigraţi în
străinătate, după limbă: 988 români, 43 maghiari, 30 germani, 22 sârbi şi 6
22
Recesământul din 1880 Transilvania, Ed. Staff, Cluj-Napoca, 1997, p. 334.
Traian Lalescu, Le probleme ethnographique du Banat, Paris, 1919,p 36.
24
Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, Timiş, Monografie, Ed. Marineasa, Timişoara,
1998, p.127
23
20
21
Dr. Nicolae M. Popp, op. cit., p.34
Ibidem, p. 37-40.
171
alte limbi; după religie: ortodoxă 1010; romano-catolică 65; reformată 7;
evanghelică 1; izraelită 1; alte religii 5. Populaţia după vârstă: 0-5 ani 127;
6-11 ani 140; 12-14 ani 81; 15-19 ani 111; 20-39 ani 315; 40-59 ani 221;
60-94; ştiu să scrie şi să citească 422.25
Statisticile prezentate sunt destul de elocvente în ceea ce priveşte
dinamica populaţiei din punct de vedere etnic şi confesional din Macedonia.
Ca o remarcă generală putem afirma, fără nici un dubiu, preponderenţa
elementului etnic românesc în toate statisticile, apariţia etnicilor germani
şi maghiari în prima jumătate a secolului al XIX-lea fie ca slugi la moşierii
locali, fie prin cumpărare de pământ după desfiinţarea iobăgiei, precum
şi tendinţa de descreştere continuă a populaţiei, tendinţă accentuată după
cel de-al doilea război mondial. Această descreştere continuă are, în
parte, explicaţia în sistemul de un copil, generalizat în Banatul de şes,
la care se adaugă şi alte cauze (economice, de mentalitate, mortalitate
infantilă ridicată, emigrări, pierderi în război, deportări, exodul spre
oraş în anii comunismului şi altele).
Pentru a avea o imagine şi mai pregnantă a mişcării populaţiei
pe o perioadă de timp mai îndelungată voi prezenta tablouri statistice
cu botezaţii, cununaţii şi morţii între anii 1779-2005, pe baza registrelor
matricole existente la Arhivele Statului-filiala Timişoara, în colecţia
Registre de stare civilă a judeţului Timiş, dar şi a registrelor existente
actualmente la parohie.
Anii
1779
1780
1781
1782
1783
1784
1785
1786
1787
1788
25
Botezaţi
56
53
47
24
32
40
35
12
25
26
Cununaţi
19
11
15
7
11
19
13
15
12
Morţi
16
8
9
22
38
40
46
55
40
44
Studia Censualia Transilvanica, vol. VI, Recensământul din 1910, Cluj-Napoca,
Ed. Staff, 1999, p.561-563
172
Anii
1789
1790
1791
1792
1793
1794
1795
1796
1797
1798
1799
1800
1801
1802
1803
1804
1805
1806
1807
1808
1809
1810
1811
1812
1813
1814
1815
1816
1817
1818
1819
1820
Botezaţi
42
60
49
66
58
42
36
28
49
53
48
59
54
56
45
61
48
58
65
73
59
64
69
52
56
53
35
49
41
50
63
57
Cununaţi
15
14
11
8
11
18
17
18
14
15
12
27
8
19
19
17
16
16
8
14
15
15
15
17
8
9
9
10
27
16
18
Morţi
48
17
42
27
37
62
45
40
30
20
54
21
40
12
60
61
37
39
44
44
48
92
37
52
48
39
40
34
63
53
74
20
173
Anii
1821
1822
1823
1824
1825
1826
1827
1828
1829
1830
1831
1832
1833
1834
1835
1836
1837
1838
1839
1840
1841
1842
1843
1844
1845
1846
1847
1848
1849
1850
1851
1852
1853
Botezaţi
59
60
57
63
45
67
30
55
45
46
48
58
56
68
48
70
48
80
58
57
65
43
47
58
41
54
39
53
25
50
53
52
13
Cununaţi
7
9
11
14
17
26
12
14
12
29
12
13
26
17
15
19
7
13
21
17
15
14
15
11
26
21
20
14
3
Morţi
27
33
77
37
43
79
53
42
83
84
112
48
39
44
60
77
87
71
70
29
84
83
78
60
69
49
54
-
174
Botezaţi
1859-1869
341
1869-1879
323
1879-1889
314
1889-1899
358
1899-1909
307
1909-1919
213
1919-1929
267
1929-1939
143
1939-1949
101
1950
1951
1952
1953
1954
1955
1956
1957
1958
1959
1960
1961
1962
1963
1964
1965
1966
1967
1968
1969
1970
1971
1972
17
14
12
10
17
10
14
8
16
4
5
9
7
3
3
5
4
5
7
9
10
7
11
Cununaţi
1854-1864
126
1864-1874
122
1874-1884
95
1884-1894
84
1894-1904
72
1904-1914
70
1914-1924
57
1924-1934
63
1934-1944
68
1944-1949
51
1950
1951
10
1952
2
1953
1954
2
1955
2
1956
2
1957
12
1958
6
1959
2
1960
1961
2
1962
2
1963
2
1964
1
1965
4
1966
4
1967
1
1968
1
1969
7
1970
4
1971
2
1972
5
Morţi
1854-1862
1862-1872
1872-1882
1882-1892
1892-1902
1902-1912
1912-1922
1922-1932
1932-1942
1942-1949
1950
1951
1952
1953
1954
1955
1956
1957
1958
1959
1960
1961
1962
1963
1964
1965
1966
1967
1968
1969
1970
1971
1972
538
447
440
327
312
276
217
209
150
104
12
12
14
12
10
5
13
11
6
12
7
8
14
12
4
7
8
11
15
9
20
12
8
175
Botezaţi
1973
1974
1975
1976
1977
1978
1979
1980
1981
1982
1983
1984
1985
1986
1987
1988
1989
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2
5
5
4
3
7
5
5
6
1
5
1
5
6
14
5
8
4
2
1
1
9
1
6
2
2
2
3
3
3
Cununaţi
1973
1
1974
4
1975
4
1976
1
1977
2
1978
2
1979
3
1980
3
1981
1
1982
1
1983
2
1984
3
1985
2
1986
2
1987
1
1988
1
1989
1990
1
1991
2
1992
2
1993
1994
2
1995
2
1996
1997
1
1998
1999
2
2000
2001
1
2002
1
2003
2004
1
2005
1
Morţi
1973
1974
1975
1976
1977
1978
1979
1980
1981
1982
1983
1984
1985
1986
1987
1988
1989
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
13
12
9
6
6
6
7
6
6
11
8
8
10
12
14
6
13
12
18
8
4
11
6
15
9
8
6
7
4
12
6
9
176
Din prezentarea acestor tabele, observăm că în tabelul răposaţilor
există câteva rubrici goale pe anii 1848-1853, când nu avem date, iar
în tabelul botezaţilor nu avem date pentru perioada 1853-1859 . Numărul
morţilor din anii 1837-1839, când, în Banat, a bântuit ciuma este de 228
victime. Este evident că efectele calamităţilor naturale (secetă, inundaţii,
cutremure), cât şi epidemiile de ciumă şi holeră au afectat şi populaţia
din Macedonia. În Banat foametea a bântuit după anii în care ciuma
sau alte molime au afectat populaţia, în anii secetoşi, în timpul războaielor
austro-turce (92 de morţi), în perioada 1794-1795 (107 morţi) şi, mai
ales în anii1810 (92 morţi) şi 1831(112morţi)
Se poate constata, din analiza acestor tabele, că mortalitatea ridicată
este o caracteristică a dinamicii demografice în secolele XVIII-XIX În
intervalul 1780-1829, conform registrelor naşterilor şi deceselor, au fost
înregistrate 2.468 naşteri şi 2.156 decese, revenind o creştere de 312 în
50 de ani, respectiv o medie de 6,24 pe an. Densitatea anuală a naşterilor,
în tot acest interval, a fost de 49,3. Pe decade, dinamica natalităţii a
avut o evoluţie uşor crescătoare în primele două decade, pentru ca în
decada a treia să atingă punctul maxim, iar apoi să scadă uşor în următoarele două decade:
I
1780-1789....................... 33,7 naşteri în medie pe an
II
1790-1799....................... 48,3 naşteri în medie pe a
III
IV
V
Mortalitatea s-a menţinut la un nivel ridicat. Densitatea anuală a
deceselor a fost de 43,12. Pe decade, mortalitatea are cote ridicate din
prima decadă, în ultimele două decade creşte simţitor. Explicaţia pentru
cota ridicată a mortalităţii din prima decadă poate fi războiul austroturc din 1788-1789, cu efectele sale, iar, pentru perioada ultimelor două
decade, marea foamete din anii 1815-1820:
I
1780-1789....................... 35 decese în medie pe an
II
1790-1799....................... 37,4 decese în medie pe an
III
IV
V
1820-1829....................... .49,4 decese în medie pe an
Cele mai mari creşteri demografice s-au înregistrat în decadele
II, III, V, când numărul naşterilor pe decade întrece numărul deceselor.
177
Pentru perioada 1780-1789 avem, după Korabinsky, în Macedonia , 219
de familii; de obicei, istoricii români lucrează cu indicele 5 pentru
această perioadă, dar, în provincia civilă, numărul mediu al locuitorilor
dintr-o familie depăşeşte constant cifra 5, apropiindu-se de media 6,
fixată pentru Ungaria26. Astfel, avem în Macedonia în această perioadă,
aproximativ 1200 de locuitori; a fost perioada când, pe ansamblu,
decesele au depăşit naşterile doar în prima decadă. În celelalte decade
numărul naşterilor depăşeşte decesele. Numărul căsătoriilor la biserică
este relativ mare, având o densitate medie anuală, , de 14 căsătorii.
Eşantionul oferit de statisticile existente în registrele matricolelor
din satul Macedonia indică o creştere lentă, nu lipsită de oscilaţii, pentru
această perioadă. Deşi sporul natural este evident, nivelul ridicat al
mortalităţii reflectă precaritatea condiţiei umane din această perioadă.
Triumful vieţii asupra morţii este încă fragil, inegal sau de scurtă durată.
Condiţia umană continuă să fie precară, calitatea vieţii rămâne pe un
plan secund, problema supravieţuirii apărând ca dominantă într-o
existenţă expusă acţiunii războaielor, calamităţilor, foametei, pericolului
morţii la o vârstă timpurie.
Comparativ cu situaţia demografică din perioada 1780-1830, vom
analiza aceleaşi probleme pentru o perioadă mai recentă, şi anume
1889-1939.În Macedonia, în perioada 1889-1939, au fost înregistrate
1.288 naşteri şi 1.164 decese, revenind o creştere de 124 de locuitori în
50 de ani, respectiv o medie de 2,48 pe an. . Densitatea anuală a naşterilor
a fost de 25,76. Pe decade, dinamica natalităţii a avut o evoluţie descrescătoare oscilantă, la sfârşitul perioadei natalitatea fiind cea mai mică:
I
1890-1899.. ......................35,8 naşteri în medie pe an
II
1900-1909 .......................30,7 naşteri în medie pe an
III
1910-1919. ......................21,3 naşteri în medie pe an
IV
1920-1929 .......................26,7 naşteri în medie pe an
V
1930-1939. ......................14,3 naşteri în medie pe an
În ceea ce priveşte mortalitatea, se menţine la un nivel ridicat,
mai ales în prima decadă, apoi descreşte constant; în ultima decadă se
înregistrează cele mai puţine decese (15 decese în medie pe an):
I
1890-1899 .......................31,2 decese în medie pe an
II
1900-1909 .......................27,6 decese în medie pe an
26
Nicolae Bocşan, op., cit. p 42.
178
III
IV
V
Creşteri demografice semnificative s-au înregistrat în primele
decade, când avem un excendent natural pozitiv , în celelalte decade
situaţia se echilibrează, naşterile şi decesele devin aproximativ egale.
Eşantionul analizat ne înfăţişează tabloul îngrijorător al descreşterii
populaţiei, sporul natural, ce transpare din analiza cifrelor, indică fenomenul de îmbătrânire a satului, deşi numărul mediu al căsătoriilor este
egal cu cel din perioada 1780-1830, dar numărul copiilor născuţi este
mult mai mic, justificabil, presupun, prin încetăţenirea sistemului familiei
cu un copil. Evident că această descreştere constantă a populaţiei este
generală la scara întregului Banat şi are o multitudine de cauze, precum
războiul mondial, cu toate consecinţele sale; emigraţia, care a răpit satelor
elementele tinere şi active; mortalitatea ridicată, îndeosebi infantilă; lipsa
pământului obligându-i pe tineri la un timid exod spre oraşe, pentru
învăţarea unui meşteşug etc.
Comparând cele două perioade analizate observăm saltul demografic al primei perioade, determinat de anumite elemente (populaţie
tânără, condiţii naturale favorabile vieţii, îmbunătăţirea asistenţei sanitare,
care a redus considerabil efectele epidemiilor, o legislaţie în consens
cu politica populaţionistă), care au făcut posibilă această creştere. Tabloul
îngrijorător al depopulării satului din cea de-a doua perioadă analizată
este, în parte, explicabil prin creşterea gradului de sărăcie al populaţiei,
sporirea impozitelor şi taxelor, reducerea însemnată a preţurilor la
produsele agricole şi menţinerea unor preţuri ridicate la produsele
industriale necesare gospodăriilor ţărăneşti; toate acestea contribuind
considerabil la sărăcirea populaţiei de la sate, care, în ultimă instanţă,
şi-a vândut lotul de pământ şi a ales calea emigrării fie la oraş, fie în
alte state în căutarea unei sorţi mai bune. O altă cauză posibilă pare a fi
concepţia materialistă de viaţă a ţăranului bănăţean, care, din instinct
se apără, prin reducerea natalităţii, împotriva fărămiţării averii, temerea sa
ascunsă că agricultura pe care o practică nu este suficient de rentabilă
spre a asigura existenţa unei familii numeroase. La cei bogaţi se constată
luxul şi tendinţa de trai bun. Aici, natalitatea este considerată o sarcină
incomodă pe care caută să o evite, în plus, influenţaţi de şvabi, practică
sistemul de 1-2 copii, tocmai pentru a-şi păstra averea nefărămiţată.
179
Există şi cauze de ordin medical care concură la depopularea satului:
lipsa de asistenţă medicală; avorturile frecvente, practicate cu mijloace
rudimentare, au dus la sterilitatea femeii; lipsa de igienă; efectul devastator al bolilor (tuberculoza); greşita alimentare sau subalimentaţia
copiilor cauzează mortalitatea infantilă etc.
Condiţiile naturale relativ favorabile, fertilitatea solului, ponderea
mare a câmpiei în ansamblul teritoriului Macedoniei au asigurat agriculturii ponderea principală în economia satului. Creşterea animalelor
a fost o altă sursă de existenţă şi de venituri a gospodăriilor ţărăneşti.
Pentru perioada veche nu avem date concludente referitoare la situaţia
economică a satului, dar, în Macedonia, ca în întreg Banatul, cultivarea
pământului şi creşterea animalelor au constituit principalele ocupaţii şi
surse de existenţă.
Ca urmare a creşterii populaţiei, cât şi din motive de dezvoltare,
s-a considerat necesară transformarea – în locuri cultivabile sau păşuni
– a unor părţi întinse din pădurile aflate în preajma satului, de asemenea
mari suprafeţe de pământ au fost redate agriculturii prin lucrările de
hidroamelioraţii întreprinse la sfârşitul secolului XIX-lea. Deşi sistemul
de cultură trienal sau în trei hotare era cunoscut, dominant a rămas multă
vreme sistemul bienal: o parte a hotarului era semănată un an, iar cealaltă
era lăsată să se odihnească.
Cucerirea Banatului de către habsburgi a însemnat o organizare
mai clară, atât din punct de vedere economic, cât şi administrativ.
Statutul social al iobagilor, care formau majoritatea ţărănimii, a cunoscut
fluctuaţii de la o epocă la alta, în funcţie de suprafaţa lotului în posesie,
de cuantumul obligaţiilor feudale şi, mai ales, de stabilizarea lor. Până
la 1765 nu se remarcă preocupări pentru reglementarea suprafeţei loturilor
ţărăneşti, fiind acordate de administraţie într-o manieră subiectivă. În
asemenea condiţii au loc repetate abuzuri la fixarea obligaţiilor ţărăneşti,
atât fiscale, cât şi feudale. Sub imboldul noului curs reformator instituit
de coregentul Iosif, s-au realizat: o conscripţie a populaţiei; măsurarea
hotarelor comunelor şi districtelor; delimitarea şi împărţirea loturilor
date ţăranilor în posesie. Reglementarea suprafeţei loturilor ţărăneşti s-a
făcut în funcţie de capacitatea de muncă a familiei, stabilindu-se suprafaţa
sesiei întregi la 34 iugăre (24 iugăre arător, 6 iugăre fâneţe, 3 iugăre
păşune şi 1 iugăr loc de casă şi grădină), jumătate de sesie la 19 iugăre
(12 iugăre arător, 4 iugăre fâneţe, 1 iugăr păşune, 1 iugăr intravilan),
180
sfertul de sesie la 11 iugăre (6 iugăre arător, 3 iugăre fâneţe, 1 iugăr
păşune, 1 iugăr intravilan) şi optimea de sesie la 7 iugăre (5 iugăre arător,
1 iugăr păşune şi 1 iugăr intravilan). Suprafeţele care depăşeau întinderea
loturilor ţărăneşti au fost împărţite în moşii şi arendate de administraţia
provincială prin licitaţie27.
Obligaţiile ţăranilor către stăpânul feudal şi faţă de stat au constituit
o permanentă sursă de nemulţumiri a populaţiei băştinaşe. Ţărănimea a
fost supusă la plata contribuţiei pentru nevoile militare, robotă, zeciuială
şi încărtiruirea trupelor. Zeciuiala se presta împăratului în calitate de
stăpân feudal, din cereale, animale, fân, vin, ceară, porci şi miere; se
lua a zecea parte din toate produsele, indiferent de recoltă. Robota era
prestată împăratului în dubla sa calitate; pe parcurs, robota s-a transformat
în bani, iar răscumpărarea ei se făcea anual. Reglementarea urbarială
din 1780, în vigoare până la revoluţia paşoptistă, asigura dreptul de
intervenţie al statului şi raporturile dintre ţărani şi proprietari. Această
tentativă a monarhiei s-a lovit de rezistenţa nobilimii maghiare, în condiţiile
apartenenţei Banatului la Ungaria28.
Patenta imperială pentru desfiinţarea iobăgiei, emisă la 22 august
1785, a avut efecte benefice; deşi ţăranii rămân mai departe în starea
de iobăgie, ei şi-au dobândit doar libertatea personală. Până la revoluţia
din 1848, dieta Ungariei din 1836 – prin articolele dietale – garantau
libertatea de strămutare, accesul la funcţii, la justiţie, la profesiuni,
dreptul de a dobândi imobile, libertatea de a dispune de averea proprie,
dreptul de răscumpărare a libertăţii, cu acordul proprietarului, toate
acestea făceau ca iobăgimea bănăţeană să aibă un statut mai bun decât
în Transilvania. Nuanţele sunt de mai mică importanţă, pentru că ele
nu pot modifica ponderea şi gravitatea chestiunii ţărăneşti în ansamblul
societăţii29.
Odată cu încorporarea Banatului la Ungaria din 1788-1789 fenomenul cel mai important pentru istoria naţională a românilor l-a constituit
apariţia unui grup compact de nobili macedo-români, ridicaţi din rândul
negustorilor bogaţi, dintre care mulţi s-au identificat cu idealul naţional
românesc şi au patronat iniţiative cu caracter naţional. La Macedonia a
ajuns proprietar Toma Vidak Ioanovici şi apoi Ioan Nicolici de Rudna
27
Ibidem, p. 62.
Ibidem, p76.
29
Ibidem, p.81.
28
181
(sârb) şi urmaşii săi care în general s-au comportat bine cu locuitorii
satului.
Anii 1794 şi 1795 au fost ani de secetă şi foamete, când au pierit
mulţi locuitori din Macedonia. Revoluţia din 1848 a rezolvat una din
marile nemulţumiri ale ţărănimii, şi anume a fost desfiinţată iobăgia;
iobagul a devenit proprietar pe sesia pe care o lucra, plătind despăgubirea
stabilită de autorităţile austriece.
Ca urmare a Patentei Imperiale din 1852 încep, şi în Banat,
comasările de hotare şi separările de păduri şi de păşuni. Comasarea
proprietăţilor ţărăneşti aflate, în majoritatea cazurilor, răspândite în
mai multe loturi era un proces absolut necesar în vederea introducerii
unei economii moderne. Loturile mici ale gospodăriilor ţărăneşti, răsfirate,
împiedicau – în mare măsură – folosirea tehnicii moderne, cultivarea
cu randament a plantelor cerealiere şi industriale. Mai mult, prin deplasarea de la un lot la altul se pierdea un timp preţios, iar drumurile de
acces spre loturile mici răpeau mari suprafeţe de teren. În ciuda acestor
fapte evidente, ţărănimea se opunea cu îndârjire oricărei reglementări,
ceea ce a dus la tergiversarea comasării, proces neterminat nici până la
izbucnirea primului război mondial. Această rezistenţă avea, de altfel,
o bază reală, ţinând cont de experienţa negativă pe care ţărănimea a
acumulat-o de-a lungul secolelor în raporturile cu proprietarii feudali30.
Până în anul 1887 la Macedonia domeniul baronului de Rudna era
amestecat cu pământurile ţăranilor din sat. La stăruinţa moşierului şi
cu ajutorul organelor de stat în acel an s-a facut comasarea pământului,
moşierul primind pământul într-un singur loc. Comasarea pentru moşier
a fost avantajoasă, dar pentru ţărani nu, căci prin această comasare mulţi
ţărani au primit pământuri slabe aşezate în zona joasă din lunca Timişului.
Hotarul comunei, adică suprafaţa de teren agricol intrat în proprietatea
ţăranilor din Macedonia după comasare şi până în momentul colectivizării
a fost de 5241 iugăre cadastrale, care era împărţit după cum urmează:
1. Vatra satului şi teren necultivabil ........ 300 iug.
2. Izlaz şi păşune comunal ....................... 636 iug.
3. Teren arabil şi pădure .......................... 4200 iug.
4. Drumuri şi şosele ................................. 105 iug.31
30
Lajos Kakucs, Contribuţii la istoria agriculturii din Banat, Ed. Mirton, Timişoara,
1998, p. 72-73.
31
Pr. Nicolae Tuca, loc., cit, p 112.
182
Urmărind reformarea imperiului, în anii de după revoluţia de la
1848-1849, forţele politice vor crea cadrul legislativ pentru modernizarea
administraţiei, finanţelor şi economiei în general. Această politică urmărea,
prin desfiinţarea vămilor interne în anul 1850, crearea unei pieţe interne
cu o mare putere de absorbţie. Totuşi, până la construirea căilor ferate,
din lipsa unor drumuri de acces sigure şi relativ ieftine, prezenţa produselor
agrare din Banat se mărginea doar la ţinuturile apropiate, iar accesul pe
pieţele externe era mult îngreunată. Construirea căii ferate Jebel-Ciacova
dată în funcţiune în 7 august 1893, care trece prin apropierea Macedoniei
şi apoi prelungirea liniei ferate Ciacova-Boka (Serbia) în 1895 a fost
un obiectiv obligatoriu pentru a crea o mai bună organizare a transporturilor
şi care va deschide calea mult aşteptată şi de ţăranii din Macedonia de
a-şi vinde produsele şi pe pieţe externe.
Pe marile domenii, inclusiv pe domeniul baronului Nicolici de
Rudna s-au introdus de timpuriu maşini moderne care au scurtat mult
timpul scurs între seceriş şi comercializarea produselor cerealiere. Pentru
a putea aprecia valoarea reală a introducerii unei batoze mecanice în
privinţa economisirii forţei de muncă, amintim că, la mijlocul secolului al
XIX-lea, la treieratul manual (cu îmblăciul) al unei cantităţi de 100 măji
de grâu erau necesare 1.800 ore de muncă; aceeaşi cantitate se obţinea
cu o batoză mecanică (cu tracţiune animală) în numai 300 ore de muncă,
iar cu batoza de aburi după 128 ore de muncă. În afară de avantajul
preţului, un alt avantaj considerabil faţă de domeniile vecine era
avansul de trei sferturi de an la vânzarea cerealelor. În cazul batozei
mecanice, cerealele puteau fi vândute în vara sau toamna recoltei,
domeniul neavând pierderi de depozitare, din cauza dăunătorilor şi a
germinaţiilor posibile. Acestea determinau pierderi de până la 10 %,
până în primăvara anului viitor (îmblăcitul manual era posibil numai în
timpul iernii)32.Avantajele folosirii maşinilor agricole în timpurile
respective le puteau obţine doar moşierii ce aveau suprafeţe mari de
cultivat şi bani suficienţi pentru investiţii, gospodăriile ţărăneşti fiind
obligate – din lipsa banilor – la folosirea metodelor învechite de cultivare
şi recoltare a culturilor. Folosirea uneltelor de lucru, plugul de lemn
fiind înlocuit cu plugul de fier, lucrările de reparaţii a căruţelor, atelajelor
32
Ibidem, p.104.
183
şi maşinilor agricole creează condiţii optime pentru dezvoltarea meşteşugurilor şi la sate. Şi în Macedonia au existat unul sau mai mulţi fierari,
rotari, şelari, potcovari, tâmplari, zidari etc. În perioada mai recentă,
când, datorită adoptării de haine orăşeneşti, industria casnică îşi pierde
obiectul muncii, ia avânt croitoria şi cizmăria, alte două componente
meşteşugăreşti din lumea satelor.
Marea secetă din anii 1863-1864 a distrus total recolta de grâu şi
porumb a sătenilor. Pentru a veni în ajutorul locuitorilor din Macedonia,
greu năpăstuiţi de efectul secetei şi de foamete, cancelaria imperială a
hotărât ca din familiile cu trei feciori trecuţi de 20 de ani, cel mare să
plece colonist în comunele Ecica- Română şi Sarcia (astăzi în Serbia),
fapt care a depopulat într-o oarecare măsură satul. De asemenea
îndelunga secetă a decimat şeptelul de animale al ţărănimii; după anii
secetoşi, animalele au fost vândute pentru existenţa familiei sau pentru
achitarea datoriilor cumulate. Pentru refacerea şeptelului ar fi fost
necesar un capital lichid, care depăşea posibilităţile micilor gospodării
ţărăneşti. De altfel, în toată perioada crizei agrare, pentru marea
majoritate a gospodăriilor mici şi mijlocii, principala grijă era salvarea
proprietăţii îndatorate. Indiferent de condiţiile catastrofale, ca urmare a
anilor secetoşi, băncile, dar şi aparatul de stat urmăreau încasarea
tuturor datoriilor şi impozitelor de la ţărănimea îndatorată. În aceşti
ani, execuţiile forţate în vederea încasării impozitelor, precum şi
licitaţiile cerute de bănci erau la ordinea zilei în Banat. Cele două decenii
ce au urmat după marea secetă din anii 1863-1864 au constituit perioada
cea mai grea pentru gospodăriile ţărăneşti mici şi mijlocii, din cursul
secolului al XIX-lea. Primele semne ale redresării economiei agrare au
fost constatate după recolta deosebit de bună din anul 188233. Perioada
de criză a relevat cu claritate deficienţele structurii agrare a Banatului,
bazate pe monocultură (70 % din suprafeţele cultivate le deţinea cultura
grâului şi porumbului), exploatarea neraţională a pământului, scăderea
producţiei de grâu pe un iugăr de pământ de la 11 măji, din anii 1850-1860,
la o medie de 6-8 măji, în anii 1890-1900.
Încă din perioadă imperiului austro-ungar, locuitorii Macedoniei
au încercat să-şi îmbunătăţească condiţiile de trai, emigrând mai ales
33
Ibidem,p. 118-119.
184
în SUA. Un prim val de emigrări s-a petrecut în anul 1905. Cel care a
reuşit cel mai bine dintre locuitorii Macedoniei a fost Moise Petraşcu
(fratele după mamă a lui Dimitrie Jiva), care a ajuns proprietarul unei
măcelării prospere în oraşul american Saint Baltimore. Un alt val de
emigrări s-a întâmplat în perioada comunistă, când mulţi tineri au trecut
clandestin graniţa cu Iugoslavia şi după un timp au reuşit să se stabilească în diferite ţări ale lumii, ajungând până şi în îndepărtata Australie.
Acolo s-au realizat material, dar au rămas pentru totdeauna chinuiţi de
dorul locurilor natale.
În luna mai a anului 1912 Timişul străpunge digul în dreptul
satului Cebza şi inundă şi Macedonia, 50 de case fiind distruse de ape.
Refacerea satului a costat şi timp şi bani, pagubele suferite de locuitorii
Macedoniei n-au putut fi uşor refăcute. Dacă până la marea inundaţie
din 1912 casele satului în marea majoritate au fost făcute din pământ
bătut de la temelie, după inundaţie, dacă nu sunt zidite din cărămidă
arsă, apoi toate sunt subzidite cu cărămidă arsă de la temelie până la
înălţimea de 1,1/2 m.
Tipologic, Macedonia se prezintă sub forma unei aşezări rurale
de câmpie, sistematizată în secolul al XVIII-lea. În raport cu reţeaua
stradală gospodăriile ocupă parcele dreptunghiulare alungite cu latura
îngustă spre drum şi au anexele construite în imediata apropiere a acestuia.
Cu foarte puţine excepţii casele constituie elemente componente al
frontului stradal, la care participă şi unele anexe, care nu sunt orientate
spre curte. Casa de plan dreptunghiular, cu latura scurtă spre stradă are
la bază tipul de plan cu tindă şi două încăperi. Pe latura lungă apare de
regulă o prispă totală (târnaţ) cu stâlpi de lemn neornamentaţi sau din
zidărie. Aceste prispe înregistrează în ultimul timp tendinţa de transformare în coridoare închise. Casa de locuit cu plan în “L” este mai
puţin folosită. Structura caselor este realizată din zidărie de cărămidă
nearsă, iar pe fundaţii de cărămidă arsă, iar planşele şi şarpantele din lemn.
La casele mai vechi s-a folosit şi tehnica pământului bătut, învelitorile
sunt în prezent executate din ţiglă. Iniţial, în zonă s-a folosit pentru
acoperire trestia, paiele şi tulpinile de porumb. Anexele sunt grupate
spre curte sau în prelungirea casei. Pentru anexe sistemul structural
este realizat tot din cărămidă nearsă la ziduri şi lemn pentru şarpantă.
De obicei văiuga s-a folosit la grajduri în timp ce pătulul şi şopronul
185
186
sunt făcute din rigle de lemn. Gospodăriile sunt delimitate prin garduri
de scânduri, pari sau zidărie. Este des folosit gardul compact din zidărie
spre stradă, cu porţi de lemn simple. În ultimele decenii se foloseşte tot
mai des plasa de sârmă şi porţile metalice. Construcţiile mai vechi au
faţade simple, tencuite şi lipsite de ornamente, spre stradă unele case
au decoraţiuni simple cu motive rombice sau vegetale.
Topologie volumetrică. Planuri gospodării
Sat Macedonia, com. Ciacova
Topologie planimetrică. Sat Macedonia, com. Ciacova
Sistem constructiv general: fundaţii şi soclu = cărămidă;
ziduri = văiugă; planşeu = lemn; învelitoare = ţiglă;
a - coridor, b - cameră, c - bucătărie, d - cămară-şpais,
e - pivniţă, f - încăperi speciale, g - grajd
Aşa după cum aminteam, culturile predominante în economia
agrară a satului Macedonia au fost grâul şi porumbul. Grâul, folosit
atât în alimentaţie, dar şi la vânzare, mai ales la piaţa din Ciacova şi
Timişoara. Porumbul a fost cultivat atât pentru alimentaţie, dar mai
ales pentru furajarea animalelor din gospodării. Ovăzul avea o căutare
deosebită pentru furajarea animalelor de tracţiune. Orzul era cultivat
pentru aportul său la îngrăşarea animalelor, dar, în acelaşi timp, era
destinat şi fabricilor de bere din ţinut. În perioada mai recentă, în Macedonia
s-a dezvoltat şi viticultura, e adevărat pe suprafeţe mici. Pe lângă producţia
cerealelor, ramura cea mai importantă din agricultura Macedoniei a
fost creşterea animalelor. Creşterea vitelor cornute era o preocupare
187
specială a gospodăriilor ţărăneşti, care foloseau tracţiunea animalelor
pentru cultivarea pământului şi pentru transport. Odată cu scăderea
suprafeţelor de păşunat se reduce şi numărul animalelor, iar odată cu
generalizarea plugurilor de fier cu o mai mare capacitate de arat în
adâncime, vitele cornute au fost înlocuite cu cai puternici. După anul
1873 începe un proces de lungă durată în structura zootehniei din
Banat. În cursul acestui proces, rasele tradiţionale locale sunt înlocuite
cu rase mai bune, având randament superior atât la producţia de carne,
cât şi la lapte. Astfel, pe lângă animale cornute, cai, porci se cresc şi oi,
a căror lână avea, în perioada respectivă, o căutare deosebită. Pe
marile domenii, mai bine orientate spre producţia de marfă, se trece la
creşterea animalelor de rasă. Pe lângă creşterea vacilor de lapte, în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a acordat o atenţie sporită şi
creşterii vitelor pentru carne. Creşterea cailor s-a impus pentru rolul lor
preponderent ca animale de tracţiune. În gospodăriile ţărăneşti din
Macedonia în acea perioadă, unde la plug erau folosiţi mai ales boii, se
creşteau cai de rase mai puţin rezistente la muncile câmpului, uşori,
buni la trap, cum ar fi lipiţanii şi caii arabi34.La începutul secolului al
XX-lea, din cauza nerentabilităţii lânei, oile de rasă au fost crescute
numai de către unele domenii. Majoritatea gospodăriilor ţărăneşti au
crescut rasele locale ţurcana şi ţigaia35.Creşterea porcilor şi exportul
produselor specifice, cum sunt untura şi carnea afumată, aveau o
tradiţie lungă în Banat. În gospodăriile ţărăneşti se creşteau porci
pentru consumul propriu, dar şi pentru vânzare. Evident că, pe lângă
creşterea animalelor mari, în Macedonia, în fiecare gospodărie, se mai
creşteau şi animale mici (păsări, găini, raţe, gâşte, curci), iar un
domeniu distinct îl constituia albinăritul. Deşi cultivarea pomilor se
făcea pe terenul din jurul casei, în Macedonia, în perioada interbelică
şi, probabil, şi înainte, existau mai multe cazane de răchie.
După Marea Unire s-a înfăptuit reforma agrară, pe baza legii din
23 iulie 1921. Legea prevedea două categorii de oameni care au fost
îndreptăţiţi să primească pământ, şi anume: 1. – capii de familii care, în
ultimii ani înainte de concentrare, au lucrat în agricultură şi acei care,
înainte de expropriere, au lucrat pe pământurile expropriate; 2. – orga34
35
Ibidem, p. 133.
Ibidem, p. 134.
188
nizaţiile bisericeşti şi şcoli, numai atunci când preoţii şi învăţătorii au
fost plătiţi din veniturile agricole. Prin reforma agrară din 1921 s-a
expropriat moşia baronului Nicolici de Rudna, absenteist. Din această
moşie s-a împroprietărit ţăranii săraci din Macedonia şi Petroman cu
loturi de 5 iug. pentru fiecare cap de familie îndreptăţit. Pădurea baronului a fost transformată în parc de vânătoare şi aici a venit de câteva
ori în perioada interbelică regele Carol al II-lea însoţit de fiul său Mihai,
pe atunci un băiat vioi şi zburdalnic, după cum îşi aminteşte Gheorghe
Ciorogar participant a partidele de vânătoare ca şi gonaş.
Reforma agrară din 1921 a produs schimbări importante în structura
şi situaţia ţărănimii. Înfăptuirea reformei agrare a dus la creşterea proprietăţii ţărăneşti; o pondere mai mare, din punct de vedere numeric şi
ca poziţie economică, a dobândit-o ţărănimea mijlocaşă. Dincolo de
aceste avantaje obiective, legea agrară s-a făcut în condiţiile unor grave
încălcări ale legii; abuzurile săvârşite începeau de la întocmirea tabelelor
cu cei îndreptăţiţi a primi pământ, unde se făceau numeroase omisiuni.
Putem enumera şi alte abuzuri: ţăranii erau împiedicaţi să intre în posesia
loturilor, au fost tergiversate lucrările de aplicare efectivă a reformei,
ceea ce explică de ce a întârziat aşa de mult traducerea în viaţă a acestei
reforme. Scopul principal al reformei agrare a fost întărirea ţăranului
prin pământ, însă, din păcate, acest ţel n-a fost atins nici în proporţie
de 70 %, datorită lipsei unei politici agrare adecvate. Ori, după legiferarea
exproprierii şi împroprietăririi, o politică agrară gospodărească consecventă
cu textul şi litera legii din 1921 era absolut necesară. Reforma aceasta,
de altfel benefică şi de mari proporţii, nu-şi are momentul critic în
expropriere şi împroprietărire, ci ulterior acestora în dispoziţiile (sau
lipsa dispoziţiilor) luate, o bucată de vreme, pe marginea reformei. Neavând
un credit ieftin, împroprietăritul sărac nu va avea nici inventarul agricol
necesar unei exploatări rentabile, obligându-l fie să-şi muncească bucata
de pământ cu metode rudimentare, fie să o arendeze, iar în momentul
apariţiei legii Mihalache, să-şi vândă lotul, îngroşând rândurile proletariatului agricol.
Cauza fundamentală a crizei economice din anii 1929-1933,
raportată la lumea satului şi care a făcut ca nivelul de trai al ţărănimii
să scadă, a fost marele decalaj între preţurile producţiei agricole şi cele
industriale, ca de exemplu: la pieţele din Timişoara
189
Produsul
Carne porc 1 kg
Lapte 1 l
Grâu 1 kg
Porumb 1 kg
Zahăr 1 kg
Petrol 1 l
Ciment 100 kg
1929
52,25
10
6,55
6,06
39
6,5
278
1930
46,85
7
4,37
2,72
39
6,5
278
1931
32,85
6,05
2,9
2,53
41,90
4,15
283
Se constată nu numai diferenţa dintre cele două categorii de
produse, ci şi faptul că preţul produselor agricole a scăzut mult mai
rapid decât al produselor industriale. Scăderea preţurilor produselor
agricole a determinat o reducere considerabilă a utilizării maşinilor
agricole şi a îngrăşămintelor şi se va recurge din nou, în mare măsură,
la folosirea unor mijloace de muncă rudimentare. Lipsa unei exploatări
raţionale a pământului, datorită utilizării – în mai mare măsură – a
metodelor cu un randament scăzut (aratul cu plugul cu tracţiune animală,
folosirea grapelor de mărăcine, semănatul păioaselor cu mâna) a avut,
drept consecinţă, o gravă oscilaţie a producţiei de la an la an, mai mult
în funcţie de condiţiile climatice. Acest fapt a dus la existenţa unei
permanente stări de nesiguranţă în lumea satului Macedonia. La aceasta
se adaugă greutăţile provocate de calamităţile naturale; în anul 1932
judeţul Timiş-Torontal a fost afectat şi a suferit pagube enorme din
cauza inundaţiilor, grindinei, ruginei şi a febrei aftoase (la animale).
Pagube mari au suferit locuitorii din Macedonia în anul 1932 din cauza
febrei aftoase, ca urmare a organizării slabe a serviciului sanitar şi a
lipsei de medicamente necesare. Pentru a limita extinderea bolii, autorităţile au recurs la închiderea târgurilor şi pieţelor, ceea ce a provocat
alte pierderi băneşti pentru ţărani. Ţăranii nu şi-au putut vinde animalele,
deoarece, aproape întreg anul 1932, târgurile şi pieţele au fost închise
în toate comunele din plasă şi aproape în tot judeţul.
Majorarea sarcinilor fiscale şi modul nejust de stabilire a impozitelor
au creat puternice nemulţumiri în rândul ţărănimii. De exemplu, impozitul
agricol a fost stabilit în anul 1928, când preţul grâului era de 900 lei
m.m., în timp ce grâul se vindea – în acel moment – cu 140-160 lei
m.m. O altă cauză au fost datoriile către bănci şi cămătari; se constată,
190
în acei ani, că 90 % din ţărani sunt datori la băncile populare, în primul
rând şi la sucursalele băncilor liberale de prin centrele de plasă. Exista,
de asemenea, o pronunţată diferenţă între preţul zilei de muncă cu braţele
şi preţurile muncilor efectuate cu animalele şi utilajele. De exemplu, în
anul 1931 ziua de lucru cu braţele era plătită cu 20-30 lei, iar aratul unui
hectar era de 300 lei. Ieşirea din criză, conversiunea datoriilor agricole
s-a petrecut după anul 1933, când şi la Macedonia s-a simţit un binevenit
reviriment, ce s-a consolidat în anii următori, până la izbucnirea celui
de-al doilea război mondial.
Este cert că o parte din locuitorii Macedoniei nu au putut depăşi
prea mult pragul sărăciei, deşi o anumită ameliorare s-a produs şi în
nivelul lor de trai. Evoluţia calităţii vieţii în perioada interbelică nu poate
fi apreciată global. Sensul general a fost cel de progres, de ridicare la
cerinţele şi posibilităţile timpului respectiv, dar au existat reculuri
temporare (1929-1933), urcuşuri importante (1934-1940) şi, mai ales,
pronunţate diferenţe între categoriile de populaţie36.
Declanşarea celui de-al doilea război mondial şi implicarea directă
a României, din iunie 1941, în acţiunile militare pe frontul din Est, a
creat noi şi multiple neajunsuri în rândul locuitorilor Macedoniei.
Concentrările, mobilizarea pe front a unor locuitori au lăsat numeroase
familii fără forţa de muncă activă şi tânără. Prin legea mobilizării agricole,
toată populaţia de la sate cuprinsă între 12-70 de ani era mobilizată
pentru lucru. Prin decretul-lege din anul 1942 a fost hotărâtă blocarea
– în patrimoniul statului – a grâului, porumbului, ovăzului, orzului şi
secarei. În baza acestui decret, guvernul a hotărât să lase la producător
o cantitate redusă (60 kg grâu pe an), restul fiind rechiziţionat. Printrun alt decret-lege se impun măsurile luate de guvern privind planurile
de cultură. Locuitorilor li s-a cerut să cultive o serie de plante, deşi
mulţi aveau loturi mici, care abia ajungeau pentru cultura cerealelor
necesare întreţinerii familiilor. Aceste produse erau rechiziţionate cu
mare întârziere şi la preţuri derizorii. Stabilirea raţiei de cereale pe anul
1942-1943 în cote foarte mici a nemulţumit pe ţărani, care încercau săşi facă singuri dreptate: snopii de grâu de pe câmp erau transportaţi
noaptea acasă, bătuţi cu ciomege, iar grâul rezultat era ascuns. Rechi36
Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, Timiş, Monografie, Ed. Marineasa, Timişoara, 1998,
p. 201.
191
ziţionarea animalelor de tracţiune a creat o situaţie grea ţăranului,
lipsindu-l, astfel, de mijloacele de producţie.
După terminarea războiului, pe fondul ocupaţiei militare străine
şi impunerii unui regim politic împotriva voinţei majorităţii românilor,
reforma agrară din 1945 a avut mai mult implicaţii politice şi mai puţin
efecte economico-sociale. Prin această reformă s-au împroprietărit
locuitorii Macedoniei lipsiţi de pământ cu câte 5 ha, fie din rezerva de
stat, fie din pământul nemţilor ce se aflau pe teritoriul satului.37 Lipsiţi
de capital propriu, de inventar agricol, obligaţi să dea cote şi să plătească
impozite, majoritatea ţăranilor împroprietăriţi nu se vor bucura de
efectele pozitive ale dreptului de proprietate. Sistemul cotelor şi al
impozitelor agricole a constituit principalul instrument pentru sărăcirea
ţărănimii, în vederea colectivizării agriculturii.
Meseriaşii din comună din acea perioadă: Pavel Drăgan fierar,
Ioan Sculean fierar, Ioan Raşa rotar, Petru Hegheş rotar, Petru Drăgan
frizer, Aurel Bosica frizer, Ioan Rusu frizer, Petru Halas frizer, Petru
Olaru comerciant.
În Macedonia, datorită propagandei făcută cu mult zel, în anul
1955 ia fiinţă o asociaţie agricolă compusă din 12 familii individuale,
care în anul următor se transformă în gospodăria agricolă colectivă
,,Timişul” compusă din 17 familii individuale şi care lucrează împreună
86 de ha. pământ arabil. În anul 1959 întreaga agricultură a satului se
socializează.38 După anul 1960 condiţiile de existenţă se ameliorează
treptat, au sporit retribuţiile pentru ziua de muncă, s-a realizat o
îmbunătăţire a aprovizionării populaţiei cu produse de larg consum.
Spre anul 1980 şi după, odată cu hotărârea conducerii statului de achitare
integrală a datoriei externe, calitatea vieţii decade, lipsurile revin, prin
raţionalizarea produselor de larg consum şi imposibilitatea procurării
lor din magazine. Preţurile oferite de stat pentru produsele agricole ale
C.A.P.-urilor erau foarte mici şi valoarea în bani a normei-muncă era
redusă, astfel că nivelul de trai al majorităţii populaţiei de la sat a scăzut
de la an la an 39.
Revoluţia din decembrie 1989 a însemnat şi o renaştere a speranţei
de realizare a unui nivel de viaţă adecvat sfârşitului de mileniu, într-o
37
Pr. Nicolae Tuca, loc., cit. p. 5
Ibidem, p. 111.
39
Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, op. cit., p. 213.
38
192
societate prosperă. În ce măsură s-au realizat şi cât de mult realizările
corespund şi împlinesc dorinţele noastre este o întrebare la care poate
răspunde sincer fiecare cititor al acestei lucrări. În orice caz, după 1990
agricultura satului a fost supusă unei modificări structurale, datorate
schimbării statutului juridic al dreptului de proprietate asupra suprafeţelor
agricole. Ţăranii au redevenit proprietari asupra pământului, realizându-se
o creştere importantă a sectorului privat, cu efecte pozitive în economia
agrară. Evident că sunt mari greutăţi în exploatarea eficientă a loturilor
particularilor, populaţia e îmbătrânită, sunt insuficiente fondurilor
financiare pentru procurarea maşinilor, îngrăşămintelor chimice şi
ierbicidelor, se simte lipsa unei pieţe de valorificare rentabilă a produselor
agricole şi multe altele. Rezolvarea pozitivă a acestor chestiuni ar putea
duce, într-un timp relativ scurt, la stabilitatea populaţiei rurale şi la o
revigorare în lumea satelor.
194
ANEXE
Păr. Cornel Bercea în faţa iconostasului
Biserica din Macedonia
Corul şcolar condus de păr. Nicolae Ţuca
Familie din Macedonia
196
Tineri căsătoriţi
Cuplu de ţărani îmbrăcaţi în portul popular
195
Tineri în port popular
la începutul veacului XX
Militari din Macedonia în armata austro-ungară
Anexe
197
Anexe
Duminică la Căminul Cultural
Câţiva dintre vechii corişti
198
Câţiva dintre vechii corişti
Pe vremea colectivului
199
Anexe
200
Brigada artistică a satului la un festival
Tradiţii la înmormântare
Copiii de la grădiniţă interpretând "Albă ca Zăpada şi cei 7 Pitici"
Aspect de la o înmormântare în perioada interbelică

macedonia - Banaterra

Transcrição

Documentos relacionados

Descarca pdf

topolovăţu mare - Consiliul Judeţean Timiş