CULTURA CRETINA

SEPT.-OCT.
ANUL XIX
NR.
9-10
CULTURA CRETINA
REVISTĂ LUNARĂ
RASBOIUL
Măcelul a început. La 1 Septemvrie 1939. Nu-i mirare. L-am
pregătit atâta vreme, cu atâta satanică îndârjire, încât ne vine să
exclamăm uşuraţi: „In sfârşit"! Aşteptarea devenise insuportabilă.
Acuma ne ştim de o grijă: ce-am căutat, am aflat. — Jumătate
Europa a intrat în hora morţii; cealaltă îşi aşteaptă, resemnată,
rândul.
Răsboiu... Ce vorbă simplă! Cum poate ea închide în sine infernul,
cu toate ororile lui ? Şi cum de-o putem rosti fără să simţim fiorii
nefiinţii? — Şi iată, răsboiul este pâinea noastră cea de toate
zilele; el ne consumă energiile, ne ţine încordate gândurile, dă
hrană nervilor biciuţi de setea senzaţionalului. Stăm imobilizaţi
lângă aparatele de radio şi urmărim cu înfrigurare încăerarea ete­
rică dintre Havas şi D. N. B., Reuter şi Ştefani şi Rador şi toate
celelalte puteri nevăzute ale fanteziei universale. Schimbăm feţefeţe; ne aprindem şi ne întristăm, ţesem visuri, facem comentarii
şi prognosticuri îndrăsneţe. Trecem prin toată gama sentimentelor
şi senzaţiilor, fără să ne dăm seama de tâmpită monotonie a me­
lodiei care ne răscoleşte fiinţa. Căci ori din ce zări ar veni, ori în
ce limbă ar suna, toată melopea „comunicatelor" spune cu îndă­
rătnicie în fiecare zi, la fiecare ceas, acelaşi lucru: „Am bombar­
dat... am distrus... am nimicit., am înfrânt... am doborît... am scu­
fundat... am ucis...' (Pe răniţi nu-i mai numără nimeni; ei sunt
prea mulţi şi... cantitate neglijabilă).
Nu-i mirare. In ciuda tuturor aparenţelor contrare, în realitate
nu există decât un singur cartier general, cu un singur comandant
suprem: Moartea! De-acolo vin toate comunicatele, care nu sunt
decât troparele de îngropare ale Europei. Notele lor lugubre cad
1,
1
514
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-10
ca bolovanii iadului şi isbesc fără milă şubreda raţiune omenească.
Ea, sărmana, ar vrea să plângă de atâta durere; cade însă strivită
sub lovituri, şi abia mai poate ţipa, cu ultima desnădejde: De c e ?
De ce această nebunie criminală? De ce prăpădul acesta idiot?
De ce vărsări de sânge, de ce atâta geamăt de durere, de ce
mame cu inimi sfărmate, de ce văduve şi legiuni de orfani, de ce
nesfârşite şireaguri de epave omeneşti care să se târîe pe străzile
pustii, printre ruinele orgolioasei noastre civilizaţii?
Oricât s'ar sbuciuma, mintea omenească nu găseşte răspuns.
Nu există justificare pentru această nebunie sinistră.
Nu e vorba de cazul singuratic, de cutare răsboiu în concret.
Pentru fiecare din ele se găsesc explicaţii şi fiecare beligerant do­
vedeşte, cu cărţi albe şi colorate, că celalalt e vinovatul, care 1-a
silit să-şi caute ori apere dreptatea cu armele. Ci întrebarea e: de
ce, la răstimpuri mai lungi ori mai scurte, trece peste lume acest
pârjol crâncen? De ce oamenii se duc, cu feţe scăldate în lumina
eroismului, la un măcel inuman ? De ce nu găsesc altă cale, paş­
nică şi umană, pentru a-şi face dreptate în conflicte ? De ce clă­
desc, muncind spornic decenii după decenii, pentruca apoi, într'o
pornire de furie dementă, să dărâme tot ce-au construit? întreba­
rea e: de ce e ţesut în istoria omenească acest element satanic,
care se chiamă răsboi ?
Pământul, slavă Domnului, e mare. Ne cuprinde şi ne poate
hrăni boereşte pe toţi. Tuturor le oferă, la suprafaţă şi în văzduh,
„spaţiu vital" suficient. Iar produsele agricole şi industriale sunt
atât de spornice, încât trebue să le distrugem, să le ardem, să le
aruncăm în mări, ca să nu le scadă preţul sub cost. — Şi chiar
dacă n'ar fi aşa, dacă n'ar fi deajuns mijloacele de trai, răsboiul le
sporeşte ? Nu; ci e distrugerea şi pustiirea însăşi.
I-s'a dat răsboiului titlul pompos de ultima ratio. El ar fi>
adecă, în anumite conflicte, singura cale pentru a-ţi apăra dreptul
refuzat ori încălcat, pentru a obţine reparaţia datorată, din mo­
ment ce nu există judecătorii capabile a rezolva certurile dintre
popoare aşa cum le desleagă tribunalele pe cele dintre particulari.
„Ubi iudicia deficiunt, incipit bellum", zicea Hugo Grotius ) . — In
realitate însă, din „ratio" nu există nimic în acest tribunal al forţei
brute, chemat să facă dreptate între fiinţe raţionale. Mai curând
s'ar putea spune că este ultima degradatio, cea mai ruşinoasă de­
cădere a omului care îşi încredinţează viaţa şi face dreptatea pendentă de bubuitul tunului.
') De iure belii et pacis 1. 2 c. 1. § 2 n. 1.
515
E firesc, de sigur, şi inevitabil să existe conflicte între ţări,
cum există între indivizi. Tribunale care să le judece, cu autoritate
nediscutată, nu există. încercările de până acuma, începând cu ve­
chile teorii despre pacea eternă până la tribunalul internaţional dela
Haga şi la Societatea Naţiunilor care mai hibernează încă în munţii
Elveţiei, s'au dovedit neputincioase. Ele par a da dreptate lui
Leibnitz care, vorbind de proiectele abatelui St. Pierre, spunea cu
melancolie, că pax perpetua poate fi perfect de bine deviza unui
cimitir, „fiindcă morţii nu se bat; cei vii însă au alte porniri; şi cei
mai puternici nu prea respectă tribunalele" '). — Dar tocmai aceasta
este întrebarea: de ce nu există aceste tribunale ? Aşa ar fi raţio­
nal să se rezolve neînţelegerile dintre ţări, ca şi cele dintre indi­
vizi: prin sentinţa minţii, dată după porunca dreptăţii şi a legii.
Numai acest mijloc e demn de om, numai el respectă ordinea mo­
rală în care suntem încadraţi şi numai el salvează adevăratele
interese şi bunuri care pot ajunge obiect de discuţie între popoare.
De ce dară până astăzi omenirea n'a reuşit să-şi creeze această
rotiţă esenţială în organizarea ei, ci preferă deslănţuirea furtunii
care samănă moartea şi pustiul?
„E o fatalitate, o lege crâncenă a firii sub a cărei povară
gemem", — mai îngână frământarea raţiunii resemnate. — Natura
întreagă i-se supune. Pretutindeni, în întreaga împărăţie a vieţii,
atât vegetale cât şi animale, domneşte legea violenţei, dreptul ce­
lui mai tare. Omul nu poate face excepţie. Mai mult — continuă
glasul militarismului nordic întrupat în fostul comandant Moltke') —
nici n'ar fi bine să facă. „Pacea eternă — zice el — nu-i decât
un vis, şi nu-i nici frumos măcar; răsboiul e un element în ordinea
de Dumnezeu voită a lumii acesteia. In el se desvoltă cele mai
nobile virtuţi ale omului: curajul şi lepădarea de sine, simţul dato­
riei şi spiritul de sacrificiu dus până la jertfirea vieţii însăşi.
Fără răsboiu lumea s'ar cufunda în mocirla materialismului".
Puţini sunt îndrăzneţii cari şi-au permis să sfideze în acest
chip brutal sentimentul general al omenirii. Oamenii suportă răs­
boiul ca o fatalitate, ca o necesitate, ca o operaţie dureroasă în
urma căreia se speră dobândirea sănătăţii. Dar a preamări răs­
boiul în sine, ca lege fundamentală a existenţei, este ceva deadreptul anormal. — Răsboiul e un rău. Cel mai mare. Cresc şi în
vâltorile lui, per accidens, virtuţi, aşa cum cresc flori pe ruine şi
pe morminte. Cine va spune însă că fără ruine n'ar fi flori, a căror
') Scrisoare către Mr. Grimarest, 4 Iunie 1712.
') Inr'o scrisoare trimisă lui Blumbschli, în Dec. 1880.
1*
516
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-10
teren propriu e grădina şi livada?! — Lege a firii? Chiar dacă ar
fi pentru alte vietăţi — problema pe care nu o discutăm aci — ea
nu este lege a firii omeneşti. Fiindcă omul are altă rânduială, altă
ordine de Dumnezeu voită, decât iarba câmpului şi decât lupii co­
drilor. El, cu toate faptele şi isprăvile lui, se ţine de lumea supe­
rioară a ordinei morale.
Dacă n'ar fi aşa, ci dacă ar avea dreptate Moltke cu ciracii
lui de azi, slăvitori ai „realismului eroic", cum s'ar grăbi urzitorii
răsboaielor să pretindă pentru sine gloria de a fi hărăzit omenirii
atâta bine şi atâta virtute! In realitate însă se pare că nimeni nu
este mai cutremurat de sângeroasa ispravă decât tocmai aceia
cari îi simt povara pe conştiinţă. Cum se lepădă fiecare, cum îşi
spală manile, cum protestează şi fac jurăminte solemne, în faţa
lumii şi a posterităţii, că nu ei, o nu! ci alţii, ceialalţi au toată
vina şi toată răspunderea, în cer şi pe pământ. De ce această fugă
şi spaimă? Fiindcă — observă just Prohâszka ) — om pământean
nu poate purta o povară atât de îngrozitoare, doar diavolul dacă
se poate încărca cu ea. Fiindcă raţiunea şi morala, sentimentul
comun de umanitate ca şi instinctul de conservare, întreaga fiinţă
umană se revoltă din adâncurile ei împotriva barbariei infernale şi
proclamă ca ideal, ca valoare esenţială şi lege de urmat pentru
om: pacea, echilibrul, armonia, păstrarea vieţii, sporirea bunurilor
câştigate, desăvârşirea în bunătate, în blândeţe, în dreptate şi în
iubire. Răsboiul este negaţia brutală şi cruntă a acestui ideal. De
aceea este prin definiţie inuman şi profund iraţional.
Da, răsboiul este o înfiorătoare descărcare de forţe
iraţionale,
care trec peste noi pustiitoare ca uraganele şi se revarsă peste
lume ca lava ucigătoare a vulcanilor. — Nu se poate nega, de
sigur, contribuţia unor factori determinaţi care le provoacă, nici
răspunderea căpeteniilor de popoare care le urzesc. De aceea se
şi poate face deosebirea între răsboiul just şi injust, între agresor
şi cel care îşi apără dreptul şi viaţa. Totuşi, răsboiul e cu totul
altceva decât această scânteie iniţială, care aci are mai mult rolul
semnalului de plecare dela concursurile sportive. Nimeni, ţar ori
sultan, preşedinte de republică ori dictator total şi totalitar, oricât
de conştient şi criminal ar lucra la aţâţarea incendiului catastrofal,
nu e stăpân pe toate acele fire tainice, din concursul cărora se
clădeşte fiorosul rug. Cine poate prinde şi dirija tot acel potop
de sentimente iraţionale, de simpatii şi antipatii, de atracţii şi re­
pulsii, de inconştiente reminiscenţe istorice, de ascunse interese
l
') Osszeggyujtott munkâi, v. 10 pg. 292.
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
517
economice şi de porniri instinctive incalculabile, care fac să se
agite sufletele popoarelor ca marea în furtună ? ! Şi cine, ce putere
tainică produce marea transformare la faţă a omului şi popoarelor
plecate la răsboi? Cine dă acea contagiune a însufleţirii care lu­
minează feţele, şi cum de se desbracă omul de sine însuşi lăsând
acasă aproape tot ce se zice cultură şi civilizaţie, devenind, din tată
duios şi din intelectual rafinat, un simplu şurub în monstruosul meca­
nism al forţei brute? Gânditor subtil în judecată, pretenţios în logică,
acum încredinţează furiei oarbe a puterii fizice soarta celor mai
mari valori ale civilizaţiei, destinul patriei şi familiei sale; aşteaptă
ca tunul să discearnă încâlcitele probleme ale dreptăţii. Căci cei cari
se coboară la această idolatrie a forţei, cei cari pustiesc şi omoară
cu fanatică bravură, nu sunt canibali şi hotentoţi primitivi, ci oa­
meni crescuţi în civilizaţie multiseculară, în spiritul blândeţii evangelice, burghezi domoli şi aşezaţi, ţărani cucernici şi respectuoşi,
creştini cari se roagă cu adâncă pietate, părinţi plini de duioşie
cari au lacrimi în ochi când îşi mângâie odraslele de cari se des­
part. Până şi înfăţişarea lor se schimbă, pe front, ca prin farmec.
Li-se întipăreşte pe faţă reflexul straniu al fatalităţii, al hotărîrilor
definitive, al cufundării în lumea tainelor neştiute. Familiari altă
dată, acuma ne par străini, necunoscuţi veniţi de departe. — In
chip automat, răsboiul creiază o lume nouă, cu altă scară de va­
lori, cu altă gamă de sentimente, cu alte rândueli, cu altă ordine
externă şi cu altă atmosferă sufletească. — Cum se întâmplă aceste
prefaceri uluitoare? De c e ? — Enigmă!
Mintea se opreşte aci. Copleşit de jocul fantastic al atâtor
forţe iraţionale, al atâtor mistere, omul simte şi vede că peste
viaţa omenirii plutesc puteri superioare, că în istorie se validitează
forţe neînţelese, că — după vorba cronicarului — „nu uremile sunt
sub om, ci bietul om e sub cârma vremii". Mai sus şi mai departe
aripile raţiunii nu urcă. Răsboiul, ca şi moartea, rămâne pentru ea
o crâncenă şi fioroasă enigmă, o nedreaptă înăbuşire a vieţii, o
iraţională strivire a omului. — Intunerec şi pustiu.
Aşadară, la
întunerecului. O
sub povara furiei
atitudine practică
goală deopotrivă.
Dar cum să
găuni ale morţii?
marginea sbuciumului raţiunii pândesc abisurile
dureroasă mărturisire a neputinţii, o îmbrâncire
necunoscute şi nelogice, având drept corolar de
în cel mai bun caz resemnarea stoică, rece şi
se liniştească bietul gând omenesc în aceste vă­
Cu putere elementară şe ridică într'un protest
Nr. 9-10
518
revoltat întreaga noastră fiinţă. Suntem făcuţi pentru lumină şi nu
vrem, nu putem trăi în întunerec. Ne scăldăm în soare, ne legă­
nam în armonii, plutim transfiguraţi în imensităţile frumuseţii şi
ordinei ce ne încunjoară, trăim într'un univers ferecat în legi şi
îmbrăcat în podoabe, rânduit dela atom până la aştrii necuprinşi
cu adâncuri de înţelepciune nepătrunsă — şi noi, tocmai noi care
suntem mai mult şi mai sus decât întreaga fire, să n'avem alt rost
aci decât a roboti fără speranţă şi fără sens, a clădi pentru a dărîma, a crea cultură şi civilizaţie pentru a distruge apoi totul într'o
clipă de furie dementă, la porunca unor puteri tainice şi oarbe?
Nu; de o mie de ori nu! Neînţeleasă pentru noi, trebue totuşi să
aibă un sens şi această strivitoare învolburare a vieţii umane; nu
se poate să nu aibă o explicare sbuciumul plin de mistere al is­
toriei; trebue neapărat să se încopcie în marea armonie universală
până şi această notă stridentă în ordinea morală, care se chiamă
răsboiu, aşa cum se încadrează în mersul cosmic furtunile şi erupţiile vulcanilor.
Trebue! Trebue! — Dar cine ne va tâlcui enigma? Cine ne
va povăţui în tainica împărăţie la hotarele căreia aripile minţii se
frâng neputincioase ? Cine ?
„Dintru adâncuri am strigat către tine, Doamne...
Doamne..."
Strigarea isbucneşte spontan, ca o poruncă instinctivă a vieţii. în­
ţelegem şi simţim, că altă cale şi altă alegere nu avem: ori renun­
ţare desnădăjduită, ori înălţare la însuşi Ziditorul care toate le ţine
şi toate le chiverniseşte după rândueli neînţelese de om. La graniţa
unde se stinge opaiţul raţiunii, se aprinde făclia credinţii.
*
Nu-i uşor însă nici drumul credinciosului. In multe privinţe e
mai greu chiar decât al stoicului resemnat. Fiindcă sufletul creştin
e răsad nobil, deosebit de sensibil la intemperiile lumii morale.
Apoi, se pun pentru el probleme chinuitoare, specifice, care nu
există pentru cel necredincios.
Provedinţa divină, refugiul la Tatăl cel ceresc care ne iubeşte
şi ne poartă de grijă, este isvor de tărie şi de alinare pentru inima
sdrobită de dureri. Dar gândul neastâmpărat se poticneşte ca
într'o mare peatră de sminteală. Dacă Dumnezeu e bun, de ce
atâta rău, atâta suferinţă peste noi? Nimic nu vine peste noi fără
voia lui atotputernică; de ce ne cufundă atunci în iadul tuturor
durerilor? Cum poate răbda, cum poate vedea atâta barbarie,
atâta sălbătăcie, atâta chin fără de margini? — Apoi: nu suntem
noi creştini, de două mii de ani ? Fiul lui Dumnezeu a murit pentru
Mr. 9 19
CULTURA CREŞTINĂ
519
pacea lumii, pentru înfrăţirea oamenilor, pentru luminarea în iubire
a sufletelor. Totuşi avem răsboaie, mai savante, mai barbare,
mai fioroase decât tot ce a putut iscodi mintea primitivă a cani­
balilor şi a păgânilor de pe vremuri. Un adevărat faliment al cre­
ştinismului şi al Bisericii!
Dar oricât de grele, aceste piedeci nu abat din drum şi nu sdruncină certitudinea fundamentală a sufletului credincios. El îşi dă
doar perfect de bine seama, că nici raţiunea şi nici credinţa nu
explică tot, nu rezolvă toate tainele. Ele nu sunt decât lămpaşe,
care deschid abia o dâră de lumină în imensul întunerec ce ne
încunjoară. Prin hăuri şi coclauri pline de primejdii, ele ne arată
cărarea care duce la Dumnezeu. Aceasta e ţinta supremă şi atâta
ne ajunge: să ne prindem cu putere de mâna ocrotitoare a Părin­
telui; să ştim, să fim siguri că El există, că El e stăpânul şi birui­
torul. Şi nu se poate altfel. Aşa trebue să fie neapărat. Mintea şi
credinţa îmi dau această certitudine. înseşi marile întunecări ale
acestei existenţe efemere şi sbuciumate proclamă cu putere ele­
mentară necesitatea Fiinţei absolute în care se odihneşte şi se re­
zolvă toată problematica vremelniciei. In felul acesta, întunerecul
însuşi ce mă împresoară este pentru mine lampă şi lumină: mă
duce la Dumnezeu. Aşa capătă înţeles vorba misticului medieval:
Man muss blind sein, iun Gott zu sehen. Adecă: durerea şi întu­
nerecul îmi cutremură sufletul, îl trezesc şi-1 silesc să-şi caute sal­
varea în Dumnezeu. Căci — adaogă Prohâszka — „întunerecul cel
mai mare nu este chinul şi suferinţa, nici samavolnicia şi tirania,
nu răsboiul şi moartea, ci întunerecul cel mai îngrozitor ar fi dacă
n'ar exista Dumnezeu. Căci dacă este Dumnezeu, apoi chiar de
mi s'ar sdrobi inima în chinuri, totuşi scopul suprem, raţionabilitatea
vieţii şi idealurile mele sunt salvate" ' ) . — Creştinul adevărat nu
lasă mâna lui Dumnezeu atunci când se face întunerec; ci e „ca
paserea care, atunci când se taie copacul de sub ea, nu se scu­
fundă în adânc ci sboară spre înălţimi" ).
Aceasta este reacţiunea proprie sufletului religios faţă de vâr­
tejul problemelor ce-1 copleşesc: orice s'ar întâmpla, la Dumnezeu
nu renunţă; oricât de grea ar fi bezna în care oarbecă, ştie că ea
se va risipi în faţa Luminii; e sigur — chiar dacă el nu poate
pricepe şi pătrunde noima evenimentelor — că există în ele ordine,
există sens; îşi are, de sigur, rostul şi rolul ei durerea, chinul, răs­
boiul, moartea. Fiindcă în toate şi peste toate este Dumnezeu.
Răzimat pe această stâncă a credinţi], caută de-acum liniştit
2
') O. c. p. 184. — *) Ibid. 183.
520
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-10
şi cu încredere răspuns la tulburătoarele probleme, în învăţăturile
religiei. Aceste învăţături sunt limpezi şi înţelepte. Ancorate în lu­
mea realităţilor supraterestre şi supraraţionale, ele sunt totuşi în
acord cu postulatele raţiunii şi cu legile gândirii umane. Lumina
lor e suficientă pentru a călăuzi şi sufletul sbuciumat de mistere
şi inima sdrobită, la Părintele luminilor şi Tatăl mângâierilor, unde
se rezolvă toate problemele şi se alină toate suferinţele.
*
Răsboiul e rău. Cel mai mare, cel mai îngrozitor flagel din
câte se pot abate peste fiii oamenilor. Fiindcă e un cumul şi o
culminaţie a relelor şi a prăpădului. Distruge cultura şi sufletele
deopotrivă. Lasă pustiu pământul şi inimile. N'are nimic sfânt. N'are
milă de nimeni şi de nimic. Rânjeşte în faţa sângelui ce gâlgâie şi
se desfătează în crispaţiile morţii care stinge valoarea cea mai
sacră de pe lume: viaţa. Barbarie crâncenă, bestială — răsboiul
este antipodul la tot ceeace se cheamă uman şi umanitate, morală
şi frumuseţe, raţiune şi omenie.
Peste paginile Scripturii icoana lui trece ca o spaimă şi cer­
tare supremă. El este plata fărădelegilor şi a necredinţii. — Chiar
de aceea, mântuirea este, în esenţa şi conţinutul ei caracteristic,
pace, împăcare; Dumnezeu este al păcii; Mântuitorul este regele
păcii; împărăţia lui este prin definiţie împărăţia păcii. Este atât de
perhorescat răsboiul şi atât de preţioasă pacea, încât noţiunea lor
este infinit mai cuprinzătoare decât în limbajul nostru obişnuit.
Răsboiul însemnează răul, toate relele; pacea binele, salvarea, feri­
cirea. — Nu, răsboiul nu-i dela Dumnezeu, nu e voia Lui. Ci
atunci, „în zilele cele de apoi", când neamurile „se vor sui în
muntele Domnului... şi le va spune calea sa şi vor merge pe
dânsa", atunci când „el va judeca neamurile şi la multe popoare
va da legile sale" — atunci: „preface-vor
săbiile lor în fiere de
pluguri şi lăncile in seceri; şi nici un neam nu va mai ridica sabie
împotriva altui neam şi pravila răsboiului nu se va mai
învăţa".
(Isaia, 2, 2—4).
Pacea, nu răsboiul, este spirit din spiritul lui Hristos. „El n'a
voit să se arate ca domn al oştirilor cereşti, nici să treacă prin
istorie pe carele de foc ale Cheruvimilor. Ci a voit să fie păstorul
cel bun şi samarineanul milostiv"'). De aceea ne porunceşte: „Fiţi
în pace unii cu alţii" (Mc. 9, 50). Când ucenicii se aprind şi în') CARD. FAULHABER:
wart — Pg. 448,
Rufencie
Stimmen
in cler Wiiste der
Gegen-
521
treabă: „Doamne, lovi-vom cu sabia", Mântuitorul îi opreşte: „Lă­
saţi" (Lc. 22, 49—51). Pacea a fost idealul dominant al vieţii lui,
îndemnul suprem ce 1-a dat în faţa morţii, ca şi întâiul cuvânt bi­
ruitor după înviere.
Biserica, din ziua celor dintâi Rusalii şi până astăzi, n'a în­
cetat o zi şi o clipă să vestească peste veacuri aceeaşi învăţă­
tură, să cânte acelaşi imn al păcii pe pământ, coborît prin glas de
îngeri şi propovăduit de Fiul lui Dumnezeu. Totdeauna a fost îm­
potriva răsboiului; a'osândit pe cei cari provoacă răsboaie nedrepte;
a compătimit şi ajutat pe cei ce-au fost puşi în dureroasa necesi­
tate de a-şi apăra dreptatea încălcată mişeleşte; a căutat şi s'a
sbătut totdeauna să îndepărteze ameninţările de răsboaie, să îm­
pace conflictele şi să facă pace cât mai curând de cumva sabia
s'a ridicat şi a isbit. Fiindcă, în afară de prăpădul idiot şi barbaria
bestială care-i constituie esenţa, „fiecare râsboi, chiar şi cel mai
necesar, chiar şi cel mai just, este o rană în orânduiala
creştină
a lumii", cum observă cu dreptate Card. Faulhaber, într'o pasto­
rală din timpul răsboiului mondial (o. c. p. 449). — Rugăciunea
pentru pace e pâinea de toate zilele a Bisericii; ea răsună necurmat
în faţa altarelor creştine; e ţesută în toate slujbele strigarea după
„pacea de sus" şi după „timpuri de pace". — Iar străduinţele şi
acţiunile Bisericii pentru pace sunt în deobşte cunoscute. S'ar
putea spune — şi astăzi începe a se recunoaşte tot mai mult —
că e aproape supraomenesc ceeace a făcut, la vremea sa, Benedict XV pentru a opri îngrozitorul măcel mondial, ruinele şi sân­
gele căruia n'au făcut, se pare, decât să pregătească pe cel ce se
porneşte acum. Dacă lumea ar fi ascultat atunci glasul iubirii şi
al dreptăţii, chemarea ce pornea din adâncul credinţii şi învăţăturii
creştine, am îi fost cruţaţi şi de prăpădul de atunci şi de cel de
acum. — Pius XI, în zilele căruia s'au ridicat iarăşi ameninţători
norii sângelui, a fost numit, şi de necredincioşi, „Papa păcii", şi
un fruntaş de altă credinţă a exclamat, în plină şedinţă a con­
gresului de pace dela Londra (1924): „Spuneţi-mi un om, care să
fi făcut pentru pace atâta cât a făcut Papa!" — Pe acelaşi drum
merge, cu râvnă apostolică, actualul Vicar al lui Hristos. Străda­
niile lui neobosite se cunosc numai în parte încă; mai târziu ele
se vor vedea în toată amploarea lor impunătoare.
De două mii de ani aproape este vie în lume această lumină
divină. De două mii de anii Biserica lucrează pacea. Muncă tita­
nică; dar sisifică. Răsboiul n'a murit... Ci, din veac în veac, s'a
făcut mai sălbatic şi mai grozav. Acuma a început cea mai nouă
ediţie a lui, care promite să fie cea mai teribilă dintre toate,
522
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9 1 0
îndurerată, ca mama lângă catafalcul fiilor săi, ea nu este
totuşi disperată, nici mirată. Celor nerăbdători şi neînţelegători ea
le pune în faţă cuvântul etern al lui Dumnezeu, care lămureşte şi
explică întunecata dramă a vieţii pământeşti. „Pace, pace celor de
aproape şi celor de departe — zice Domnul — eu îi voiu
vindeca.
Dar cei fără de lege sunt ca marea biciută de furtună, care nu se
poate linişti, şi valurile ei scormonesc
din adânc noroi şi mâl. Cei
fără de lege n'au Pace" — zice Domnul (Isaia 57, 19—21).
Răsboiul aşadară este o crâncenă fărădelege, şi rod al fără­
delegii, al păcatului. El face parte din sinistrul cortegiu al morţii
care s'a revărsat în lume în urma depărtării de Dumnezeu. Nu
este decât una din manifestările, cea mai teribilă de sigur, ale rău­
lui care s'a născut din revolta omului împotriva Ziditorului. De
atunci şi până astăzi, el este în strânsă legătură şi în directă de­
pendenţă, de păcat. Pe măsură ce firea căzută se îndreaptă, se
îndreaptă se înalţă spre Dumnezeu, spre dreptatea originală, răs­
boiul se depărtează. Iar când pornirile păcătoase domnesc în om
şi între popoare, răsboiul se deslănţuie ca o teribilă fatalitate, ca
o concluzie necesară a răutăţii, ca un biciu de foc şi de sâuge
care trebue să isbească fărădelegea.
Pentrucă răsboiul şi pacea dintre oameni nu sunt forţe cos­
mice care lucrează din afară, după anumite fatalităţi tainice. Ci
ele sunt în om. Sunt proiecţiunea în afară a stării de spirit ce stă­
pâneşte în oameni. De aceea nu pot fugi de răspunderi provoca­
torii masacrelor. De aceea are pentru ei Scriptura blestemul cutre­
murător: „„Dissipa gentes quae bella volunt. — Risipeşte neamurile
cele iubitoare de răsboaie" (Ps. 67, 31).
In acelaşi timp însă, credinţa ne învaţă că firea omenească e
slăbită şi sdrenţuită în urma păcatului originar. De atunci e plecată
spre rele. Purificarea ei este operă grea, un răsboi permanent al
omului împotriva răului. Plinirea răscumpărării se desăvârşeşte prin
sbuciumul necurmat şi greu. încătuşat până la o vreme şi biruit,
răul are totuşi din când în când isbucniri neaşteptate. Pentruca să
nu mai fie răsboi, nu trebue decât un singur lucru: ca oamenii să
fie pacifici. Nu pacificişti în sensul atâtor teorii nebuloase şi nepu­
tincioase: ci în înţelesul evangelic al cuvântului: să aibă bunăvoinţă;
să vrea din tot sufletul a da fiecăruia ce i-se cuvine; să fie gata
a primi fără murmur sentinţa justifiei imparţiale care defineşte în
chip obiectiv dreptul sacru al fiecăruia.
Aşa se face pacea adevărată între singuratici dacă au duhul
păcii şi al dreptăţii. Dacă nu-1 au, se ceartă, se pârăsc, se bat.
Tot atâtea forme în miniatură ale răsboiului. — Lucrurile nu se
r
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
523
schimbă dacă e vorba de popoare. Ajunse la conflicte, ele se vor
împăca. Republicele dacă sunt stăpânite de duhul păcii: Uruguay
şi Paraguai s'au împăcat în mai multe rânduri prin mijlocirea Ca­
pului creştinătăţii. Dacă însă şi numai una din puteri este pornită
spre nedreptate, spre domnie, spre răpire şi imperialism, răsboiul
nu poate fi înlăturat. „Nici cel mai cucernic om nu poate trăi în
pace, dacă nu vrea vecinul ticălos", spune nimerit Schiller, (in
„Wilhem Tell").
La rândul lor, pacifismul singuraticelor popoare depinde de
starea şi înaintarea lor sufletească. A majorităţii, se înţelege, care
reuşeşte să-şi imprime voinţa sa pe conducerea şi aşezările pu­
blice. Cu cât va fi mai ridicat nivelul lor moral, cu cât va fi mai
adâncă credinţa şi mai mare bunătatea, cu atât va fi mai desvoltat
şi simţul lor de dreptate, respectul pentru drepturile şi interesele
legitime ale altora; cu atât va îi mai puternic în ele pacifismul
real şi adevărat. Intre două popoare care au acest spirit, răsboi
nu va fi. Atunci, când toate naţiile pământului vor avea acest spi­
rit elevat, răsboiul va fi dispărut din lume. Nu emulaţia, nu lupta
pentru existenţă, nu conflictele, nu frământarea — care sunt legate
fatal de vremelnicia noastră şubredă — ci carnagiul stupid care
ne desonorează şi ne mâhneşte de prezent.
Până atunci însă toate teoriile de pace eternă în lume sunt
himere fără sânge şi fără viaţă. Biserica însăşi a condamnat ha­
lucinaţiile chiliaste dela începuturile creştinismului, ca şi teoriile re­
înviate în diferite forme în utopiile lui Tolstoi şi în învăţăturile
Quaccherilor, la fel osândiţi. — Nu acesta e temeiul şi drumul pa­
cificării oamenilor. Ci acela pe care-1 străbate, încet dar continuu,
creştinismul: împăcarea sufletelor, liberarea lor din robia patimilor,
întărirea lor în spiritul dreptăţii. Pe măsură ce se lăţeşte şi se
adânceşte evangelia, răsboaiele scad; şi se vor reduce mereu, până
vor dispare cu totul.
Astfel şi-au primit răspuns liniştitor cei ce aveau nedumeriri
şi vorbiau de un faliment al creştinismului care n'a reuşit să scoată
din lume răsboaiele. N'au decât să verifice exactitatea cu istoria
în mână.
Dar cât va trebui să mai dureze această luptă a mântuirii şi
când va da roade definitive ? — Taină pe care numai Dumnezeu
o ştie. Pentru noi, singuratici şi popoare, ajunge certitudinea că
lupta noastră pentru lumină are sens, că ea duce la Dumnezeu,
că ne ridică biruitori peste întunecarea răului. — Ne dăm seama
că drumul până la apoteoza finală e lung şi greu. Pe ogoarele na­
turii scăpătate buruienile cresc dela sine şi năpădesc ţarinile; grâul
524
CULTURA
CREŞTINA
Nr. 9-10
însă trebue semănat şi muncit zi de zi. Răsboiul e o descărcare
instinctivă a junglei ce doarme noi, un iureş al fiarei care a rupt
legăturile ordinei morale; pacea, în schimb, o luptă neodihnită, o
cucerire continuă, care începe cu cucerirea şi liniştirea statornică
a sufletului propriu.
Incăerarea între bine şi rău va ţinea până la sfârşitul veacu­
lui. Formele de desfăşurare a bătăliei sunt multe şi variate. Răs­
boiul e una din ele; ofensiva cea mai crâncenă a iadului. Va ră­
mâne şi ea, în chip necesar, până la sfârşit? Unii afirmă. Pacea
din vedeniile prorocilor se va statornici abia „la sfârşitul
zilelor",
atunci când toate popoarele „se vor sui în muntele Domnului şi în
templul Dumnezeului
lui lacob" (Is. 2, 3). Condiţia prealabilă a
păcii universale ar fi deci unirea religioasă
a neamurilor în cre­
dinţa şi împărăţia păcii, care este Biserica lui Hristos. Numai atunci
se va fi desăvârşit răscumpărarea şi împăcarea universală, după
care suspină până acuma în crâncene dureri nu numai omul, ci
firea întreagă, lovită şi ea de urmările păcatului — cum cetim la
sf. Pavel (Rom. 8, 22); — numai atunci îşi va avea realizarea de­
plină minunata vedenie poetică a lui Isaia despre lupul care stă
laolaltă cu mielul şi leopardul care se culcă alături de ied, în
vreme ce viţelul paşte împreună cu puiul de leu şi un copil mic
îi mână la păşune. (Is. 11, 6—8). Atunci nu se vor mai război între
sine — tâlcueşte Card. Faulhaber (o. c. 448) — nici fiarele din ste­
mele diferitelor popoare: lupoaica romană, balaurul chinez, vulturul
german, cocoşul galic, ursul rusesc, leul britanic.
Constatarea ne umple, fireşte, de durere. Puterea răului ne
înspăimântă. Trebue să fie grozavă, dacă n'a frânt-o dintre iubire
harul Răscumpărării. întărită trebue să fie împărăţia întunerecului,
dacă însăşi Lumina cea din Lumină trebue să lupte cu ea până la
sfârşitul veacului!
N'avem, totuşi, nici un motiv de descurajare. Ar trebui să ne
ajungă şi singură certitudinea biruinţei finale. Avem însă mai mult
decât atât. Tocmai perspectiva imensă a bătăliei la sfârşitul căreia
aşteaptă apoteoza, ne dă tărie şi ne face să ştim aprecia succesele
parţiale pe care le putem şi trebue să le câştigăm neîncetat, prin
continuele asalturi ce trebue să susţinem. Intr'adevăr, pe măsură
ce se întăreşte religia iubirii şi a dreptăţii creştine, nu numai ex­
tensiv ci şi în adânc, răsboiul se alungă de pe meleagurile noastre.
Intre ţările creştine — creştine cu adevărat, atât în conştinţa reli­
gioasă vie a cetăţenilor cât şi în spiritul şi directivele publice —
râsboiu nu va mai fi! Pe cât este de deprimantă priveliştea însân­
gerată a hoardelor aşa zise creştine care se măcelăresc, cu atât
Nr. 9 4 0
CULTURA CREŞTINA
525
mai nobilă este satisfacţia de a vedea „uriciunea pustiirii" bătând
în retragere şi salvându-se în pustietăţile necredinţii din faţa spiri­
tului creştin triumfător.
Mântuitorul ne-a dat însă infinit mai mult decât această satis­
facţie a succeselor, să le zicem, externe, care se concretizează în
umanizarea şi îndepărtarea continuă a răsboiului. — Adevăratul
câmp în care se desfăşoară marea bătălie a binelui şi răului nu
este trupul şi sângele ce se varsă, nu este pământul cu bezna ce-1
învăluie, ci zona superioară a spiritului cu zările ei infinite. Scopul
mântuirii nu a fost alungarea şi risipirea întunerecului în care se
îmbracă materia. Ci dimpotrivă, să ne smulgă din robia acestei
lumi grosolane şi să ne avânte spre regiunile mai înalte ale stră­
lucirilor spirituale. — Iar în acest câmp, al sufletului, din prima zi
a mântuirii, biruinţa luminii este definitivă. Dacă nu ne-a scăpat de
ororile răsboiului, creştinismul ne-a dat puterea de a ne ridica peste
el, de a fi mai tari decât el, de a face din el instrument docil în
mâna voinţii noastre de desăvârşire individuală şi colectivă. întune­
recul însuşi 1-a pus în slujba luminii, răul 1-a făcut rob inconştient
în serviciul binelui, iadul cu ororile lui scară de înălţare spre cer.
Priviţi, mai întâi, pe omul singuratic în vâltorile răsboiului. Priviţi-1 strivit de chinuri şi de suferinţe. Atunci când durerea stă să-1
înăbuşe — în faţa lui se ridică icoana de lumină a Mântuitorului.
Privirea lui se îndreaptă spre Hristos, păstorul cel bun. Instinctiv,
dorul de viaţă se refugiază la tronul Atotputernicului cerând
ocro­
tire şi apărare. Şi acolo, la Izvorul vieţii, durerile se alină, sufletul
prinde puteri noui pentru a-şi purta crucea şi a călători împăcat prin
pustiul vieţii. — Se poate ridica însă mai sus. Dacă are credinţă
mare, va înţelege că suferinţa şi moartea stau şi ele sub tainica
rânduială a lui Dumnezeu; că şi prin ele Părintele nostru din ce­
ruri urmăreşte binele nostru, le pleacă şi pe ele rânduelilor sale, şi
le sileşte să promoveze ordinea superioară de Dumnezeu voită a
universului. Ajuns la această înţelegere a lucrurilor, omul nu se
mai tulbură pentru existenţa răului şi a suferinţii; ştie că, în or­
dinea naturii căzute, ele sunt umbre inevitabile ale vremelniciei. Se
va sili însă să le utilizeze pentru a scoate în evidenţă, prin con­
trastul lor, lumina care este în suflet şi care tinde spre Lumina
veşniciei. — Şi mai sus se poate înălţa sufletul religios folosind
scara de foc a răsboiului. Căutând să înţeleagă planurile lui Dum­
nezeu şi silindu-se să împlinească gândurile lui, va urca crâncenul
Calvar în credinţa şi cu nădejdea nestrămutată că prin sforţările şi
suferinţele sale îşi munceşte nu numai mântuirea sa proprie, ci co­
laborează şi la mântuirea altora; a semenilor săi. Ştie că răsboiul
526
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-10
drept, în care se găseşte şi el, în ceva chip de Dumnezeu ştiut,
contribue la progresul general, este punctul de plecare al unei
dreptăţi, mai mari, a unor transformări care vor asigura urmaşilor
o viaţă mai bună şi vor da virtuţii şi binelui teren mai prielnic de
desvoltare. — Din această convingere adânc creştinească creşte
eroismul, caritatea, slujirea desinteresată a colectivităţii, iubirea
socială în toate formele ei binefăcătoare. — Prin ea, individul,
creştinul, nu numai că a biruit durerea şi s'a ridicat suveran peste
ororile răsboiului, ci şi-a îmbrăcat sufletul în strălucire mare, con­
tribuind în acelaşi timp la marea purificare a vieţii în general, la
progresul şi perfecţionarea ei.
Ochiul credinţii vede însă şi mai departe. Nu se opreşte la
individ şi la sufletul creştinesc cu care el trebue să privească şi
să valorifice în scopul mântuirii până şi ororile răsboiului. Ci cearcă
să înţeleagă câte ceva şi din tainicele rosturi pe care le împlineşte
cumplitul flagel în planurile Ziditorului, felul cum se încadrează în
istoria lumii contribuind la desăvârşirea vieţii colectivităţilor de pe
pământ. — Iar puţinul ce vede şi înţelege în această privinţă, de­
parte de a fi fără importanţă, poartă în frunte pecetea măreţiei.
înainte de toate, răsboiul însemnează o mare cutremurare a
conştiinţa popoarelor. — Slăbiciunea firii căzute face ca pacea în­
delungată să producă moleşală, îngâmfare, stricăciune morală, o
întoarcere a privirilor spre pământ şi spre plăcerile pe care le
oferă viaţa aceasta. Peste această beatitudine nămoloasă, răsboiul
cade ca o năprasnică isbire cosmică, uragan cutropitor care arată
totala netrebnicie a falselor comori în care se împotmolise sufletul
omenirii. Această isbire a fulgerelor, pe cei slabi şi netrebnici îi
doboară, de sigur. Dar pe cei tari, pe cei credincioşi, îi înalţă.
Şi, în general, în conştiinţa universală, rugul suferinţelor lasă o în­
semnată dâră de lumină.
Aşa se produc curentele de întoarcere spre isvoarele
credinţii.
In chip tainic, sufletele se transformă. Se fac serioase. Mijeşte în
ele infinitul. Tocmai teribila iraţionalitate a pustiirii le face să bă­
nuiască existenţa şi lucrarea în lume a unor forţe superioare, ne­
înţelese pentru noi, care totuşi trebue să aibă un înţeles mai înalt.
Răsboiul pune în mişcare energiile; pretinde sforţări uriaşe,
care aprind şi pun în acţiune eroismul, abnegaţia, spiritul de sacri­
ficiu şi de disciplină.
De sigur, bine şi normal ar fi ca ele toate
să înflorească şi în vreme de pace. Dar, câtă vreme sufletele sunt
şubrede, credinţa slabă şi de suprafaţă, sunt necesare sguduiri mari
pentru a sufla de pe ele cenuşa atâtor imperfecţiuni şi patimi ce
le acopere.
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
527
Răsboiul, cu cortegiul suferinţelor sale, este o mare
expiare,
o mare frângere a inimii, o dureroasă pocăinţă colectivă, în urma
căreia sufletul etnic se purifică, se face mai fin şi mai cuprinzător
de valori superioare >). In chip deosebit, el trezeşte mai vie în oa­
meni conştiinţa solidarităţii sociale, a legăturii organice şi necesare
dintre individ şi colectivitate, a datoriilor frăţeşti ce avem unii faţă
de alţii. Astfel mizeriile şi infinitele necazuri ce năvălesc peste
lume, sunt o minunată răsadniţă a virtuţilor sociale, a iubirii şi
frăţietăţii creştine.
In urmă, nu trebue să uităm că, în general, răsboaiele sunt
puncte iniţiale a unor importante prefaceri culturale si sociale, li­
nia cărora, în total privită, este ascendentă; se face tot mai multă
dreptate şi mai puţină suferinţă, se realizează spor şi progres de
multe feluri, se îmbogăţeşte ştiinţa şi civilizaţia cu valori şi cu as­
pecte noui. Pacea lungă anchilozează instituţiile; înăbuşă în cara­
pacea rutinei şi tradiţiilor împetrite ţişnirea vieţii şi formelor noui;
ucide neastâmpărul spiritului şi stăvileşte noua dreptate pe care
viaţa o reclamă mai extinsă din zi în zi. Fiindcă omul păcatului nu
vrea să înţeleagă această lege a vieţii, de aceea vin exploziile ca­
tastrofale care fac să sboare în aer maşinile şi cazanele ruginite
ale vechilor rândueli. — Toate aceste efecte cari nu pot fi socotite
neglijabile, nu le produce răsboiul în sine— repetăm şi subliniem —
ci el este instrument docil în mâna Puterii eterne, care cu acest
biciu de foc corectează greşelile şi slăbiciunile firei noastre căzute.
Aşa vede sufletul credincios fioroasa icoană şi crâncena rea­
litate a răsboiului. Din adâncurile durerii, el strigă către Domnul.
Bezna suferinţelor şi a morţii îl saltă spre lăcaşurile luminii eterne.
Iadul chinurilor şi a distrugerii iraţionale, îl apropie de iszorul înţe­
lepciunii şi al Puterii, care până şi aceste puteri ale intunerecului
le face unelte docile ale planurilor sale eterne. Copleşit de aceste
realităţi, el înţelege cu adevărat cuvântul Spiritului, care spune
despre Dumnezeu: „Tu faci din vânturi soli ai tăi, şi para de foc
o faci slujitor al tău" (Ps. 103, 4). Până şi uraganul răsboiului, fo­
cul şi pârjolul Iui, nu este decât solie dela Dumnezeu către om, şi
nu face decât să slujască eterna rânduială care, prin lupte şi bi­
ruinţe neîncetate, se va încorona cu triumful definitiv al binelui şi
al dreptăţii, în care se odihneşte pacea. — astfel răsboiul însuşi,
oricât de paradoxal ar părea, este instrument al Atotputernicului,
pentru realizarea păcii!
*
') Cfr. PROHASZKA,
O. C . p. 241 sqq.
528
CULTURA CREŞTINA
Nr. S-10
Concluziile practice ce se desprind din aceste consideraţiuni
sumare nu e nevoe să fie arătate cu deamănuntul. Ele se înţeleg
de sine. Urmează atâta numai: să ne punem în slujba lor cu toată
puterea şi cu toată dragostea.
Să cerem dela Dumnezeu pace. Să cultivăm pacea, în sufletul
şi în neamul nostru. Să scuturăm întunerecul păcatului şi să ne
îmbrăcăm în lumină. Fiecare suflet luminat este isvor de pace. Dar
de-o vrea să ne certe cu răsboaie, să ne întărim sufleteşte şi să
privim în faţă creştineşte şi această perspectivă a durerii. Ca neam,
avem conştiinţa curată şi împăcată: vrem pacea şi nu facem ni­
mănui nedreptate. Dorim atât: să păstrăm ceeace este al nostru;
ceeace Dumnezeu ne-a dat. Dacă o fi să fie, răsboiul nostru va fi
sfânt şi drept. II vom purta cu suflet înălţat. Taine şi însufleţire ne
va da nu numai dragostea noastră de neam şi de glie, ci şi con­
vingerea, că prin eroismul şi suferinţele noastre, ne încopciem în
tainicele rândueli ale dreptăţii divine, care va face ca ele să ro­
dească mai mult bine, mai multă iubire, mai multă frăţietate.
In felul acesta, ştiind că şi furtuna şi para focului sunt în
slujba Domnului, să ne silim din răsputeri a contribui la înfrângerea
răului şi la aşezarea păcii după care suspină toată făptura.
AUG. POPA
P A P A PIUS X I I
JftCQUES MARITAIN — FILOSOFUL
„Vae mihi, si non thomistizavero"
8. Dacă, prin definiţie, filosofie însemnează iubirea înţelepciunii,
dragoste faţă de ştiinţa cu obiect universal care singură priveşte
lucrurile prin prisma primelor principii; dacă elementele cari com­
pun acest cuvânt: iubire şi înţelepciune, în filosofie sunt insepara­
bile şi se condiţionează reciproc, atunci putem spune că sunt mult
mai puţini filosofi decât se pare. Filosoful trebue să fie înainte
de toate un îndrăgostit, un suflet care clocoteşte de focul unei
iubiri nespuse, un pătimaş fără de astâmpăr, gata de-a îndura orice
sacrificiu — şi cel mai mare — pentru un singur zimbet, pentru o
privire oricât de discretă a adevărului şi a înţelepciunii — rostul
muncii şi al existenţei sale. Filosoful este ocnaşul, scafandrul, tru­
badurul şi veşnicul logodnic al veşnicului Adevăr. Deci, ca cineva
să merite acest nume se recere, întâi, să ştie iubi cu toată fiinţa
sa; iar acestei iubiri să fie gata oricând să-i aducă jertfă însăşi
fiinţa sa. In locul al doilea, filosof nu poate fi omul care iubeşte
orişice, fiindcă atunci toţi avarii, toţi idolatrii, desfrânaţii şi minci­
noşii, cu toţii ar fi filosofi, doar fiecare este un pătimaş al iubirii.
Obiectul care specifică pe filosof este înţelepciunea, aşa încât nu­
mai cel ce şi-a închinat viaţa acestui ideal, acestei Consânzene,
acela se poate numi pe drept filosof. înţelepciunea însă „est quaedam participatio divinae sapientiae, quae Deus est. — Sapientia
judicat de omnibus, et ordinat, quia considerat ultimas causas. Sa­
pientia utitur principiis, non solum concludendo ex eis, sicut aliae
scientiae, sed iudicando de eis et disputando contra negantes ea".
(Sum. Theol. Indices). înţelepciunea poate fi: „aquisita per studium
humanum" şi atunci se numeşte „virtus intellectualis"; sau „sa­
pientia data a Deo, donum spiritus Sancti". Aci se separă filosofii
adevăraţi de cei falşi; căci pe când cei dintâi iubesc înţelepciunea,
ceilalţi orice, afară de ea. S'ar putea însă ca cineva să iubească
în acest mod adevărurile revelate de fizică, matematică sau ştiin­
ţele naturale; el însă tot n'ar fi filosof, ci numai savant. Oamenii
de ştiinţă nu se ridică pe scara cunoaşterii până la înţelepciune;
adecă până la considerarea primelor principii; ci se opresc la cau2
530
CULTURA
CREŞTINĂ
Nr. 9*10
zele secundare. Filosoful este un posedat al înţelepciunii. Tot ce
gândeşte, face, vorbeşte, scrie, ba chiar şi lucrurile cele mai mici,
le consideră din acest punct de vedere superior. Şi dacă a avut
fericirea să-şi pecetluiască logodna cu înţelepciunea omenească
naturală, nu-i va fi greu — precum odinioară înţelepciunea Tatălui
s'a logodit cu trup omenesc şi-a locuit printre noi şi am văzut
mărirea lui (Io. I, 14) — să-i deschidă calea spre înţelepciunea
supranaturală, unul din cele şapte daruri ale Spiritului Sfânt, şi
încă cel mai înalt dintre ele.
Totuşi, numai în înţelesul larg s'ar putea numi filosof cel ce
iubeşte pur şi simplu înţelepciunea. In înţeles mai restrâns şi pro­
priu, filosof este numai acela care, iubind cu ardoare înţelepciunea,
şi-a închinat toate puterile intelectuale, morale şi fizice cercetării,
contemplării şi difusării acestui mare bun şi altora. Nu se recere ca filosoful să fie un creator sau original, în sensul că nimeni
n'a mai gândit asemenea lui; nu, creatori adevăraţi sunt poeţii şi
artiştii; original poate fi oricine. înţelepciunea ca şi adevărul nu
trebue creat, el nu este în devenire în ce priveşte fiinţa sa onto­
logică, el trebue sesizat, descoperit, constatat, expus. Ori, acest
lucru nu implică creaţie, şi fiindcă acest lucru l-au mai făcut şi
alţii, nici nu e original în sine. Dacă însă totuşi are o originalitate,
ea nu consistă în aceea că filosoful ar fi descoperit un adevăr
care să nu fi fost cuprins nici cel puţin implicit în principiile su­
preme ale fiinţei şi ale cugetării, ci mai mult în metoda deosebită
de cercetare, calea nouă şi până aci neapucată de nimeni, în forma
ştiinţifică superioară, cu un cuvânt, în originalitatea geniului filosofic.
Jacques Maritain este filosof în acest înţeles. El este un veşnic
însetat de adevăr, un îndrăgostit al înţelepciunii; pentru sesizarea
adevărului cutreeră sistemele filosofice cu răsunet şi, fiindcă iubea
cu adevărat, nu căile sau mijloacele cari duc la adevăr, eşafodajul
steril al filosofării de dragul filosofării — cum i s'a întâmplat între
alţii, lui G. Lessing — ci însuşi adevărul, de aceea nu-i putere pe
pământ care să-1 poată opri până la acea sapere sapientiam, la
gustarea înţelepciunii, care fericeşte. Şi cât de mult a muncit Ma­
ritain până ce a ajuns aci! Căci dacă se recere muncă încordată,
prevedere şi har de sus, pentru câştigarea unor roade cari hrănesc
trupul, cu cât mai chinuitoare ostpneli nu se vor recere pentru
dobândirea bunurilor spirituale; căci este ştiut că tot ce priveşte
spiritul, pentru noi, fiinţele cele mai puţin spirituale, se agoniseşte
prin eforturi mai mari decât cele corporale, fiindcă în acest caz
suntem siliţi să ne ridicăm peste una din cele mai considerabile
componente ale noastre: materia.
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
531
Munca lui n'a fost zadarnică, el a găsit adevărul, i-a strălucit
şi 1-a sărutat în faţă; de aceea este fericit. Dar fiindcă fericirea,
ca şi iubirea, din firea sa este difusivă, urmând această lege, el
nu se mulţumeşte numai cu sesizarea adevărului, ci asemenea priveghitoarei fermecate, care din moment ce a privit faţa soarelui
nu mai putea să cânte altceva decât frumuseţile lui, fericirea
lui creşte pe măsură ce la cântecul său — care e cea mai măreaţă
epopee închinată Soarelui Dreptăţii — se ataşează tot mai mulţi
cântăreţi noui, mai mari şi mai mici, cu glasuri de sopran sau
bas; ca odată — şi atunci bucuria tuturor va fi deplină — lumea
gânditoare întreagă să nu poată cânta altă simfonie decât aceea
care glorifică Adevărul.
Maritain însă nu e numai pentru aceasta filosof. E şi pentrucă
este un geniu; iar omul de geniu, zice M. Barre, este acela care ne dă
tocmai aceea de ce avem mai mare lipsă şi care altul n'ar putea
să ni-1 dea. El dă unei lumi îngâmfate de scientism mechanicist şi
de bergsonism panteistic o cale nouă şi, dacă vreţi, originală, care
duce la adevăr — umilinţa sau modestia intelectuală. Pe lângă
alte drumuri şi poteci cari în vechime au dus pe muritori spre
adevăr, Maritain a mai descoperit unul — nu 1-a inventat — pe
care înafară de câţiva oameni ai Bisericii nimeni nu-1 cunoştea
şi nu făcea un pas pe el, socotindu-1 impracticabil, deşi pe acest
drum găsim toate geniile omenirii peregrinând spre lumină: pe
Socrate, Plato, Aristot, Sfântul Toma. Dar Maritain este ceva şi
mai mult: este nu numai un explorator, ci şi un inovator, un crea­
tor şi un animator al unui curent filosofic,
vechiu cât lumea şi
nou ca dimineaţa, cunoscut sub numele de tomism. Jacques Mari­
tain este filosof tomist, ceeace însemnează că are ca măiestru pe
Aristotel, încreştinat de Sfântul Toma. Cugetarea viguroasă şi pro­
fundă a antichităţii greceşti, transfigurată şi elevată prin darul lui
Hristos, a dat naştere unui nou organism filosofic, în stare să cu­
prindă şi să reflecteze întreaga realitate polimorfă şi polivalentă:
naturală şi supranaturală, raţiunea şi credinţa, pământul şi cerul.
Odată descoperit acest isvor nesecat de înţelepciune umanodivină, Maritain îşi şi simte vocaţiunea sa specială, de a se face
exploratorul, intensificatorul, reflectorul şi „haut-parleurul" cu pro­
funde rezonanţe al acestei filosofii. Renaşterea spirituală în Europa,
în mod special reînoirea tomismului, i-se datoreşte în cea mai mare
şi cea mai frumoasă parte acestui filosof celebru. Prin Jacques
Maritain philosophia
perennis a Doctorului Comun al Bisericii a
străbătut prin porţi până aci ermetic închise şi impermeabile stro­
pilor de cugetare creştină.
2*
532
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-10
Care este aportul filosofic al lui Maritain în ce priveşte reînoirea tomismului ? Fără îndoială ca tomist, şi mai mult, ca unul
dintre puţinii tomişti autentici, descoperind imensa comoară de
adevăruri, el îi rămâne credincios în întregime. Temeliile raţionale
şi revelate cari stau la baza acestei filosofii, sunt sfinte; deci, nu
pot fi modificate şi nici mutilate. Fiindcă filosoful n'are dreptul să
distrugă realitatea, precum n'are nici dreptul şi nici puterea s'o
creeze; el trebue s-o adâncească prin contemplaţie, s-o analizeze
descoperindu-i legile şi principiile de temelie, ca astfel s'o poată
cuprinde într'o vastă sinteză unitară. — Maritain socoteşte că
întrucât temeiul filosofiei tomiste se adecvează cât se poate mai
bine realităţii, înfruntând orice dificultăţi critice, n'are lipsă — ba
s'ar face o crimă — ca să fie sdruncinat; deci, misiunea lui filo­
sofică va fi una, însă cu două laturi: Thomistizarea
— „Vae mini,
şi non thomistizavero",
— a cugeta în mod tomistic, a voi, a avea
caritate tomistâ: a-şi însuşi şi difuza spiritualitatea
tomistă după
chipul veacului al
douăzecilea.
Dintr'o adâncă necesitate vitală, Maritain s'a hrănit din sub­
stanţa spiritualităţii tomiste; această substanţă asimilindu-se fondu­
lui său original, crescând şi desvoltându-se, a dat naştere filosofului
tomist de azi. Adevărurile mari, problemele adânci, soluţiile clare,
toate intrând în ţesătura spiritualităţii sale, au creat o virtualitate
filosofică cu posibilităţi de realizare inepuizabile. Maritain este
discipolul fidel al Sfântului Toma şi totuşi, — ce paradox! — este
unul dintre cei mai originali tomişti. Pare curios ca cineva să nu tră­
deze cu nimic cugetarea măiestrului şi totuşi să aibe originalitate
proprie. Cum se explică ? — Adevărurile filosofiei tomiste n'au ră­
mas în Maritain elemente cari nu se transformă şi nu vivifică or­
ganismul; din contră, ele asimilindu-se şi hrănind acest organism
filosofic, după ce au fost adâncite şi purificate de praful secolilor,
şlefuite de asperităţile limbii latine — declanşând în subiect rezo­
nanţe noui — s'au înfăţişat în lume ca nişte fiinţe moderne, în
stare să satisfacă şi cele mai pretenţioase gusturi critice. Proble­
mele cari la Aristotel şi sfântul Toma sunt abia schiţate, Maritain
le adânceşte, le confruntă cu ultimele rezultate ale ştiinţelor mo­
derne, le justifică, arătându-le rezistenţa şi logica internă. Maritain
în esenţă este un medievalist — nu o neagă nici el — însă, unul care
cugetă cu o raţiune care a încercat rezistenţa ultimelor curente
filosofice. Maritain este ediţia veacului al XX-lea a sfântului Toma,
este ediţia care satisface rafinăria moderniştilor noştri.
9. In ochii filosofilor idealişti, panteişti şi evoluţionişti, Mari­
tain trece ca cel mai redutabil duşman al modernismului, atât
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
533
pentru deosebitul său respect ce-1 are faţă de concepţia tomistă
— care este socotită nemodernă — cât şi pentru poziţia hotărîtă
şi curajoasă ce a luat-o contra tuturor acestor sisteme de gândire.
Mai mult, el a scris chiar o carte cu acest titlu: „Antimoderne",
care ne dă şi cheia sensului în care înţelege el acest antimodernism. înainte de toate filosofia lui nu se inspiră din cugetarea unui
veac sau a unei secte; ea este universală, identică cu sine însăşi
în fiecare epocă şi perdurabilă în formele şi elaborările sale esen­
ţiale, fiindcă filosofia lui Aristot şi Sfântul Toma este înainte de
toate filosofia sensului comun, filosofia naturală a spiritului ome­
nesc, care a fost definitivată, formulată şi cristalizată în sistem de
către precursorul Evangheliei şi de către Doctorul Angelic. „Prin
însăşi universalitatea sa, ea depăşeşte infinit, în trecut ca şi în
viitor, strâmtoarea momentului prezent; ea nu se opune sistemelor
moderne, ca trecutul actualităţii date, ci ca eviternul momentanu­
lui. Antimodernă contra erorilor timpului prezent; ea este ultramo­
dernă pentru toate adevărurile învăluite în timpul viitor. Ceeace
numesc eu aci antimodern,
s'ar fi putut numi, tot atât de bine,
ultramodern" >).
Noi iubim noutatea. Insă cu o condiţie: ca acest nou să con­
tinue în mod veritabil ceeace este vechiu şi să se adaogă, fără să
distrugă, la substanţa câştigată. Dacă este adevărat — după defi­
niţia lui Charles Maurras — că civilizaţia este o stare în care in­
dividul care vine în lume găseşte incomparabil mai mult decât
aduce, trebue spus, că schisma modernă inaugurată de fapt, fără
intenţie, de anarchizanţii Renaşterii şi ai Reformei, mai conştient
de Descartes, este, în ciuda cuvintelor umflate şi a aparenţelor de
de decor, o revendicaţie pur şi simplu a barbariei ).
2
De ce este Maritain antimodern'? Fiindcă celor moderni le-ar
şade bine să fie civilizaţi nu numai în îmbrăcăminte şi în con­
fortul material, ci mai cu seamă în spirit şi în cugetare. Ori, „în
chip special modul de a filosofa a celor moderni, pentrucă implică
dela început dispreţ faţă de cugetarea generaţiilor precedente,
trebue să se numească barbarie intelectuală.
Şi cum prin aceasta
chiar substitue de fapt goana după originalitate aceleia a adevă­
rului, îşi supune cunoaşterea, în definitiv, particularismului subiec­
tului care filosofează. Sfântul Toma n'ar fi ezitat un moment să-i
aplice numele de »adulter spiritual*.
Iată ceeace nu i-se poate
') Antimoderne,
*) Ibid,
Avant-propos.
CULTURA CREŞTINA
534
Nr.
9-10
ierta cugetării moderne şi ceeace viciază dela început cele mai
bune rezultate ale sale"
Dacă suntem antimoderni, nu o facem din gust personal, de­
sigur, ci pentrucă modernismul ieşit din evoluţia anticreştină ne
obligă la aceasta prin spiritul său, pentrucă el face din însăşi opo­
ziţia faţă de patrimoniul uman specificaţia sa proprie, ureşte şi
dispreţuieşte trecutul şi se adoră; şi, fiindcă noi urîm şi dispreţuim
această ură şi acest dispreţ, această impuritate spirituală, — dar
dacă e vorba de a salva şi asimila toate comorile fiinţei acu­
mulate în timpurile moderne şi de a iubi efortul acelora cari cer­
cetează şi doresc înnoirile, atunci noi nu dorim nimic mai mult
decât să fim ultramoderni". — Maritain crede că în cursul vremii
eforturile celor mai străluciţi reprezentanţi ai gândirii n'au fost pu­
rurea sterile; dimpotrivă, — dat fiind faptul că gândirea omenească
este în stare să ajungă la adevăr — ei au ajuns la unele rezul­
tate certe, cari nu trebuesc negate numai pentrucă s'au înfăptuit
în trecut, după cum nu-i necesar, pentru a fi modern, ca să inven­
tezi alfabetul. El e în contra aberaţiilor prezentului şi pentru valo­
rile încercate ale trecutului. Gândirea lui nu taie nici o rădăcină a
adevărului, oricât de adânc s'ar cufunda în trecut; precum nu vrea
să ciopârtească nici un ram al trunchiului, oricât de tare s'ar în­
tinde spre viitor. El ştie că adevărul este absolut, fiindcă e „adaequatio rei et intellectus"; ori raportul dintre cei doi termeni nu
poate fi decât unul şi acelaşi adevărat; de aceea fie în trecut, fie
în viitor îndepărtat, filosofia îşi va aşeza baza pe acest raport,
fără să ţină seamă de timp.
10. Dar nu numai adversarii filosofiei tomiste, ci chiar dintre
prietenii ei, feţe bisericeşti, au socotit că Jacques Maritain se
poate foarte bine integra în aşa numitul curent neotomist, a cărui
centru de iradiaţie este Universitatea din Louvain şi a cărui pro­
motor a fost Card. D. Mercier. Ceeace n'a fost cu putinţă. Filoso­
fia tomistă, astăzi ajunsă la o atât de mare desvoltare, manifestă
— după cum e şi firesc, rămânând în principiile sale esenţiale
aceeaşi — diferite tendinţe. Un lucru este pus mai presus de orice
discuţie: „Cele douăzeci şi patru de teze" ale acestei filosofii, sta­
bilite şi formulate de Congregaţia studiilor în 1914. Insă, dacă
aceste sunt admise de toţi filosofii creştini, între ei există diver­
genţe în ce priveşte unele interpretări savante, ca distincţia reală
dintre esenţă şi existenţă, raportul moţiunii divine cu libertatea
voinţei, esenţa beatitudinei pe cale naturală. Din aceste şi alte
>) Ibid.
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
535
considerente, istoria filosofiei distinge un tomism conservator, care-I
vrea pe Sfântul Toma fără glose: tot adevărul este aci, lumea nu
mai trebue să „descopere", ci să-1 primească, orice abatere dela
el este fatală... In fruntea acestuia este R. P. Pegues, O. P. Alţii
manifestă o tendinţă care se depărtează foarte mult de cea de
mai sus: filosofia tomistă, spun ei, nici n'ar trebui să se numească
tomism, fiindcă acest nume îl strâmteză, ci să primească până şi
un nume modern, ţinând, evident, seamă nu numai de datele ştiin­
ţifice moderne, ci şi de aportul filosofiei contemporane; ei do­
resc un tomism care să se potrivească vremii noastre ) . Aceştia
sunt aşa numiţii tomişti progresişti, în frunte cu P. Gorce, O. P.
Descoqs, S. I. Mausbach, Pesch O. P. şi chiar P. Sertillanges O. P.
Maritain, împreună cu R. P. Garrigou-Langrange,
O. P., R. P.
de Tonquedec S. /., Etienne Gilson ocupă o poziţie intermediară
între aceste extreme. Ei vreau un tomism pur, scos din isvorul original, sau cel mult din marii lui comentatori, ca Ioan de
sfântul Toma, Cajetan, un tomism care nu se acomodează veacului,
fiindcă n'are pentruce, dar care nu e refractar adevărului, care în
mod principial nu poate să nu fie de acord cu filosofia tomistă.
Maritain este tomist pur şi simplu, fără de nici un atribut. In acea­
stă privinţă avem chiar mărturisirea lui clară, care ne este deo­
sebit de preţioasă. Iată confesiunea sa filosofică în ce priveşte
tomismul pe care-1 propovăduieşte: „Există o filosofie tomistă, nu
există o filosofie neotomistă.
Noi nu vrem să închidem trecutul în
prezent, ci să menţinem în prezent actualitatea veşnicului".
„Tomismul nu vrea reîntoarcerea la evul mediu".
„Tomismul pretinde a uza de raţiune pentru a distinge
adevă­
rul de falsitate; el nu vrea să distrugă, ci să purifice cugetarea mo­
dernă, şi să integreze tot adevărul descoperit din vremea Sfântului
Toma. Este o filosofie esenţialminte sintetică şi asimilitoare, sin­
gura care încearcă pe dreptul dealungul veacurilor şi a lumilor
o operă de continuitate şi de universalitate. Deasemenea este
singura care, cu toate că se ridică la ştiinţa suprasensibilului, cere
întâi experienţei o adeziune deplină faţă de realul sensibil.
„Tomismul nu este nici de dreapta nici de stânga; el nu este
situat în spaţiu, ci în spirit.
„Tomismul este o înţelepciune.
Intre el şi formele
particulare
ale culturii trebue să domnească schimburi vitale neîntrerupte,
însă
el este în esenţa sa riguros independent de aceste forme
particulare.
„A judeca despre tomism ca despre o haină care se purta în
l
') J. SOUILHE,
S. I. La Phil. Chritienm
de Descartes
ă nos jours,
p. 137.
536
CULTURA CREŞTINA
Nr.
9-10
veacul al XIII şi nu se mai poartă, ca şi cum valoarea unei meta­
fizici ar fi în funcţie de timp, este un mod de gândire cu adevărat
barbar".
„Nu e mai puţin pueril a judeca despre valoarea unei me­
tafizici în funcţie cu o stare socială de conservat sau de distrus".
— Ca încheiere dă cel mai adecvat răspuns în ce priveşte însăşi
esenţa tomismului: „Filosofia sfântului Toma este independentă în
ea însăşi de datele credinţei şi nu atârnă în principiile şi în struc­
tura sa decât de experienţă şi de raţiune. Această filosofie
totuşi,
cu toate că rămâne perfect distinctă de ele, este în comunicaţie vi­
tală cu înţelepciunea
superioară a teologiei şi cu aceea a contem­
plaţiei" •).
Esenţa tomismului astfel definită şi înţeleasă rămâne pentru
Maritain criteriul vastei sale opere. Problemele mari de epistemo­
logie tomistă vor fi reluate rând pe rând, adâncite şi situate pe
planul preocupărilor ştiinţei şi filosofiei moderne, dând astfel naş­
tere uneia din cele mai grandioase opere moderne de filosofie. In
fiecare din lucrările sale, Maritain este un pescar îndrăzneţ al
imensităţii oceanelor cunoaşterii. Asemenea acestor neînfricaţi ex­
ploratori ai adâncurilor, pe calea abia indicată de Sfântul Maestru,
el se scoboară în abisurile problemelor de cugetare. Insoţindu-1 în
această împărăţie în care toate sunt noi şi pline de taină şi de
nespus farmec, de multe ori ai impresia, că pierzi pe introducător,
că nu poţi călca în urmele lui, că nu eşti înarmat pentru a înfrunta
obstacolele şi a trece peste prăpăstii.
***
11. Şi acuma, după ce ne sunt lămurite precis chiar din partea
sa cele două atitudini intelectuale ale sale, atât faţă de moder­
nism cât şi faţă de tomism, putem trece la privirea filosofului Ma­
ritain, aşa după cum îl reflectează opera sa.
Ajunşi la această răspântie a istoriei lui — cea mai însem­
nată — ne simţim şovăind din nou: De unde să începem ? In ce or­
dine s'o prezentăm? Cronologică, logică; din punct de vedere al
valorii în sine? al faimei, al plăcerii sau ecolui ce 1-a produs una
fiecare din lucrările sale, în sufletul nostru ? Iată o problemă refe­
ritor la care n'avem nici o indicaţie. Chiar de aceea unghiul, sau
punctul de vedere din care vor fi privite, precum şi clasificaţia pe
care o vom face, rămâne susceptibilă de interpretări sau de recti­
ficări. Dacă s'ar întâmpla să nu câştige asentimentul lui Maritain,
fiindcă-1 stimăm prea mult decât să-i producem neplăcere, cu mul') Le Docteur Angilique,
preface
p. IX passim, Sublinierile în text,
Nr. 9-19
CULTURA
CREŞTINĂ
537
ţumire şi cu recunoştinţă vom primi orice sugestie mai fericită re­
feritoare la clasificarea acestei opere.
Opera filosofică a lui Maritain o parte este cuprinsă in mai
mult de treizeci de lucrări, iar altă parte se găseşte în o sumedenie
de reviste, ziare şi alte publicaţii.
Aci, evident, nu se va face amintire decât în treacăt despre cea din urmă, pe care, cel ce scrie
aceste rânduri — mărturiseşte — că nu o cunoaşte decât într'o
mică măsură, din simplul motiv că nu şi-a putut procura acea
mare mulţime de publicaţii.
Opera cuprinsă în cele peste treizeci de volume, credem că
realizează un plan bine determinat; volumele masive, ca şi cele
mai mici, se integrează perfect într'o idee centrală, idee forţă, dacă
putem spune astfel.
In ţesătura structurală a acestei opere putem desprinde di­
recţii, linii, nervuri şi finalităţi deosebite, pentru a căror precizare
şi determinare folosim celebra împărţire scolastică a cunoştinţelor
în ordine deosebite după tendinţele lor finaliste deosebite: ordinea
speculativă
şi ordinea practică, distincţie pe care o găsim expusă
în însăşi lucrarea lui Maritain „Art et
scolastique".
De unde isvoreşte această distincţie? Inteligenţa are virtuţi
cari n'au alt scop decât cunoaşterea, sesizarea adevărului, abstrac­
ţie făcând dela consideraţia dacă e folositor, bun sau rău pentru
cel ce 1-a găsit, cunoaşterea de dragul cunoaşterii. Aceasta for­
mează ordinea speculativă.
Aşa este înţelegerea
principiilor cari,
după ce au scos din experienţa sensibilă ideile de Fiinţă, Cauză,
Scop, ne fac să vedem imediat prin lumina activă care ne este
naturală — adevărurile evidente prin ele înseşi, cărora le este sus­
pendată toată cunoaşterea noastră; ştiinţa, care produce cunoaşte­
rea prin demonstraţie; inţelepciunea ne face să contemplăm cau­
zele primare în care spiritul ţine toate lucrurile în unitatea supe­
rioară a unei simple priviri. — Aceste virtuţi tind la perfecţionarea
intelectului în funcţia sa cea mai proprie; sunt acte imanente fără
tendinţe transitive. Ordinea speculativă are însă universuri de inteligibilitate din ce în ce mai pure: universul ştiinţelor naturale, al
filosofiei naturale, al filosofiei matematice şi al
metafizicei.
Dar inteligenţa nu tinde numai la cunoaşterea pentru cunoaş­
tere şi nu vrea numai să se bucure de adevăr, ci vrea ca să se
şi servească de el în vederea unei lucrări sau a unei activităţi; în
acest caz suntem în ordinea practică. Aceasta deasemenea se îm­
parte în două împărăţii distincte între sine: în agibile, irgaxTov şi în
factibile = nobirâv.
A lucra în sensul strict însemnează a uza de
liberul arbitru, considerat nu în raport cu lucrurile, ci în raport cu
538
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-10
libertatea noastră de voinţă. Această activitate atârnă de voinţă
şi tinde la binele moral, constituind domeniul Filosofiei morale. In
opoziţie cu agibile, scolasticii pun pe factibile, acţiunea producă­
toare socotită nu în raport cu libertatea de voinţă, ci exclusiv cu
lucrarea produsă, considerată în sine. Aci avem domeniul Filoso­
fiei Artei. Distincţia cea mai uşoară între ele este aceea că una
tinde la perfecţionarea agentului; ceealată la desăvârşirea operii;
fiecare-şi are legile proprii, deşi în corelaţie ').
Am expus această clasificaţie atât de ingenioasă şi logică fiindcă
ea ne dă cheia — după părerea noastră cea mai potrivită — pentru
clasificarea, înţelegerea şi analiza operei lui Maritain. Conform
acesteia, în opera lui Maritain se pot distinge prea bine lucrările de:
1. Filosofie speculativă;
2. de Filosofie morală şi 3. de Filosofia
Artei. E adevărat că rămân câteva lucrări pe care nu le-am putut
aşeza în nici una dintre aceste trei domenii, pentrucă s'ar potrivi
mai multora din ele şi în special celor două dela început. — E
vorba de: Trois Reformateurs
— Luther, Descartes şi Rousseau;
Le Docteur Angelique şi Quelgues pages sur Le'on Bloy. Dintre cele
trei părţi ale operei sale cea mai masivă este filosofia speculativă,
care singură numără treisprezece dintre cele mai mari lucrări.
A) Filosofia speculativă
începe cu „La Philosophie
Bergsonienne" (1914), în care opera fi­
losofică a fostului său maestru este supusă unui riguros examen
critic, poate cel mai greu dintre câte i-a fost dat să treacă. Prin
ciurul unei penetrante analize sunt trecute ideile de bază al cuge­
tării bergsoniene: critica inteligenţei, intenţia şi durata, conceptul,
ideea de neant, ordinea şi finalitatea organică; în partea doua
trece la o confruntare riguroasă a acestei filosofii cu filosofia to­
mistă. Puse faţă în faţă, între ele se încinge una dintre acele lupte
cari duc la desfinţarea totală a adversarului. Nici unul din princi­
piile de căpetenie ale cugetătorului Bergson nu poate rezista ata­
cului în plin pe care-1 dă realismul tomist evoluţionismului pan­
teist. E o plăcere deosebită să urmăreşti această luptă dintre ti­
tani: Aristot şi Sfântul Toma deoparte, Bergson şi ucenicii săi de
alta; şi să ai între ei ca arbitru pe Maritain. El găseşte că există
„contradicţie până şi în titlul „Evoluţiei Creatoare". Cine zice evo­
luţie, zice un lucru în potenţialitate, actualizându-se puţin câte
puţin, până la perfecţiunea sa, şi presupune, prin urmare, că acest
lucru nu evoluiază în esenţa sa, că ea depinde de o cauză pri») Art et Scolastique,
1935. p. 4-5, passim.
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
539
mară şi că evoluţia sa are un termen specific — ceeace vedem
noi în creaţia propriu zisă sau în desvoltarea individuală a celor
vii; cine zice creaţiune, dimpotrivă, zice producere fără de nimic
preexistent, zice fiinţă a unui lucru, şi presupune, prin urmare, o
putere activă infinită, deci o cauză transcendentă. Contradicţie se
găseşte în principiul primar al devenirii care este creator, perpetuu
activ, ca şi cum ar fi Dumnezeu, însă care el însuşi devine" (pg. 89).
Una din celebrele teze ale bergsonismului este schimbarea
pură care este totul, căci „dacă nu-i totul, nu-i nimic, fiindcă ea
este nu numai reală, ci constitutiva oricărei realităţi, ea este însăşi
substanţa lucrurilor — cheia Evoluţiei Creatoare". „Sunt schimbări,
— scrie dl Bergson, — dar nu sunt lucruri cari se schimbă:
schimba­
rea n'are nevoie de un suport. Sunt schimbări, dar nu este în mod
necesar nevoie de obiecte invariabile cari se mişcă: mişcarea nu
implică un mobil" i). „Durata formează stofa lucrurilor. Dealtfel nici
nu sunt lucruri; nu sunt decât faceri. Durata, timpul concret şi ve­
ritabil este schimbarea pură, care va să zică schimbarea fără
nimic ce să se schimbe; este o activitate fără substrat; o creaţie
fără lucru creat şi fără un lucru care creiază" 2). — „De aci înainte
trebue să se creadă că chiar prin ceeace un lucru este, el devine
un alt lucru; şi trebue să se creadă că ceeace devine n'are cauză.
Din acest punct de vedere, bergsonismul
ne apare ca cea mai în­
drăzneaţă tentativă de nihilism intelectual" 3).
Apariţia acestei lucrări a fost un eveniment neuitat şi cu
urmări incalculabile pentru lumea ideilor contemporane. Ea mar­
chează data dela care filosofia tomistă ia lupta cu adversarul cel
mai de temut, fiindcă era şi cel mai faimos: panteismul evoluţionist.
Dezarmează pe Bergson şi încetul cu încetul îi ocupă poziţiile.
După însăşi mărturisirea lui Maritain, „ea a fost una din primele
manifestări, în ordinea profană şi laică, a acestei renaşteri a to­
mismului, la care în ordinea sacră lucrau cugetători eminenţi, în­
cepând cu Leo XIII şi cu Enciclica „Aeterni
Patris".*).
Referitor la această operă, iată ce scrie naşul său, Leon Bloy,
în Lettres ă ses filleuls: „Am citit în »Revue Thomiste« un articol
al finului meu Jacques Maritain: Cele două bergsonisme. Se ştie pu­
ţinul meu gust pentru filosofie; în ochii mei este modul cel mai
plictisitor de a pierde preţiosul timp al vieţii şi al cărei limbaj
hircanian mă descurajează. Insă cu Jacques Maritain se schimbă
') H. BERGSON: La Perception du Changement, pg. 22; la Maritain pg. 199.
") J. MARITAIN: La Phil. Bergsonienne, pg. 115.
)"Idem, ibid pg. 117.
*) Ibid. pg. YI,
s
540
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-10
lucrurile cu totul. — Eu nu mă aşteptam să văd ieşind un braţ
viguros din zdreanţă filosofiei. Un braţ de atlet şi un puternic glas
tânguitor. Am simţit în aceeaşi vreme ca un val de poezie dure­
roasă, un puternic val din adâncimi venite de foarte departe".
Cu toată dovada că evoluţionismul bergsonian în realitate nu
este decât panteism deghizat, Bergson nu vrea să fie socotit ca
atare; dorinţa aceasta şi-a mamfestat-o în diferite rânduri prin
scrisori adresate P. de Tonquedec; ceeace face pe Maritain să con­
chidă la două feluri de bergsonisme: unul de fapt şi altul de intenţie.
De când era înfocată această luptă au trecut mulţi ani; multe
s'au schimbat nu numai înafară de noi, ci şi în lăuntrul nostru.
Bergson, n'a scăpat nici el de sub legea evoluţionismului preconi­
zat de dânsul. A îmbătrânit şi a mai scris opere care i-au apropiat
bergonismul de fapt de cel de intenţie în aşa măsură încât astăzi
— după cum scrie „Decalogul" din Bucureşti — se pare că uce­
nicul de odinioară, Maritain, şi-a cucerit măiestrul la principiile ex­
puse în „La Philosophie Bergsonienne". Şi oare ce poate fi mai plin
de mângâiere pentru un ucenic decât aceasta?
După ce munca de pregătire şi de antrenament spiritual şi-a
încheiat-o, după ce atenţiunea lumii a fost deşteptată şi atrasă
spre filosofia creştină, a sosit momentul ca acest tezaur intelectual
să fie prezentat lumii în forme moderne. Aceasta o şi face Mari­
tain cu mare competenţă şi cu mult talent, în incomparabilele sale
cursuri de filosofie ţinute la universitatea Catolică din Paris. O
parte dintre ele sunt deja tipărite, altele sunt sub tipar. întreg
cursul este împărţit în şapte volume: /. Introduction generale ă la
Philosophie; II. L'Ordre de Concepts (Logique): 1. Petit logique, 2.
Grande logique; III. Le Monde Corporel (Philosophie
de la nature);
IV. L'homme (Psychologie); V. L'&tre en tant qu'etre
(Metaphysique):
1 Critique, 2 Ontologie et The~odicee; VI. Les Actes humains (Mo­
rale) — L'Art; VII Histoire abregee de la Philosophie.
In inima filosofiei tomiste este situată fiinţa, obiectul primar
şi propriu al inteligenţei (illud quod primo intellectus concipit ut
notissimum est ens, et in hoc omnes conceptiones resolvit). Inte­
lectul în cercetările sale trebue să plece dela cele mai simple
fapte văzute de ochi şi sesizate de el. Cel mai simplu este: „Exi­
stă lucruri cari sunt; nimic mai simplu. Aci însă se cuprinde o în­
doită afirmaţie: 1. Toate aceste lucruri sunt; sau, în ele eu găseşte
o anumită realitate care este de-a fi şi pe care o numesc fiinţa.
Ce este, sau ceeace este un lucru — esenţa lucrului; şi 2. actul de a
fi al lucrului; pe care-1 numesc existenţa lucrului".
Fiinţa însă nu convine în sens propriu tuturor lucrurilor, dec}
Nr. 9 4 0
CULTURA CREŞTlNA
§41
este transcendentală. Şi totuşi lucrurile sunt diferite prin fiinţa lor.
De aci decurg cu o stringenţă logică ineluctabilă primele axiome:
Principiile identităţii şi al contradicţiunii;
Principiul cauzalităţii şi
al finalităţii.
Pe aceste principii nezdruncinabile, de valoare onto­
logică şi nu psihologică, de o evidenţă elementară, se clădeşte or­
ganismul filosofiei creştine, din care se ramifică toate membrele lui.
Maritain, în primul volum, credincios metodei inductive, în
mod progresiv, în baza realităţilor istorice, cristalizează odată
pentru totdeauna noţiunea filosofiei, corelaţia ei cu celelalte ştiinţe
şi în special raportul ei cu teologia. Expune marile părţi ale filo­
sofiei şi anume: întâi se ocupă de legile cugetării drepte, legile
cugetării adevărate, lumea corporală, omul, fiinţa, desbrăcată de
orice materie: Dumnezeu, şi în urmă cu activitatea liberă a omului
şi cu activitatea artistică. Introducerea fixează marile probleme ale
fiecărei părţi din filosofie. Toate se înlănţuie în mod natural şi ne­
cesar; una o cheamă pe cealaltă; nu există aci salturi sau hiatus-uri.
Elementele de filosofie
ne descopere eminentele calităţi pe­
dagogice ale lui Maritain: claritatea, preciziunea, metoda — chipul
deosebit de captivant de a expune cu uşurinţă lucrurile cele mai
abstracte. Cei ce se plâng contra esoterismului filosofic, s'o facă
înainte de a ceti aceste cursuri de filosofie, fiindcă după aceea n'o
mai pot face. In special „Introduction generale" a ajuns la o aşa
faimă încât, în afară de limbile europene, este tradusă şi în limba
japoneză. (Noi încă o vom avea în curând în româneşte).
*
Marile probleme schiţate şi expuse în cursul de filosofie sunt
apoi rând pe rând reluate, aprofundate, lămurite din ce în ce mai
mult. Meditaţiile adânci asupra lor au dat naştere marilor opere de
subtile analize şi de ample viziuni sintetice. In ele Maritain îşi
manifestă marile virtuosităţi filosofice pe care le are. Metafizica
tomistă expusă de dânsul se fereşte de două păcate consequent
săvârşite de extremiştii cugetări: angelismul, sau păcatul de moarte
al idealiştilor din toate timpurile şi toate locurile, fiindcă ei neso­
cotesc o realitate evidentă, materia; şi materialismul, idolul devo­
rator şi brutal căruia i-se închină toţi empiriştii, sensiştii, positiviştii,
cari ignorează forma. Acelaşi joc de veacuri: spirit şi materie. Me­
tafizica lui Maritain nu se prăbuşeşte în nici unul din cele două
abisuri: ele se unesc într'o minunată sinteză, care nu este altceva
decât însăşi cunoaşterea, obiectul cunoscut şi spiritul cunoscător.
Astfel salvează lumea materiei ca să nu fie înghiţită de spirit; şi
salvează inteligenţa ca să nu fie materialistă, mântuind principiile
prime ale raţiunii care permit omului de a şti cu certitudine şi cu
542
CULTURA CREŞTÎMA
Nr.
9-l0
evidenţă că nici materia moartă şi nici spiritul viu nu au nimic cu
ateismul'). In linia acestor gânduri se situiază lucrările: Reflexions
sur l'Intelligence et sur sa vie propre — Sept lecons sur Vetre et
Ies premieres principes de la raison speculative; La Philosophie de
la nature; Religion et Culture; De la Philosophie
Chretienne;
Theonas, Antimoderne, Science et Sagesse, Le Songe du Descartes,
dar mai cu seamă şi mai presus de toate: Distinguer pour unir ou
Les Degres du Savoir, care fiind piatra unghiulară a filosofiei sale
speculative, ne impune să ne oprim la ea ceva mai mult.
Problema fundamentală care-1 preocupă pe autor aci este
aceea a cunoaşterii — mister într'adevăr sublim — geneza acestei
taine, dela sensaţiile externe, prin rodul ei vital — conceptul — şi
până la certitudinea care se produce în sufletul omului prin de­
monstraţie şi credinţă. El desbracă ideea, cuvântul minţii, de orice
materialitate, restituindu-i esenţa, sâmburele inteligibil care se gă­
seşte în fiecare lucru. Este magistrală expunerea procesului cu­
noaşterii din capitolul Realisme critique. La acest proces distinge
şapte momente principale şi anume: Există o corespondenţă vigu­
roasă între cunoaştere şi materialitate. Pentrucă a cunoaşte în­
seamnă — printr'un scandal aparent faţă de principiul identităţii, — a
fi într'un anumit fel altceva decât ceeace eşti; însemnează
a de­
veni altul decât sine „fieri aliud a se", a fi sau a deveni altul
întrucât e altul „esse seu fieri aliud in quantum aliud". Cunoaşterea
nu consistă în a face, nici a primi ceva lucru, ci a exista mai bine
decât prin simplul fapt de a fi pus înafară de neant; o supra - exi­
stenţă activă şi materială. — Cei vechi ziceau că actul cunoaşterii
este o acţiune proprie imanentă şi perfect vitală, care aparţine predicamentului „calitate". — Cunoscutul în cunoscător nu se găseşte
după fiinţa lui din natură, ca arbore sau piatră, ci după fiinţa lui
intenţională, — Mijlocul, graţie căruia cunoscutul este în mod in­
tenţional în cunoscător, este acea lume de forme materiale ultrapsihice cari sunt în suflet ca vicari ai obiectelor, numite species
sau asemănări. La cunoaşterea sensitivă simţurile primesc dela lu­
cruri o specie impresâ, o formă reprezentativă imprimată în ele, care
în aceeaşi vreme produce o imaginaţie şi în memorie. Intelectul
cunoaşte lucrurile în materialitatea lor, face deci abstracţie de no­
tele individuante, departicularităţij; aceste se numesc specii imprese
abstracte. Şi astfel intelectul, actualizat prin aceste specii, produce
în sine ca un rod de viaţă, un verb mental sau concept, o specie
') J. DELHOMME:
No.
1-93.
Jacques
Maritain,
în „Nos Livres
et nos
auteurs"
Nr. 8-10
CULTURA CREŞTINA
543
expresă de ordin inteligibil. — Aceste forme, în sfârşit, ca mijloace
de cunoaştere, sunt locţiitoarele obiectelor, inseşi obiectele deta­
şate de existenţa lor proprie şi făcute prezente în stare imaterială
şi intenţională. — Deci, cunoaşterea este o operaţie imanentă şi
vitală, care consistă în mod esenţial nu în a face, ci în a fi; a fi
sau a deveni ceva, fără să se formeze însă un tertium quid ).
Astfel se dapănă întregul mister al cunoaşterii, care însă nicăiri nu e mai aproape de bunul simţ, de sensul comun natural şi
logic, decât în această expunere cu adevărat magistrală.
Dela cunoaştere trece la stabilirea diferitelor ei grade (după
cum însuşi titlul lucrării o indică) precum şi la modul în care se
disting diferitele specii de cunoaştere. Le amintim numai cu nu­
mele aceste deosebite feluri de cunoaştere. In ordinea speculativă,
sunt grade de cunoaştere raţională şi supraraţionalâ.
Gradele de
cunoaştere raţională se consideră după gradul lor de abstracţie.
Iar grade de abstracţie sunt trei. Fiindcă fiinţa poate fi considerată
făcând abstracţie numai de materie, întrucât fundamentează diver­
sitatea indivizilor în aceeaşi specie, întrucât e principiu de individuaţie — se face abstracţie numai de particularităţile neglijate şi
de ştiinţă. Se consideră lucrul în realitatea lui mobilă şi sensibilă.
Un astfel de lucru nu poate nici exista fără materie şi calităţile
care-i sunt legate, şi nici nu poate fi conceput fără de ea. — Pri­
mul grad de abstracţie, domeniul Fizicei. Ens mobile. Aci se întâl­
nesc două feluri de cunoaştere deosebite: una de ordin ontologic
— filosofia naturii şi alta de ordin empiriologic — ştiinţele
expe­
rimentale, după cum se pune accentul pe ens sau pe sensibile.
Dacă fiinţa se consideră făcând abstracţie dela materie întru­
cât formează baza proprietăţilor sensibile şi mobile, active şi pa­
sive, ceeace rămâne este cantitatea, numărul, întinderea considerată
în sine: obiect de cugetare care nu poate exista fără materia sen­
sibilă, dar poate fi conceput fără de ea: ens quantum. Matematică,
— al doilea grad de abstracţie.
Fiinţa considerată numai sub aspectul ei de fiinţă, purificată
de orice materie sau cantitate, fiinţa întrucât e fiinţă: obiect de
cugetare care nu numai că poate fi conceput fără materie, dar
poate chiar exista fără de ea, ens in quantum ens: — Metafizică,
— formând gradul al treilea de abstracţie.
La cunoaşterea metafizică se disting alte trei feluri de cu­
noaştere sau intelecţiune: cunoaşterea esenţelor (substanţelor) prin
semne sau accidente (proprietăţi) cari le manifestă cel puţin în
1
') Les Degrăs du Savoir, p. 217—230, pss.
S44
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-15
notele lor cele mai universale: intelecţia dianoetică (care prin sen­
sibil atinge natura sau esenţa lucrului); cunoaşterea prin „semne"
cari sunt ele inseşi cunoscute în locul naturilor inaccesibile în con­
stitutivele lor formale: intelecţia perinoetică;
şi în urmă, cunoa­
şterea care se realizează printr'o reoglindire asemănătoare a per­
fecţiunilor din lume cu perfecţiunile lui Dumnezeu, cunoaşterea
analogică sau
ana-noetică.
Se mai disting, în urmă, cunoaşterile supreme, cu obiecte uni­
versale, judecând lucrurile prin prisma primelor principii: una de
grad raţional şi două de ordin supraraţional.
Cea dintâi are ca
mijloc de cunoaştere raţiunea şi se numeşte înţelepciunea
metafizică.
Ea cunoaşte pe Dumnezeu din efectele sale ca pe cauza primară
(sub ratione primi entis); a doua este credinţa care, dacă e împreu­
nată cu raţiunea, dă naştere înţelepciunii teologice; ea cunoaşte pe
Dumnezeu virtualminte revelat; dacă e numai singură credinţa, for­
mează virtutea teologală cu acest nume şi cunoaşte pe Dumnezeu
în mod formal revelat.
Dacă la cunoaşterea prin credinţă se mai adaoge graţia sfinţitoare şi Darurile Spiritului Sfânt — in special Ştiinţa, înţelegerea
şi înţelepciunea, atunci avem înţelepciunea
mistică, care experi­
mentează adâncurile lui Dumnezeu. Cea din urmă şi mai sublimă
este înţelepciunea sau metafizica Sfinţilor din cer: viziunea bea­
tifică, care cunoaşte pe Dumnezeu „sicuti est".
Este cea mai grandioasă analiză şi cea mai penetrantă scobire în misterul cunoaşterii, care când îşi atinge apogeul dintr'odată, ca la un semn magic, se transformă în cea mai universală
sinteză. Dela cunoaşterea sensibilă a pietrei, bietul muritor se ridică
din treaptă în treaptă, cântând Psalmi creatorului scării — până
la acea cunoaştere care nu mai aparţine muritorilor şi care singură
nu e numai cunoaştere, ci şi fericire: viziunea fericitoare, realizată
prin „lumen gloriae", cunoaştere care este însăşi fericirea supra­
naturală sau viaţa vecinică. — Sunt în această operă pagini de o
frumseţe şi înălţare spirituală neîntrecută.
Prin această carte „Dl. Maritain dă tomismului contemporan
una din cele mai frumoase opere pe cari le numără la activul său"
(Mgr. L. Noel, Preşed. Instit. Sup. de Fii. din Louvain). — „Jacques
Maritain a distins admirabil cunoaşterea raţională cu exigenţele sale
tehnice şi contemplaţia;
ceeace dă foarte mare preţ operei sale,
este că după ce le-a distins, a ştiut să le unească" (R. P. GarrigouLagrange. Prof. la „Angelicum"). — Am putea continua cu aprecie­
rile, e însă de prisos.
Dacă Maritain se dovedeşte un atât de abil maestru în mânui­
rea filosofiei speculative, oare în domeniul filosofiei practice, în
lumea mai apropiată de noi, în complexele probleme pe cari le
pune viaţa omenească, în special astăzi, cum se va dovedi? Iată
ce ne rămâne să vedem vorbind despre partea doua a operei sale.
(Va urma)
IOAN MICLEA
O NEDREPTATE ISTORICĂ
DESFIINŢAREA UNIVERSITĂŢII SĂSEŞTI ŞI A INSTITUŢIEI
CELOR Ş A P T E JUZI
Advocatul din Sibiu, Ioan Fruma, a publicat în an. 1935
lucrarea: „Problema Universităţii săseşti şi a instituţiei celor Şapte
Juzi", cu scopul c a lămurind latura juridică a acestei impor­
tante probleme, c a r e prezintă interes atât pentru Statul român
cât mai ales pentru locuitorii de pe fostul „Pământ crăiesc"
— cari locuitori, conform Legii XII—1876, sunt beneficiarii acestor instituţii — să determine intervenţia Statului, spre a
se soluţiona cât mai grabnic, şi în conformitate cu Legea
XII—1876, problema Universităţii Săseşti şi a instituţiei celor
Şapte Juzi.
„Universitatea Săsească* nu a fost un colegiu universitar
— cum s'ar părea din numirea ce poartă — ci a fost o orga­
nizaţie politică investită cu atribuţiuni de drept public, pe care
le exercita pe „Pământul Crăiesc", începând din veacul al
XY-lea şi până în anul 1876, când, prin legea XII, şi-a pierdut
caracterul de drept public, rămânând să funcţioneze, conform
art. 3 al legii, ca instituţie „exclusiv culturală.
Aceeaşi situaţie i s'a creiat, — prin legea XII —1876, — şi
instituţiei celor Şapte Juzi, c a r e fusese: întâia organizaţie po»
litică a locuitorilor din „Provincia Cibiniensis."
Prin legea XII—1876 se menţine personalitatea juridică a
acestor instituţiuni, dar li se limitează atribuţiunile la una sin­
gură, şi anume: la libera dispunere asupra patrimoniului, - - în
cadrele art. 4 şi 6 al legii — în scopuri exclusiv culturale, şi
pentru „fotosul întregei populaţiuni proprietare, fără deosebire de
religie şi limbă". (Art. 6).
„Asupra averii Universităţii săseşti dispune adunarea ge*
nerală a acesteia" (art. 7); iar „asupra averii aşa numiţilor
»Şapte Juzi* — în privinţa căreia sunt dătătoare de măsură
dispoziţiunile art. 4, 5, 6 şi 7, — dispun, c a adunare generală
sub preşedinţia prefectului judeţului Sibiu, membrii adunării
generale a Universităţii, cari reprezintă oraşele şi circumscrip3
11
546
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9 16
ţiiie 'Pământului Crăiesc» de până acum, cari împreună sunt
„proprietarii bunurilor celor Şapte Juzi" (art. 17).
Deşi legea XII—1876 transformă radical structura institutiunilor cari ne preocupă, totuşi — după cum vedem — le
menţine în întregime dreptul de proprietate şi de administraţie
asupra formidabilei averi ce posed.
Ca instituţie de guvernământ, Universitatea S ă s e a s c ă şi
cele Şapte scaune, a v e a u importante resurse materiale: finan­
ţele publice de pe „Pământul crăiesc"; dările şi taxele de tot
felul (dijme, regalii, contravaloarea robotelor etc. etc.) înca­
sate de către funcţionarii a c e s t o r a ; apoi veniturile diferitelor
donatiuni regeşti şi proprietăţi etc.
La aceste isvoare de venit, arătate de dl I. Fruma, trebue
să mai adaugem încă următoarele:
a) importantele sume incasate dela Stat, drept despăgu­
bire pentru folosirea, în timp de 100 (una sută) ani, - de către
grăniceri — a munţilor aşa numi{i: „revendicaţi";
b) sumele plătite c a răscumpărare, de către unele comune
româneşti, pentru o parte din „munţii revendicaţi";
c) sumele incasate dela Fabrica de cherestea Feltrinelli,
care, începând din anul 1907, exploatează fără întrerupere brădetul din pădurile smulse din posesiunea străveche a comu­
nelor româneşti, şi în special a celor grăniţereşli, prin faimoa­
sele procese de segregare, bazate pe legile urbariale.
Cea mai mare parte, din a v e r e a acestor instituţii, este de
obârşie românească.
Dl I. F r u m a prezintă următoarea situaţie:
„După Unire, a v e r e a instituţiei celor Şapte Juzi a suferit
o diminuare importantă, prin procedura de expropriere, în
urma căreia s'au expropriat cea. 35.000 jug. pădure ale acesteia".
In 1934, instituţia celor Şapte Juzi administra următoarea
avere:
j
„Depuneri la bănci (cea. 12,000.000 Lei); acţiuni şi rente pentru pădu
file expropriate (cea. 33,000.000 Lei valoare nominală) şi alte capitaluri, în
total de c e a . 48,000.000 (valoarea reală, conform cotatiei la bursă, era 40—50°/,);
pe urmă 1000 jugăre situată la Voineasa,') în vechiul regat şi 200 jugăre
pădure, situată în judeţul Sibiu, c a r e a fost scutită de expropriere; precum
şi c a s a silvică din Râul-Sadului, unde actualmente funcţionează şcoala pri­
mară.
') Este muntele „Voineagu" zis „Voinigelul", în suprafaţă de 748 jug.»
asupra căruia comuna Veştem are dreptul de uzufruct
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-10
547
Bugetul instituţiei celor Şapte Juzi arată, pe anul 1934, venituri în suma
de 2,128.112 Lei 80 bani.
La îcl a v e a venite importante şi cealaltă instituţie, — Uni­
versitatea săsească, — a cărei avere consta din următoarele
imobile:
a) In oraşul
Sibiu:
Casa din Str. Mitropoliei Nr. 14 (venit anual în an. 1934, conform bit»
getului Universităţii săseşti, 102.000 Lei); c a s a din str. Bruckental No. 9 (venit
anual de 112.000 Lei); c a s a din Str. Regina Măria No. 16 (venit anual 300.000
Lei); c a s a din Str. Regina Măria No. 27 (venit anual 160.000 Lei); c a s a din
Piaţa Regele Ferdinand No. 15 (venit anual 80.000 Lei); c a s a din Piaţa Re*
gele Ferdinand No. 16 (venit anual 233.600 Lei); c a s a din Piaţa Regele Fer­
dinand No. 17 (venit anual 209.600 L e i ) ; c a s a din Str. Armbruster No. 1—3
(venit anual 107.200 Lei); c a s a din Str. Hartenek No. 52—54 (venit anual
64.800 L e i ) ;
b) In Mediaş:
Casele şcoalei de agricultură din Mediaş, împreună cu cea. 100 jugăre
teren cultivabil.
Avere mobiliară: Capital depus la bănci, în acţiuni etc. de cea. 2,400.000
Lei, aducând un venit anual de c e a . 48.000 Lei. Totalul încasărilor Universi­
tăţii săseşti, — abstrăgând contribuţia celor Şapte Juzi — se ridică, conform
bugetului pe an. 1934, la suma de 1,438336 Lei.
Deci, conform bugetului pe an. 1934, ambele instituţiuni,
— Universitatea săsească şi cei Şapte Juzi — aveau un venit
anual de
3,566.448 Lei.
*
Adunările generale ale institutjunilor de mai sus au con*
tinuat — şi după an. 1876 — a destina importante sume, din
venituri, pentru aşa numitele dotaţiuni („Widmungen"), cari au
fost menţinute, in mod expres, şi prin legea XII—1876.
„Cele mai importante sunt din anul 1906, când s'au hotărît următoarele dotaţiuni:
Pentru Consistorul bisericii evăngelice, — pentru şcoli, —
suma de 210.000 coroane anual; pentru Biserica reformată din
Sibiu, tot pentru şcoli, 9000 cor.; pentru Consistorul grecooriental din Sibiu 64.000 c o r . ; pentru Biserica rom.-catolică
6000 cor.; pentru şcoli româneşti şi pentru scopuri şcolare ale
Bisericii greco-catolice din Sibiu 6000 coroane.
„Totalul acestor dotaţiuni, conform bugetului pe an. 1934,
se ridică la suma de 585.300 Lei anual.
„Mai observăm că, în bugetul Universităţii, mai e prevă­
zută încă suma de 280.000 Lei anual; iar în bugetul casei celor
Şapte Juzi, suma de 15.000 Lei pentru institutul agronomic din
Mediaş.
3»
548
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-10
„Iată deci că, în bugetele celor două instituţii, se prevăd
în total 880.300 Lei pentru scopuri obşteşti, sau culturale, dintr'un total de peste 3 milioane jumătate venituri.
„Făcând calcularea procentuală ajungem la procentul de
25% destinat scopurilor culturale de pe fostul ,,Pământ Cră­
iesc", restul de 75 % adică: aproape suma de 3 milioane, fiind
cheltueli de administraţie.
„Nu e scopul acestui studiu — spune dl Ion Fruma — de-a
iniţia vre-o polemică în a c e a s t ă privinţă, însă credem că, în
faţa acestei constatări, ne putem întreba dacă o instituţie care a
fost creiată anume pentru scopurile culturale ale membrilor ei, îşi
mai are raţiunea de existenţă când cheltueşte
75 % din venituri
pentru administraţie şi personal, şi numai 25 "i pentru scopuri cul­
turale şi obşteşti!"
Repartizarea veniturilor instituţiilor după naţionalităţi,
— conform statisticei făcută de către Wittstock Erwin în lu­
c r a r e a : „Die Liquidierung des săchsischen Nationalvermogens und die Enteignung der Sieben Richter Waldungen", re­
produse de dl I. Fruma — este u r m ă t o a r e a :
In anul .
. 1872
1875
1877
1912
1914
Pentru instituţii:
săseşti: .
. 92,46% 90,07% 89,27*
70,90 * 70,96%.
româneşti:
. 4,07%
6,21%
7,24 *' 15,51%
15,48».
ungureşti:
. 2,84%
3,72%
3,47% 13,57 % 13,54*.
*
Este deci clar c ă administrarea acestor fonduri s'a făcut în
mod abuziv, şi cu sfidarea legii şi a echităţii.
Spre a se intra în legalitate, dl I. Fruma propune convo­
c a r e a corpului electoral al Universităţii săseşti, fie printr'o de­
cizie ministerială, îie printr'o lege nouă.
Cea din urmă — susţine dl Fruma — prezintă inconte­
stabil mai multe avantagii, căci s'ar putea abroga în mod
expres legea XII—3876, şi s'ar putea fixa modalităţile şi pro­
cedura alegerii conform situaţiei actuale.
Noua adunare generală a Universităţii săseşti avea să
hotărască, dacă instituţiunile cari ne preocupă vor funcţiona
şi mai departe, conform legii XII - 1876, ori urmează a se de­
cide: lichidarea lor.
Prin lichidare, s'ar pune capăt în mod definitiv problemei
Universităţii săseşti şi a celor Şapte Juzi, iar prin împărţirea
averii acestor instituţiuni celor îndreptăţiţi, s'ar evita şi cheltuelile foarte mari de administraţie.
Nr. 9 10
CULTURA CREŞTINA
„Chestiunea lichidării instituţiunilor însă, — continuă dl
Fruraa — ar putea deveni actuală, numai dupăce s'a constituit
noua adunare generală,
căci numai aceasta
are dreptul să hotă­
rască disoloarea, şi deci: şi lichidarea
acestora.
Potrivit art. 53 şi art. 39 din legea pentru persoanele ju­
ridice în vigoare, adunarea generală v a trebui să hotărască
disolvarea cu majoritate de / din voturi.
Tot atunci v a trebui hotărîtă şi chestiunea destinatiunii
bunurilor Universităţii săseşti şi a celor Şapte Juzi.
i\rt. 27 din legea persoanelor juridice dispune, c ă adu­
narea generală nu poate atribui, bunurile r ă m a s e , decât unei
alte persoane juridice de drept privat, sau public, reprezen­
tând în stat interesele servite de persoana juridică desfiinţată.
In cazul de faţă, va trebui să se ţină seamă de proporţia
etnică a
beneficiarilor".
Instituţiile, cărora urmează a îi destinate bunurile, cu pri­
lejul lichidării, — crede dl I. F r u m a — a r putea îi:
a) pentru partea ce revine Saşilor, Biserica evanghelică;
b) iar pentru partea ce revine Românilor, ar îi două
soluţii:
1. Sau se împarte Mitropoliilor greco-orientale şi grecocatolice;
2. Sau să fie date „Hstrei" în îormă de îundatiune pentru
burse, plătite anual studenţilor şi elevilor români originari de
pe „Pământul Crăiesc".
Soluţia aceasta din urmă, propusă de dl Camil Negrea,
profesor la Facultatea de drept din Cluj, i se p a r e mai uşor
de realizat, şi o găseşte c ă „se apropie mai mult de destinaţia
originară a bunurilor."
„Ar îi însă din toate punctele de vedere mai bine, — a c ­
centuează dl I. Fruma — c a destinarea bunurilor rămase să
îie lăsată de către adunarea generală a instituţiilor pe seama
legiuitorului.')"
Legea XII—1876 a îost aceea, care a reglementat, dela în­
ceput, îuncţionarea instituţiilor; tot printr'o lege, să se pre­
vadă deci şi modalităţile de lichidare.
In cazul acesta, v a trebui ea adunarea generală a insti­
tuţiilor să hotărască disolvarea, lăsând Corpurilor legiuitoare
2
s
') Ideie, c a r e — după cum ne-a îost dat să experiem — a dat cu totul
alte rezultate: nemulţumind complectamente pe Românii uniţi de pe „Pământui Crăiesc."
550
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9 10
ultimul cuvânt în privinţa destinării bunurilor şi modalităţii
de lichidare.
Astfel s'ar respecta şi dispoziţiile legii persoanelor juri­
dice, şi pe de altă parte şi principiile înscrise în Constituţie,
referitor la garantarea dreptului de proprietate.
Căci dacă numai prin lege s'ar hotărî desfiinţarea
şi lichi­
darea instituţiilor, fără ca adunarea generală a acestora să de­
cidă în această privinţă, legea ar putea fi eventual declarată
ne­
constituţională.
Intr'un caz analog, prin deciziunea No. 56 din 1930, pro­
nunţată în secţii unite, înalta Curte de Casaţie a declarat ne­
constituţională legea care desfiinţa „Societatea
pentru cultura şi
literatura română din Bucovinu", trecând bunurile sale în patri­
moniul Statului, pe motivul c ă Statul nu poate dispune de
bunurile aparţinând unei persoane juridice de drept privat,
nici chiar pentru satisfacerea unui interes obştesc, decât cu
respectarea principiilor înscrise în Constituţie, cu privire la
garantarea dreptului de proprietate.
*
Acestea sunt soluţiile — în caz de lichidare — propuse
de către dl Ioan F r u m a ; soluţii, pe cari le găsim juste şi echi­
tabile, şi cari se impun în mod necesar, ca o concluzie fi­
r e a s c ă a constatărilor cuprinse în studiul documentat al Domniei-sale.
Totuşi, cu prilejul lichidării, nu s'au respectat aceste prin­
cipii, iar interesele şi drepturile Românilor uniţi de pe fostul ,,Pâ'
mânt Crăiesc" au fost total
nesocotite.
Ne surprinde acest fapt; iar nedumerirea noastră este şi
mai îndreptăţită, când ştim că iniţiativa acestei lichidări, pre
cum şi toate lucrările pregătitoare, sunt meritul incontestabil
al dlui Dr. Eugen Piso, care nu numai că a cunoscut temeinic
studiul dlui I. Fruma, — fiul său vitreg — dar se prea poate,
că chiar D.-Sa i-a sugerat ideia acestei lucrări spre a se putea
justifica necesitatea urgentei lichidări a amintitelor instituţiuni.
Este adevărat că, în primul Decret-Lege — prin care s'a
desfiinţat Universitatea săsească şi instituţia celor Şapte Juzi,
şi s'a creiat aşezământul cultural „Mihai-Viteazul", — intere­
sele credincioşilor uniţi de pe „Pământul Crăiesc" au fost asi­
gurate indirect, prin dispoziţiunile art. 10 — 12, cari au urmă­
torul cuprins:
„Art. 10. — Scopul Aşezământului Cultural „Mihai Viteazul"
este;
Nr. 8 10
CULTURA CREŞTINA
551
1. Să contribue la ridicarea culturală, economică şi sanitară a locui­
torilor români din comunele de pe teritoriul celor 7 judeţe ale fostului „Pă­
mânt Crăiesc."
2. Să cultive şi să desvolte sentimentul de solidaritate naţională în su­
fletele locuitorilor din raza sa de activitate.
Art. 11. — Mijloacele
pentru împlinirea
scopului
său sunt:
a) Să dea ajutoare pentru clădiri şi întreţinerea de scoale primare,
biserici şi dispensare în comunele din r a z a sa de activitate;
In ce priveşte ajutoarele cuvenite bisericilor româneşti, ele se vor da
proporţional cu numărul credincioşilor fiecărei biserici.
b) Să împartă burse în bani sau locuri în căminuri şcolare şi univer­
sitare, tinerilor români merituoşi şi fără mijloace, c a r e fac studii în ţ a r ă ;
c) Să ajute cu cărţi, îmbrăcăminte, medicamente, întreţineri în spitale,
sanatorii, colonii de v a r ă , pe şcolarii şi studenţii români lipsiţi de mijloace
materiale;
d) Să organizeze concursuri de premii pentru şcolari şi studenţi;
e) Să organizeze şi să susţină prin conferinţe şi publicaţii propaganda
economică prin înfiinţarea de cooperative de tot felul;
/) Să colaboreze cu orice instituţiuni şi aşezăminte de cultură, la opera
de propagandă culturală şi patriotică.
Art. 12. — Organele de administraţie
tural „Minai Viteazul" sunt:
ale Aşezământulai
Cul­
1. Consiliul de administraţie;
2. Preşedintele.
Consiliul de administraţie este alcătuit din:
a) Câte un delegat desemnat de consiliile judeţene ale judeţelor pre­
văzute în art. 1 al prezentei legi (Sibiu, Târnava-Mare, Braşov, Făgăraş, Hu­
nedoara, Năsăud şi Alba);
b) Protopopul ortodox din Sibiu;
c) Protopopul greco-catolic din Sibiu;
d) Directorul liceului „Gh. Lazăr" din Sibiu;
e) Un delegat al Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Sibiu, desemnat
de comitetul s ă u ;
/) Un delegat al Federalei „înfrăţirea" din Sibiu, desemnat de Consiliul
de administraţie.
Delegaţiile se dau pe termen de 4 ani. Calitatea de membru, în acest
consiliu, se pierde pentru fiecare din membrii odată cu funcţiunea în vir­
tutea c ă r e i a sunt numiţi."
Şi totuşi mulţumitele publice, şi sărbătoreşti, pe care I. P.
S. Mitropolitul Nicolae Bălan i le-a adus dlui Dr. Eugen Piso,
cu prilejul congreselor preoţeşti, ne-ar îndreptăţi, să credem,
că dl Piso şi-a avut partea sa de contribuţie şi Ia alcătuirea
celui de al II-lea Decret-lege privitor la desfiinţarea Univer­
sităţii săseşti e t c , şi care a urmat atât de în grabă după cel
dintâi — primul decrel-lege s'a promulgat în Mon. Oîic. No.
124 din 1 Iunie 1937, iar al II-lea, la interval de abia numai o
zi, în Mon. Ofic. No. 126 din 3 Iunie 1937 — încât astăzi ne
CULTURA CREŞTINA
552
Nr. 9 10
dăm perfect de bine seama că întâiul decret-lege a avut un
singur rost, şi anume:
ca desfiinţarea Universităţii săseşti şi a celor Şapte Juzi
să se facă în conformitate cu dispoziţiunile art. 5 şi 6 din Legea
XII-1876, adică:
a) „numai pentru scopuri culturale" (art. 4 ) ;
b) şi „în folosul întregei populaţiuni proprietare, fără deo­
sebire de religie şi limbă" (art. 6).
Altcum, — dacă s'ar fi nesocotit aceste dispozitiuni le­
gale, — decretul-lege, prin c a r e s'au desfiinţat instituţiunile
amintite de pe „Pământul Crăiesc", putea fi uşor atacat, ca ne­
constituţional ').
Din analizarea atentă a dispoziţiunilor cuprinse în decretele-legi, cari s'au publicat în legătură cu desfiinţarea comu­
nităţii de avere : „Universitatea săsească şi a celor 7 Juzi" — şi
cari decrete-legi s'au succedat la foarte scurte intervale — avem prilejul să cunoaştem:
a) Cum, treptat, s'a trecut asupra Arhiepiscopiei
ortodoxe
din Sibiu 74o/ din averea mobilă şi imobilă a instituţiilor
des­
fiinţate, a d i c ă : întreagă averea ce se atribuise, prin întâiul de­
cret-lege, Aşezământului Cultural „Minai Viteazul";
b) Cum, prin această atribuire de avere — numai către
biserica ort. — s'au nesocotit, complectamente,
interesele şi drep­
turile tuturor Românilor uniţi de pe fostul „Pământ
Crăiesc".
Prin faimoasele — şi de tristă pomenire — legi urbariale
c6munele grănitereşti, precum şi celelalte comune româneşti,
de pe „Pământul Crăiesc", este adevărat c ă şi-au pierdut
munţii, dar li s'a lăsat totuşi cel puţin o parte din păşunatul
de munte.
Prin decretele-legi No. 2 4 2 0 - 9 3 7 şi 1482—938 însă, Românii
uniţi de pe fostul „Pământ Crăiesc" nu mai primesc
absolut
nimic din „formidabila avere" — cum o numeşte dl I. Fruma
la pag. 92 — rămasă după desfiinţarea
Universităţii săseşti şi a
domeniului celor Şapte Juzi!
Ne doare nespus, c ă suntem nevoiţi a face aceste com­
paraţii, dar în{elege uşor fieştecare om, care judecă obiectiv,
că prin aceste comparaţii se înfăţişează tristul şi durerosul
adevăr.
Nu acuzăm pe nimeni dintre miniştrii, cari au semnat
0
') cfr. I. Fruma op. cit. pag. 106.
Nr. 9 10
CULTURA
553
CREŞTINĂ
aceste decrete-legi, deoarece suntem convinşi, c ă au îost
de bună credinţă, — ar îi penibil, pentru noi, şi numai gân­
dul că s'a lucrat intenţionat — şi din acest motiv ne vom
mulţumi a înşira numai îaptele şi lucrurile, în ordinea în c a r e
s'au succedat, — şi aşa cum se desprind din decretele-legi
— îără nici un alt comentar!
*
A) Decretul-Lege
cu No. 2414, Mon. Otic. No, 124 din 1
Iunie 1937.
Prin acest decret-lege, comunitatea de a v e r e : „Universi­
tatea săsească şi a celor Şapte Juzi" se desfiinţează, iar a v e r e a
acestora se atribue Aşezământului Cultural „Mihai Viteazul",
— înfiinţat prin art. 2 al acestei legi; — precum şi Bisericii
Regnicolară Evanghelică C. A. din România, după cum ur­
mează:
Art. 3. „Aşezământul Cultural „Mihai Viteazul" primeşte, cu
drept de
proprietate:
!
a)Imobilele No. top. 51 52, 53,') 65 şi 66 ) din c a r t e a îunduară No. 2539
Sibiu; imobilele No. top. 157,') 1 5 8 / ) din C a r t e a îunduară No. 2394 Sibiu
imobilele No. top. 381, ) 553°) din c a r t e a îunduară No. 2539 Sibiu.
b) 75°' din a v e r e a mobilă a fostei Universităţi săseşti şi a celor
Şapte Juzi.
B
0
Biserica Regnicolară Evanghelică C. A. din România
primeşte,
cu drept de proprietate, şi cu îndatorirea de a continua opera
de ajutorare culturală şi învăţământul săsesc din Ardeal,
următoarele bunuri:
s
a) Imobilele No. top. 152, 153,') No. top. 154, ) No. top. 155») şi No. top;
156 ) din c a r t e a îunduară No. 2539 Sibiu.
10
b) Imobilele No. top. 3.607, 3608, 3.615, 3616, 3.630, 3.631, 3.659, 3.660, 3.661,
3.662 3.663, 3.664, 3.665, 3.666, 3.668, 3.669, 3.670, 3671, 3.675, 3.617, 3.618, 3.619,
3.620, 3.628, 3629, 3.632, 3.633, 3.623, 3.624, 3.621, 3.622, 3.613, 3.614, 3.611/1, 3.611/2,
3.612, 3.676, 3.634, 3.635, 3.636, 3.637 din Cartea funduară No. 1.611 Mediaş.
c) Imobilele No. top. 1.244, 1.245, 1.246, 1.247, 1.248, 1.249, 1.250, 1.271,
) C a s a din Str. Hartenek No. 54, teren în supr. 47 stq.
) C a s a din Str. Regina Măria No. 27, teren în supr. 409 stq.
•) în Str. Gh. L a z ă r No. 8, teren în supr. 247 stq.
) C a s a No. 17 din Piaţa Regele Ferdinand, in supr. 439 stq.
*) C a s a No. 16 din Str. Regina Măria, în supr. 388 stq.
") Casa No. 9 din Str. Bruckental, în supr. 221 stq.
) Casa No. 1—3 din Str. Ambruster în supr. 607 stq. ) Casa No. 15
clin Piaţa Regele Ferdinand, în supr. 381 stq. °) Casa No. 16 din Piaţa Regele
Ferdinand, în supr. 441 stq. "») Casa No. 10 din Str. Gh. Lazăr, în supr. 164 stq.
s
4
7
s
NOTA: Terenul atribuit Aşezământului Cultural „Mihai-Viteazul" este
în supr. de 1751 stq = 6.301, * m.' iar al Bisericii evang. de 1593 stq. = 5 7 2 9 , m . ,
2
4,
554
CULTURA CREŞTINA
1.272, 1.273, 1274, 1.274 1, 1.291, 1.292, 4.428, 5 318,3, 595, 5.319;3, 594, 5.320;3.594,
1.297 1, 1.296S2, 1.29712, 1.295|1 din Cartea îunduară No. 1.780 Mediaş.
d) Imobilele No. top. 3.626, 3.627, din c a r t e a îunduară No. 1.456 Mediaş;
imobilele No. top. 3.680 din c a r t e a îunduară No. 3.140 din Mediaş; imobilele
No. top. 3.677, 3.678, din c a r t e a îunduară No. 1.214 din Mediaş, şi No. top.
3.679 din c a r t e a îunduară No. 1.307 din Mediaş, împreună cu întreg inven­
tarul şi îundus instructus al şcoalei de agricultură;
e) 25"îo din a v e r e a mobilă a îostei Universităţi săseşti, şi a celor
Şapte Juzi,
*
Restul averei imobile a comunităţii de a v e r e Universitatea
săsească şi a celor 7 Juzi se expropriată
în favorul Statului ro­
mân, plălindu-se în schimb, c a preţ de expropriere, suma de
100,000.000, (unasută milioane) Lei, în rente de consolidare, 1935
(70 o), şi în renta perpetuă de împroprietărire 1922 (30°/ ).
Exproprierea acestor terenuri se îace prin art. 5 al legii,
care are următorul cuprins.
1
0
Art. 5. — Imobilele No. top. 7.985') şi 7.986 *) din Cartea îunduară No.
4556 Răşinari; imobilele No. top 14 Cjl, 14|C;2, 14|Ci3 din Cartea îunduară
Tălmaciu, partea III No. 2, precum şi pădurea Voineasa*) de pe hotarul co­
munei Voineasa în întindere de 900 jug. cad. trece în proprietatea Statului,
c a r e acordă în schimb o sumă de 100.000.000, plătibili: 70% în rentă de
consolidare 1935; 3 0 % în rentă perpetuă de împroprietărire 1922, ambele
cu cupoanele de plată începând dela 1 Mai 1937, şi anume: 7 5 % Aşeză­
mântului Cultural „Mihai Viteazul" şi 2 5 % Bisericii Regnicolară E v a n ­
ghelică C. R. din România".
3
*
') îânaţ în supr. de 815 stq.
*) grădină în supr. de 388 stq.
) pădure, în „Cornu-Pleşii" în supr. de 212 jug. 1028 stq.
) Adevăratul nume al acestui munte este: Voineagu
zis „Voinigelul"
c a r e , prin rectiiicarea de frontieră din an. 1888, s'a desprins dela hotarul co­
munei Veştem, j . Sibiu, şi a trecut la România, rămânând însă neatinse
drepturile proprietarilor. Deşi însă acest munte a fost în posesiunea co­
munei Veştem, atât înainte de rectificarea frontierei c â t şi după aceea, şi
deşi a fost păşunat cu turma de oi a veştemenilor, — tn baza dreptului de
uzufruct intabulat în cartea funduară — totuşi, — dupăcum vedem — comunei
Veştem nu i se acordă, prin lege, nici o despăgubire! Rentele plătite de Stat,
conform art. 5, c a preţ de expropriere, s'au atribuit astfel:
s
4
u
v
1.
a)
b)
2.
a)
b)
Arhiepiscopiei ortodoxe din Sibiu:
Renta perpetuă de împr. 1922, Lei 22,500.000 \
Renta de consolidare
1935, Lei 52,500.000 /
Bisericii Regn. Ev. C, J\. România:
Renta perpetuă de împr. Lei 7,500.000 \
Rentă de consolidare 1935 Lei 17,500.000 /
L
L
e
i
e
l
7 5
5
2 '
>
0 0 0
0 0 0
-
-
0 0 0
0 0 0
-
Total Lei 100,000.000.
-
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-10
555
Prin Decretul-lege No. 2414 din 1 Iunie 1937 se mai dispune:
„Art. 6. — Sarcinile actuale ale Universităţii săseşti şi a
celor Şapte Juzi trec asupra aşezământului Cultural „MihaiViteazul", cu excepţia salariilor angajaţilor şi pensionarilor
dela şcoala de agricultură din Mediaş.
„Art. 7. — Arhiva fostei Universităţi săseşti şi a celor
Şapte
Juzi se predă Bisericii Regnicolare C. A. din România i) şi se v a
administra în conformitate cu dispozi{iunile legii Arhivelor
Statului.
Pensia foştilor funcţionari ai Arhivei se v a plăti de către
Biserica Regnicolară C. A. din România."
„Art. 9. — împărţirea patrimoniului comunităţii desfiinţate,
Universitatea săsească şi a celor Şapte Juzi, şi toate lucrările
de transmitere de proprietate, conform dispoziţiunilor prezentei
legi, se v a îace în termen de 3 luni dela publicarea legii, prin
îngrijirea unui lichidator, )
special numit în acest scop de Mi­
nisterul de Interne".
!
*
B) Prin Decretul-Lege cu No. 2420 (II) — promulgat la abia
numai una zi după cel dintâi, — în Mon. Oîic. No. 126 din 3
Iunie 1937, — se dispun următoarele:
„Art. I. — Aşezământul cultural „Mihai-Viteazul", instituit
prin legea pentru desfiinţarea comunităţii de a v e r e «Univer­
sitatea s ă s e a s c ă şi a celor 7 Juzi" se desfiinţează.
Art. II. — Toate bunurile mobile şi imobile acordate acestui aşezământ prin art. 3, 4, 5, 6, 7, 8 şi 9 din numita lege,
t r e c în deplina proprietate a Arhiepiscopiei ortodoxe a Si­
biului, ) cu toate sarcinile, obligaţiile şi modalităţile prevăzute
în aceste articole.
„Art. III. — Administrarea acestor bunuri se v a îace de
Arhiepiscopia ortodoxă a Sibiului, prin organele ei legale, după
normele legii şi Statului pentru organizarea bisericii ortodoxe
române, iar veniturile rămân exclusiv afectate scopurilor
prevă­
zute in art. 11 din legea pentru desfiinţarea comunităţii de avere,
indicată la art. 1 de mai sus"
3
Spre a putea cunoaşte, cu aproximaţie, valoarea averii
')
mâneşti
')
)
s
E r a bine d a c ă — cel puţin documentele privitoare la comunele ro­
— trecea asupra „flstrei"-Sibiu.
Lichidator a fost numit dl Dr. Eug. Piso.
Sublinierile sunt ale noastre.
CULTURA
556
CREŞTINA
Nr. 9 10
rămasă după desfiinţarea instituţiilor de cari ne ocupăm, trebue
să mai adaugem - la suma de 100,000.000 Lei, p'ătită conf.
art. 5, c a preţ de expropriere — şi valoarea averii atribuită,
conform art. 3, Arhiepiscopiei ortodoxe Sibiu şi Bisericii Regn.
Ev. C. A. din România şi anume:
I. Averea
Imobilă:
a) Cele 9 (nouă) case mari (palate) din centrul oraşului
Sibiu cu o valoare de minimum 75,000.000 Lei;
b) imobilele Şcoalei de agricultură din Mediaş: edificiile
şcoalei; clădirile economice; terenul de cultură în suprafaţă
de cea 100 (una sută) jug. cad., împreună cu întreg inventarul
viu şi mort al şcolii de agricultură, — cari imobile s'au atri­
buit, prin lege, Bisericii Regn. E v . C. R. din România — cu o
valoare de minimum: (zece milioane Lei) . . Lei (10,000.000
Total . . Lei 8 5 , 0 0 0 . 0 0 0 .
Observăm că evaluările acestea nu sunt cu nimic exa­
gerate, deoarece toate clădirile sunt situate în centrul oraşului
Sibiu, şi aproape toate în stradele principale, unde terenul
pentru clădit este foarte scump —- m l se plăteşte cu 4000—5000
Lei!, — a ş a c ă , după preţul de azi, în calculul nostru, intră
abia numai valoarea terenului, fără clădiri!
Mai observăm că, după clădirile din Sibiu, se incasa — con­
form bugetului pe an. 1934 — următoarea chirie anuală:
a) după casele atribuite Arhiepiscopiei ortodoxe din
Sibiu
Lei 948.400-—
b) ducă casele atribuite Bisericii ev. C. A.
din România
Lei 420.800*—
Total Lei 1 , 3 6 9 . 2 0 0 - —
Accentuez că, o parte din clădiri, — ori apartamentele
unor clădiri — au fost folosite de către instituţiile: „Universi­
tatea săsească" şi „Cei 7 Juzi", pentru nevoile proprii, c a : bi­
rouri, arhivă, bibliotecă, ele. etc.
Dacă s'ar îi închiriat şi acestea, atunci chiria anuală tre­
buia să se urce la aproape 2,000.000 (două milioane) Lei anual!
*
Nu ştim după c a r e „cheie" s'a îăcut atribuirea imobilelor
către cele 2 (două) biserici.
Probabil, s'a păstrat — şi cu acest prilej — tot proporţia
de 25% şi de 75°/ ; în care caz, din imobilele atribuite, revine:
a) Arhiepiscopiei ort. Sibiu, a v e r e de Lei . . 63,750.000
b) Bisericii Evang, . . . avere de Lei . . 21,250.000;
Total a v e r e Lei
85,000.000.
0
CULTURA CREŞTINA
Nr. y-iu
55'/
în realilate însă valoarea imobilelor atribuite Bisericii să­
seşti (cele trei case din Sibiu, plus moşia, clădirile şi in­
ventarul şcoalei de agricultură din Mediaş) — este de mi­
nimum: Lei 38,000.000.
*
II. Averea mobilă (art. 3).
1. Arhiepiscopiei
ort. Sibiu 75 \ şi anume:
a) din depuneri . . Lei 10.800.000. \
b) din rente de expr. Lei 24,750.000. { Lei 46,800.000.
c) din acţiuni etc. . Lei 11,250.000. )
2 Bisericii ev. 25°/o şi anume:
a) din depuneri . . Lei 3,600.000. \
b) din rente de expr. Lei 8,250.000. > Lei 15,600.000.
c) din acţiuni etc.
. Lei 3,750.000. )
Total Lei 62,400.000.
Observăm, c ă împărţeala a c e a s t a a m î ă c u t - o : aplicând
procentajul de 25° şi 75% la sumele trecute — drept a v e r e
mobilă — în lucrarea dlui I. Fruma, la pag. 93.
Recapitulare:
A v e r e a mobilă şi imobilă — r ă m a s ă după desfiinţarea
Universilăţii Săseşti şi al Instituţiei celor 7 Juzi — s'a atribuit
după cum u r m e a z ă :
1. Arhiepiscopiei
ort. Sibiu:
a) pentru muntele „Voineagu" zis „Voinigelul", şi cele­
lalte realităţi expropriate prin art. 3 din
întâiul decret-lege
Lei 75,000.000.
b) valoarea caselor din Sibiu . . . .
Lei 63,750.000.
c) averea mobilă (art. 3),
. . .
. . Lei 46,800.000.
Total Lei 185,550.000.
2. Bisericii Regn. Ev. C. A. din România:
a) pentru muntele „Voineagu" etc. . . Lei 25,000.000.
b) valoarea caselor din Sibiu şi a.
. . Lei 21,250.000.
c) averea mobilă (art. 3)
Lei 15,600.000.
Total Lei 61,850.000
Valoarea totală a averii
Lei 247,400.000.
*
Accentuăm că, — dupăcum am văzut mai sus — în art.
11 este vorba de: ajutorarea tuturor Românilor de pe îostul
„Pământ Crăiesc", fără deosebire de religie, precum şi de ajuto­
rarea bisericilor româneşti, cari ajutoare „se vor da proporţional
cu numărul credincioşilor fiecărei biserici."
0
558
CULTURA CREŞTINA
Fir. S-io
Vedem deci că guvernul prezidat de către dl Qh. Tătărăscu, — deşi, prin Decretul-lege II, desfiinţează Aşezământul
cultural „Mihai-Viteazul", iar a v e r e a acestuia o trece asupra
Arhiepiscopiei ortodoxe din Sibiu, — totuşi menţine în vigoare
art. 10 şi 11, prin cari „veniturile rămân exclusiv afectate
scopu­
rilor prevăzute în art. 11 din Decretul-lege I, a d i c ă : pentru folosul
cultural, economic şi bisericesc al tuturor Românilor, — ortodocşi
şi uniţi — de pe fostul Pământ Crăiesc."
Nu putem însă înţelege: prin ce miracol s'ar fi putut asi­
gura aceste drepturi, - ale cetăţenilor de religia unită, pre­
cum şi ale bisericilor unite — dupăce, prin art. IV din Decretul-Lege II, se dispun următoarele:
„Pentru distribuirea burselor ce se vor acorda din veni­
turile bunurilor arătate la art. 2, se alcătueşte un consiliu con­
sultativ compus din 7 membri, c a reprezentanţi ai celor 7 ju­
deţe ce înglobează teritoriul de odinioară al pământului r e ­
gesc (Sibiu, Târnava-Mare, Braşov, F ă g ă r a ş , Hunedoara, Năsăud şi Alba).
„Desemnarea membrilor consiliului se face de către I. P.
S. Arhiepiscop dintre bărbaţii cei mai de seamă ai acestor
judeţe. Oficiul lor este onorific."
Am înjeles! Aşa dară, interesele locuitorilor uniţi şi ale bibisericilor unite de pe fostul „Pământ Crăiesc* sunt asigurate :
prin grija consistorului ortodox din Sibiu, şi prin „consiliul con­
sultativ" al celor 7 membri desemnaţi de către I. P. S. Mitropo­
litul Sibiului!
Scurt! Şi cuprinzător!
*
C) In Monit. Oficial cu No. 83 din 9 Aprilie 1938 se pu­
blică al IIMea Decret-lege
cu următorul cuprins:
„Art. I. — Dispozitiunile artic. 3 din Decretul-lege No.
2420 1937, privitor la desfiinţarea Aşezământului cultural „MihaiViteazul", se modifică cum u r m e a z ă :
„Administraţia acestor bunuri se va face de Arhiepiscopia
or­
todoxă a Sibiului, prin organele ei legale, după normele legii şi sta­
tutului pentru organizarea bisericii ortodoxe
române."
„Art. II. — Se abrogă dispozitiunile art. 4 şi 5 din De­
cretul-lege No. 2420/1937."
Prin art. 4 şi 5, se p r e v e d e a :
a) alcătuirea „consiliului consultativ" (art. 4 ) ;
b) pregătirea „regulamentului special, pentru administra­
rea bunuriior mobile şi imobile" (art. 5), cari bunuri, — con-
Nr. 9-10
CULTURA CREŞ'flNÂ
559
îorm art. II din Decretul-lege II — au îost trecute „în deplina
proprietate a Arhiepiscopiei
ortodoxe a Sibiului."
*
Recapitulăm :
1. Prin Decretul-lege No. 2414 din 1 Iunie 1937 se desfiin­
ţează comunitatea de avere „Universitatea s ă s e a s c ă şi a celor
7 Juzi" şi se înfiinţează Aşezământull cultural „Mihai-Viteazul",
căruia i se atribuie 75" o din a v e r e a instituţiunilor desfiinţate;
iar restul de 25"'o, se dă Bisericii Regn. Ev. A. C. din România.
2. Prin Decretul-lege No. 2420 din 3 Iunie 1937, Aşeză­
mântul cultural „Mihai-Viteazul" se desfiinţează, iar a v e r e a
acestuia de cea. 185.550.000 Lei este trecută prin lege „în de­
plina proprietate" a Arhiepiscopiei ort. Sibiu.
3. Administrarea acestor bunuri se v a îace „de către Ar­
hiepiscopia ort. a Sibiului, prin organele ei legale, după nor­
mele legii şi a Statutului pentru organizarea bisericii ort. ro­
mâne" (Decretul-lege cu No. 83 din 9 Aprilie 1938).
*
Şi totuşi, nu se abrogă, nici acum, art. 10 şi 11 din în­
tâiul Decret-lege — potrivit cărora toate veniturile bunurilor
în valoare de cea. 185,550.000 Lei, trebuesc întrebuinţate pentru
lipsurile culturale, economice şi bisericeşti ale tuturor Româ­
nilor ortodocşi şi uniţi, de pe îostul „Pământ Crăiesc", — ci,
dimpotrivă, art. 10 şi 11 se menţin şi pe mai departe, nu nu­
mai în aceste trei decrete-legi, pe cari le-am văzut, ci şi în
Decretul-lege IV, cu No. 1713 din Monit. Oîic. No. 104, pro­
mulgat în 7 Mai 1938, prin care, — după cum vom vedea — se
acordă, în sfârşit, şi Mitropoliei unite din Blaj, rente de consoli­
dare 1935, în valoare nominală de 2,000.000 Lei, s c r i s : DO-UĂ
M I - L I - O A - N E Lei!!!
Neabrogarea articolelor 10 şi 11 să îie ea o simplă scă­
pare din vedere, ori doară s'au menţinut aceste articole de
lege intenţionat, şi îiindcă a îost neapărat necesară
menţinerea
lor, în toate decretele-legi cari s'au dat — şi se vor mai da —
în cauza desfiinţării Universităţii săseşti şi a instituţiei celor
7 Juzi"?!
— Răspunsul, la această întrebare, ni-1 dă Legea XII—1876,
care dispune următoarele:
a) „Art. 4. — Averea Universităţii Săseşti (§ 6 şi 7) poate
îi întrebuinţată numai pentru scopuri
culturale;
b) „Art. 6. — Veniturile averii Universităţii Săseşti, cari
560
CULTURA
CREŞTINĂ
Nr. fi-iO
stau la libera dispoziţie, vor fi întrebuinţate în limitele § 3 şi 4
în folosul întregei populaţiuni proprietare, fără deosebire de r e ­
ligie şi limbă.
Iar dl Ion Fruma, la pag. 105—106 din cunoscutul său op,
avertizează:
„Art. 27 din legea persoanelor juridice dispune c ă adu­
narea genarală (şi deci: cu atât mai vârtos decretul-lege) nu
poate atribui bunurile rămase decât unei alte persoane juri­
dice de drept privat sau public, reprezentând în Stat intere­
sele servite de persoana juridică desfiinţată I"
Iar dacă dizolvarea se face „în contrazicere cu art. 27
din legea pentru persoanele juridice" şi d a c ă numai prin lege
s'ar hotărî desfiinţarea şi lichidarea instituţiilor fără c a adu­
narea generală a acestora să decidă, în aceasta privinţă, legea
ar putea îi eventual declarată neconstituţională.'"
In con3ecinţă, menţinerea în vigoare a art. 10 şi 11, din
primul decret-lege, îşi are rostul său şi anume:
Să se satisîacă dispoziţiunilor cuprinse în art 4 şi 6 din
legea XII—1876 precum şi art 27 din legea pentru persoanele
juridice, şi astîel — m ă c a r „de drept" — să îie asigurate şi in­
teresele Românilor uniţi de pe fostul „Pământ Crăiesc."
Nu încape însă nici o îndoială c ă dispoziţiunile art. 10
şi 11 rămân totuşi „de fapt", — inoperante, şi fără nici un
efect — înţelegem în favorul Românilor uniţi ~ deoarece ni­
meni nu v a putea crede c ă Arhiepiscopia ortodoxă din Sibiu,
— c a r e în virtutea aceleiaşi legi este singura proprietară şi ad­
ministratoare a tuturor acelor bunuri — v a da vre-un Leu, din
venitul acestor averi, şi Românilor uniţii
Lovitura c a r e — prin aceste decrete-legi — s'a dat tuturor
Românilor uniţi de pe fostul „Pământ Crăiesc" este atât de
uluitoare, şi atât de nedreaptă, încât refuzăm a crede, c ă s'ar
fi putut perânda, la conducerea Ţării Româneşti, vre-un gu­
vern în stare a intenţiona această nedreptate strigătoare la cer!
Avem deci ferma convingere că, On. guvern, — dacă v a
fi sesizat şi lămurit, — v a revine asupra acestor decrete-legi,
şi v a lua măsuri legale pentrucă patrimoniul rămas după des­
fiinţarea comunităţii de avere: Universitatea săsească şi a celor
7 Juzi, să se împartă proporţional,
tuturor celor în drept a îi
moştenitorii acestor instituţii (conî. art. 4, 6 şi 17 din legea
XII—1876), a ş a d a r ă : nu numai Românilor de religia ortodoxă,
şi Saşilor, — cum, din eroare, vedem c ă s'a îăcut, — ci şi
Românilor uniţi de pe fostul „Pământ Crăiesc".
*
u
Nr. 0-lU
CULTURA CREŞTINA
561
D) Şi a c u m să trecem la analizarea celui de-al IV-lea Decret-lege, — ultimul, până azi, — în c a u z a desfiinţării Univer­
sităţii săseşti etc. şi prin care decret-lege se face primul pas
în acţiunea „de reparaţie" a nedreptăţii, ce s'a îăcut Româ­
nilor uniţi de pe fostul „Pământ Crăiesc."
Acest prim pas îl face guvernul prezidat de către I. P. S.
Patriarhul Miron Cristea, prin Decretul-lege No. 1713 promulgat
în Mon. Oîic. cu No. 104 din 7 Mai 1938 şi care decret, la art.
1, are următorul cuprins:
„Suma de 52,500.000 Lei ce potrivit art. 5 din legea No.
191 din 1937 Statul este obligat să plătească Arhiepiscopiei or­
todoxe a Sibiului, în rentă de consolidare 1935, se reduce cu
suma de 2,000,000 Lei, sumă ce se va plăti Mitropoliei greco-catO'
lică din Blaj."
Motivul, pentru care s'a dat Mitropoliei din Blaj suma de
2,000.000 Lei în rente de consolidare 1935, îl cunoaştem din
Referatul către Consiliul de Miniştri — semnat de către miniştrii:
Patriarhul Miron, Episcopul Nicolae Colan, Gh. Ionescu Şiseşti
şi Victor Iamandi, în c a r e se scrie:
„Având în vedere faptul c ă pe teritoriul fostei averi a
Univarsităţii săseşti se găsesc alăturea de credincioşii români
ortodocşi şi români de religiunea unită, ca o măsură
echitabilă
propunem şi v ă rugăm să binevoiţi a aproba c a din cota pre­
văzută a se da în titluri de rentă 3 la sută 1935 Arhiepisco­
piei ortodoxe a Sibiului să se acorde Mitropoliei unite din
Blaj suma de lei 2 000.000".
Prin acest referat se recunoaşte, -— deschis — c ă şi
Românii uniţi de pe fostul „Pământ crăiesc", au drept la masa
succesorală, — după instituţiile desfinţate, — iar indirect se
mărturiseşte c ă dispozitiunile art. 10 şi 11 din primul decretlege, — deşi sunt şi azi în vigoare — rămân totuş inoperante
şi fără efect, decumva, în virtutea acelora, Românii uniţi şi-ar
pretinde drepturile lor indiscutabile.
Prin atribuirea sumei de 2.000.000 lei însă, drepturile le­
gitime ale locuitorilor români uniţi de pe fostul „Pământ
crăiesc" nu sunt nici pe departe satisfăcute.
Dreptatea pretinde: c a şi Românii uniţi să fie puşi în aceeaş situaţie cu Românii ortodocşi conlocuitori şi ajutoraţi
în aceeaş măsură, atât când este vorba de ajutorarea biseri­
cilor, cât şi în scopul promovării intereselor lor culturale,
sociale şi economice!
4
562
CULTURA CRKŞTINÂ
Nr. 9 10
Dar, prin faptul că s'a acordat Mitropoliei unite din Blaj
suma de 2.000.000 lei — „ca o măsură de echitate" fiindcă „pe
teritoriul fostei averi a Universităţii Săseşti se găsesc, alăturea
de credincioşii români ortodocşi, şi români de religiunea unită"
— nu va putea nimeni susţine, că s'a reparat marea
nedreptate
făcută Românilor uniţi de pe fostul „Pământ
crăiesc".
Să vedem, ce reprezintă suma a c e a s t a de 2.000.000 lei,
— în cifre şi procentaj — dacă o comparăm cu sumele inca­
sate de către Arhiepiscopia ort. Sibiu, şi de către Biserica
Regn. Ev. A. C. din România.
împărţirea averii r ă m a s ă după desfiinţarea comunităţii
de a v e r e : „Universitatea s ă s e a s c ă şi a celor 7 Juzi", — a ş a
dupăcum se desprinde din cuprinsul celor 4 (patru) decretelegi — este următoarea:
a.) Arhiepiscopiei ort. Sibiu Lei 183.550.000 = 74,200|„
b.) Bisericii Regn. E v . A. C.
„
61.850.000 = 25,00o|
c.) Mitropoliei unite din Blaj
„
2.000.000 = 0,80 j M!
0
0
Aşa dară, dintr'o a v e r e de
lei
247.400.000 Mitropoliei
unite din Blaj, i-se îace o danie de abia numai 2.000.000 lei,
adică: o adevărată „pomeană", de 0,S0°| !
Cifrele de mai sus sunt atât de elocvente, încât nu mai
este necesară nici o altă lămurire spre a dovedi în mod evi­
dent, c ă problema atribuirii patrimoniului de 247.400.000 lei îşi
aşteaptă o altă rezolvare.
' R e z o l v a r e însă, justă, bazată pe criterii de drept!
Aşteptăm deci ca, printr'o altă lege, — bazată pe un
temeinic studiu, precum şi pe date statistice reale, pregătite
în colaborare cu reprezentanţii autorizaţi ai Mitropoliei unite
din Blaj — să se stabilească: proporţia justă (în raport cu
numărul sufletelor), pe baza căreia să se atribue singuraticilor
biserici beneficiare cota parte ce li se cuvine din întreagă
a v e r e a de cea. 247 400.000 lei.
O
In consecinţă, şi Mitropolia unită din Blaj, — la fel cu
celelalte 2 biserici beneficiare — să-şi primească, proporţional,
cota sa, atât din rente şi celelalte capitaluri, cât şi din averea
imobilă, având drept, — Mitropolia unită din Blaj —, la cel
puţin 2 case din Sibiu, precum şi la câteva Zeci de milioane
în numerar, şi diferite rente şi acţiuni!
Mai observăm că, la masa succesorală, în afară de biricile amintite, mai are drept şi comuna Veştem, jud. Sibiu,
care — dupăcum vom vedea — trebueşte despăgubită pentru
&i. 9-10
CULTURA CREŞTINA
563
dreptul său de uzufruct ce-1 are asupra muntelui „Voineagu"
zis „Voinigelul", şi c a r e munte, împreună cu alte câteva rea­
lităţi, s'a expropiat, — prin art. 5 din întâiul DecreMege cu
Nr. 2414 din 1 Iunie 1937 — în favorul Statului, plătindu-se,
ca preţ de expropiere, suma 100.000.000 lei.
*
*
*
Concluziuni:
Prin noua lege, — pe care o aşteptăm, — v a trebui c a :
1. Mai întâi, să se fixeze suma ce i-se cuvine, comunei
Veştem, c a despăgubire pentru dreptul ei de uzufruct asupra
muntelui „Voinigelul", c a r e munte a fost expropiat în favorul
Statului, iar preţul de expropiere — de aproape 100.000.000, —
s'a atribuit Arhiepiscopiei ort. Sibiu (75%) şi Bisericii Regn.
Ev. C. R. Română (25 J/o).
2. Restul averii, — care a r ă m a s după despăgubirea co­
munei Veştem, — să se atribue, proporţional cu numărul
sufletelor, bisericilor îndreptăţite şi anume:
a) Arhiepiscopiei ort. Sibiu
.
. 50 o.
b) Mitropoliei unite Blaj
.
.
. 25°/ .
c) Bisericii Regn. E v . C. R. Română 25°/ .
0/
0
c
(Va urma)
ROMUL MOLDOVHNU
INDICELE MANUSCRISELOR
A). ROMÂNEŞTI
1. Cuprindere pre scurt din patru Evangelişti, a toată viaţa lui Is.
şi a celor ce ei au lucrat şi au învăţat.
l . a ) Cântare despre începutul şi starea de astăzi a Românilor
intocmită de Ioann Theodorovics Nika, academicescul cetăţan
şi în crăiască Universitate din Pesta a legilor auzitoriu. La
Buda 1813.
2. Imnul cântat de corul vocal din loc, cu ocaziunea venirei Exce­
lent. Sale Dlui Arhiepiscop şi Metropolit Dr. Ioane Vancea,
spre a-şi ocupa scaunul Metropolitan.
3. Octoich Mare sec. XVIII.
4. Psaltire, sec. XVII.
5. Vreadnice de pomenire şi prea alese zise a unora dintre îm­
păraţi, filosofi şi alţi dintre bărbaţi iscusiţi — Greci, Romani,
şi dintră alte neamuri de demult: Intru acest chip pre limba
românească alcătuite, prin mai micul dintre preoţi Iosif Paşcu,
parohul şi inspectorul Periceiolui. Anul Domnului 1820.
6. Această carte în care să cuprind multe lucruri de folos pre­
cum : şi vieţile la vreo câţiva sfinţi foarte de folos cetito­
rilor, ba încă şi ascultătorilor mare mângâiere sufletească —,
dară sânt şi neşte fabule din care...
7. Versul omului sărac cu copii mulţi.
8. întrebări blagosloveşti cu învăţături şi întrebăciuni şi cu răs­
punsuri adunate, din scripturile Marelui Athanasie, de Ionikie
vel postelnic. Tipărite la Bucureşti în 1741. Decopiate de logo­
fătul Mathei din Şiaroş în Velţu 1770. [La şfărsit conţine 2
cazanii].
S. Manuscris românesc de Nic. Olariu 1794. a) întrebări cu răs
punsuri. b) învăţătură despre cele 12 Vineri mari. c) Epistolia
Dlui n. Isus Christos — călătoria Preacuratei în iad. d) Pen­
tru un om iubitoriu de arginţi, e) Istoria lui Constandin Brâncoveanu, în versuri, f) Pentru sfârşitul lumii, g) Istoria S.
Vasile pentru un preot ce a trăit 170 de ani. h) Istoria S.
Archangel Gavril.
j
Nr. 9 10
CULTURA CREŞTINA
565
10. Manuscris bisericesc slavon. Sfârşitul în româneşte cuprinde
Catavasiile Sf. învieri.
11. Codice miscelaneu. (Cuprinde: Sinaxar, Calendar (copie). Despre
moarte, versuri poporane etc.)
12. Manuscris bisericesc slavon sec. XVII. Sfârşitul cuprinde Cata­
vasiile Sf. învieri.
13. Manuscris bisericesc slavon. In româneşte: Cântările Paştilor
şi Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu.
14. Octoich mic.
15. Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu.
16. Ducere înăuntrul cărţilor noului Aşezământ.
17. Acelui întru sfinţi Părintelui nostru Vasile Cel Mare Arhiepis­
copul Kesariei Kapadochiei. Tom. II. de Samoil Clain. 1780.
18. Cuvântare pre scurt de taina sfintei pocăinţi.
19. Euhologion adecă Molitevnic.
20. Samoil Clain : Sfânta Scriptură. (EzechiiI, — Macabei, — Estera).
21. Vechiul Testament (cartea împăraţilor — Estera. —)
22. Vechiul Testament (Eremie. — Estera).
23. Testamentul vechiu (Cartea psalmilor).
24. Noul Testament. (Evangeliile).
25. Vechiul Testament (Paralipomene — Iov).
26. Sinaxar.
27. Testamentul vechiul (Numerii).
28. Pracsişul forumului bisericesc.
29. întrebările Sfântului Macarie cu îngerul Domnului pentru sufle­
tele drepţilor şi ale păcătoşilor. 1787.
30. T. Cipariu: Archivu pentru filologie şi istorie.
31. Vechiul Testament (— Estera — Eremie).
32. Vechiul Testament (— Facerea — Ruth.)
33. Vechiul Testament (Facerea — Preoţii).
34. învăţătură povăţuitoare spre cunoştinţa Sfintei Scripturi de
Dimitrie Vaida, canonic şi prof. teologie. 1809.
35. Historie Evangelicească de Pop Teodor, canonic. 1816.
36. Fragment de Letopiseţ.
37. Theologia Dogmatica.
38. Preliminare Principii: Pentru purcederea Spiritului Sfânt şi
dela Fiul.
39. Cuprinde: a) Minunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu,
b) Instrucţie anul 1761 Februarie 14 zile. c) Cronologica episcopilor româneşti neuniţi, d) Plângerea Sfintei Mănăstiri a
Şilvaşului. e) Despre judecata tuturor cei mai de pre urmă,
566
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-10
40. Hronologia Domnilor Ţării Româneşti dupre adunarea ce au
făcut Părvul Can(ta)kuzino şi Klucer Dimitrake.
41. Protopadikia adecă Puterea, drepturile sau privilegioanele
protopopilor celor româneşti în Ardeal, arătate de Protopop
Petru Maior dela Reghin anul Dlui 1795,
42. Triod.
43. Introducere despre Philosophia peste tot.
44. Pravila lui Eustatie.
45. Evangelie, acum întru acest chip scrisă şi diortosită pre pra­
voslavnica limbă românească, în zilele Măriei Sale Domnului
Inokentie, Episcopul a toată ţara Ardealului şi a Muncaciului,
iproci. Şi s'au scris în sat în Veltiariu de mine smeritul şi în
Domnul Hristos tuturor slujitoriu Sârbu Ioan... din Ardeal dela
Mănăşturul de Sus întru ani dela întruparea Domnului şi Mân­
tuitorului Nostru Isus Hristos 1740.
46. Lexicon latino-român, tradus de Todor Corbea sin ieromon
Ioasaf din Braşov. 1697.
47. Cazanie.
48. Vechiul Testament.
49. Fragment din Hronicul Vechimii Moldovlahilor a lui Dimitrie
Cantemir. „Acest hronic prefăcându-1 după altul l-am scris
precum se vede eu Costandin, robul lui Dumnezeu şi dascăl
al şcolii româneşti din Blaj, născut şi venit din Ţara Româ­
nească, din judeţul Romanaţilor din satul (Arceştii)... anul 1757.
Mss-ul e studiat de Gr. Tocilescu: Operele lui D. Cantemir,
tom. VIII. p. XXVI—XLIII.
50. Jornande, româneşte şi latineşte. Tradus în română şi ţesutul
latin îndreptat şi curăţit de multe smintele.
51. Hronograî 1757.
52. Praznicariu.
53. Cronica Ţării Româneşti.
54. Pomelnicul Scheilor din Braşov, anul 1676 (copie).
55. Liturgier găsit la Sânmiclăuşul de Câmpie.
56. Evangelier.
47. Cronica lui Miron Costin copiată de „Mihai Sin Georgie în
oraş în Iaşi, în anul 1765".
58. T. Cipariu: Sfânta Scriptură, Vechiul Testament (Studiu).
59. Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii
creştini... de Radul logofătul de divan sin Mihai ieromonahul
Lupescu, la ani dela zidirea lumii 7238, iar naşterea Dlui
Nostru Isus Hristos 1729, luna lui Octomvrie 31.
60. Protocol Capitular,
Nr. 9 10
CULTURA CREŞTINA
567
61. Testamentul Vechiu — Profeţii Isaia, Ezechil şi Dănilă, —
trad. do Teodor Pop, canonic şi prof. în Blaj.
62. Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni ai
Ardealului, compusă de A. Şt. Ş. (Alex. Şterca Suluţiu).
63. Vechiul Testament (Pilduirile lui Solomon, Ecleziastul, Cântarea
Cântărilor, Plângerile lui Eremia) de Teodor Pop.
64. T. Cipariu: Copii de acte şi documente.
65. Alex. Şt. Suluţiu: Adnotaţiuni pentru apărarea vechilor obi­
ceiuri, a usurilor drepturilor şi a disciplinii Bisericii Orien­
tale. 1858.
66. T. Cipariu: Versuri şi notiţe.
67. S. Clain: Noul Testament — (Epistolele).
68. S. Clain: Testamentul Vechiu (Cartea împăraţilor) 1785.
69. S. Clain: Teologie sau Cuvântare de Dumnezeu, acum întâi
aşezată şi scrisă în limba românească 1784.
70. S. Clain: Filosofia, etica sau morala (O predică şi fragmente
din Faptele Apostolilor).
71. S. Clain: Scurtă cunoştinţă a istorii Românilor.
72. S. Clain: Testamentul Vechiu (Cartea împăraţilor).
73. Rugăciuni de binecuvântare. Anul 1746.
74. S. Clain: Cartea Facerii, scoasă pre românie şi scrisă după
izvodul cel grecesc, 1783.
75. S. Clain: Testamentul Vechiu (Cartea Leviţilor). 1784.
76. îndreptare pentru duhovnic şi divanul tainii pocăinţii.
77. Molitevnic, sec. XVIII.
78. Manuscris slavo-român, sec. XVII.
79. Teodor Corbea: Psaltire.
80. Vieţile Sfinţilor, anul 1747—48.
81. Fragment de cronică. Cuprinde, sfârşitul lui Miron Costin şi
Axinte intreg.
82. Straşnic, Antologion, anul 1749.
83. Pravila bisericească, sec. XVII.
84. Fragment de cronică munteană, dela 1595—1719 (Domnia lui
Mihai Voevod — Domnia a doua a lui Niculae Voevod).
85. Euhologion ce se zice Molitevnic sec. XVII.
86. Ducere înăuntru cărţilor Noului Testament.
87. D. Cantemir: Hronicul Românilor.
88. Istoria Ţării Româneşti politicească şi geograficească, din starea
ei cei veche până la anul 1774.
89. Molitevnic.
90. I. G. Cotorea: Despre schismaticia Grecilor. Partea II, şi des­
pre articuluşurile celea de price. Sâmbăta Mare 1746,
568
91.
92.
93.
94.
95.
96.
97.
98.
99.
100.
101.
102.
103.
104.
105.
106.
107.
108.
109.
110.
111.
112.
113.
114.
115.
116.
117.
118.
119.
120.
121.
CULTURA
CREŞTINĂ
Nr. 9-10
Din istoria Ţărilor Româneşti, sec. XVII.
Ocetnic din anul 1773.
Nicolae Pauleti: Strigături şi cântece din popor.
S. Clain: Dreptul Firii sau Legile Fireşti... aşezată pre limba
românească, scrisă în Blaj, 1787.
S. Clain: Dreptul Firii... Tom. II.
S. Clain: Noul Testament.
Fragment de Letopiseţ românesc.
George Tămaş: Carte de versuri, 1840.
Păscălie şi Epistolia Dlui Nostru Isus Hristos.
Cazanie la oameni morţi.
Manuscris româno-slavon 1752. (Trepetinic românesc şi Octoich
mic slavonesc).
întrebări şi răspunsuri (Istorie biblică).
Tâlcuiri din Evangelie de Teoîilact, 1782.
Mineiu-Triod. — „Precum doresc cei de pre mare să ajungă
la a lor odihnă aşa doresc şi eu să ajung la sfârşitul acestui...
scrisu-s'au prin mine Popa Zaharie Ilie... 12 Maiu 1798".
Codice miscelaneu. „Această carte o am scris eu popa Patru
ficior lui Şerb Stoiţă, anul Domnului 1679".
Noul Testament (Eangeliile necomplete sec. XVII). - } - .
învăţături alese şi togmite pentru petrecerile sfinţilor ieromo­
nahi şi pustnici.
Stihuri din Sfânta Sriptură pentru multe lucruri.
Cazanie la petrecania omului mare şi de cinste, din Sfintele
Scripturi culeasă.
Octhoih-Liturgier, sec. XVII.
Straşnic-Pentecostar-Mineiu.
Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii
creştini.
Cazania la oameni morţi.
Mineiu.
începutul învăţăturilor bunului credincios Io Neagoe, Voevod
Ţării Ungro-Vlahiei, carele a învăţat pre fiul său Theodosie
Vodă. 1654.
Straşnic-Molitevnic, sec. XVIII.
S. Clain: Biblia. Testamentul vechiu.
S. Clain: Biblia. Evangeliile.
S. Clain: Logica, acum întâi pre limba românească prefăcută
în Viena, anul Domnului 1781.
S. Clain: Logica.
S. Clain: Vechiul Testament — Ieremie — Macabeii.
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINĂ
569
122. S. Clain: Istoria eclesiastică sau bisericească a lui Claudie
Fleuri, scoasă pe limba românească, anul Domnului 1782.
123. S. Clain: A Istoriei bisericeşti cartea a doua 1787.
124. S. Clain: A. Istoriei eclesiastice, cartea a treia 1782.
125. S. Clain: A. Istoriei eclesiastice, cartea a şasea şaptea 1783.
126. S. Clain: Cunoştinţă pre scurt a Istoriei bisericeşti, acum întâiu aşezată şi scrisă pre limba românească, anul 1789.
127. Carte de învăţături creştineşti despre deşertăciunea lumii şi
datoria omului în fieşte ce stat, din SS. Scripturi culese şi
înterite pre scurt, pentru mai lesne înţelegere şi procopsală,
pre limba românească aşezată de Preasfinţitul şi Prealumi­
natul Domn Exţelenţa Sa Ioan Bobb, Vlădicul Făgăraşului şi
a Prea înaltei Kesaro Krăeşti mărit sfetnic dinlăuntru. Tipă­
rită în Blaj la Metropolie, anul dela Hr. 1805. voi. I, II. III.
128. Praxis Ecclesiastica.
129. Versuri.
130. Adunare de bună trebuinţă şi de nevoi. Ectenii sau rugăciuni.
131. Poezii funebrale ale lui Ilie Diac din Cergăul Mic.
132. întâmplările lui Telemah.
133. Pentecostar.
134. Istoricul parohiei gr. cat. a Cenadii, descris de Aureliu Raţiu
an. 1882.
135. Evanghelier.
136. Protocol.
137. Pentecostar. „Scris-am eu Ştefan Dascălu din Dragumireşti din
Moldova, şi mă rog tuturor cetitorilor care veţi ceti să ertaţi
de am greşit ori în slove ori în cuvinte 1640 lunaNoemvrie 4".
138. Viaţa sfinţilor. O notă mai târzie la foaia 17 spune: „Această
carte ce să chiamă Poveastea sfinţilor au fost a lui Popa Sim,
şi am cumpărat-o eu Popa Ion".
139. Mineiu, cuprinzând cântările cari se cântă la praznice. La pag.
1. „începutul cu mila lui Dumnezeu prăznicariului".
140. Vinderea Iui Iosif şi alte „versuri".
141. Catalogus bibliothecae monasterii Balasfalvensis, ad Sanctissimam Trinitatem.
142. Catalog de bibliotecă.
143. Proverbe, poveste, Pruncul strângătoriu şi rugăciuni.
144. Versul lui Lazar din Vitania, de Gabriel Pop an. 1830.
145. Poezii populare diferite, şi „versuri" la îngropăciune. Anul 1840.
Se află numai paginile 141—193.
146. Fiasiliu Erdely: 96 predici ţinute în bis. din Beiuş, în catedrala
din Oradea, şi la ocasiuni funebre.
570
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9 10
147. Tim. Cipariu: Crestomaţia sau Analecte literare, din cărţi mai
vechi şi noue româneşti... Blasiu 1853.
148. Tim. Cipariu: Acte şi Fragmente... Blasiu 1855.
149. Tim. Cipariu: Compendiu de limba română pentru şcolele in­
feriori. Blasiu 1855.
150. Tim. Cipariu: Istoria Santa seau Biblica. Testamentul vechiu
şi nou pentru începutori... Blasiu 1855.
151. Tim. Cipariu: Gramatică latină Blasiu „12J24 Mart. 1858".
152. Tim. Cipariu: Excerpta „3|3 870".
153. Morăşanul: Pilde filosoîeşti, copiate după tipăritura dela 1713.
Traduse din 1. greacă. Pe foaia întâia se scrie: „Acestu manuscrisu l-am aflatu între cărţile repausatului în Domnu Ioanu
Mihaly de Apşia protopopul Vişeiului în Maramureş şi Parochu
Greco-Catholicu al Soodului. In August 1864. Victore Mihâly
de Apsia Prefect în Seminariul gr. cat. al Gherlei. Legarea
1 fl. v. a.".
154. Tim. Cipariu: Elemente de filosofia după W. Krup. Blasiu 1851.
155. Tim. Cipariu: Elemente de 1. română după dialecte şi monu­
mente vechi. Blasiu 1854.
156. Tim. Cipariu: Gramateca limbei Române. Partea II. Sintetica.
157. I. M. Moldovan. Molitevnic.
158. Catehetica.
159. Dr. I. Raţiu: Instituţii de Drept bisericesc.
160. Dr. I. Raţiu: Etica creştină pentru seminariile clericali şi alte
institute. Blasiu 1873.
161. Versul lui Adam cum au greşit, şi altele.
162. Dreghici Ilie: Versuri de dragoste şi altele.
163. Curs de biblic. Testamentul Nou.
164. Alesiu Viciu: Predici.
165. Ertăciuni la omeni morţi.
166. Partea II. a religiunii creştino-catholice.
167. Ius Eclaesiasticum publicum.
168. Curs de drept bisericesc.
169. Studiu de Istoria bisericească şi excerpte din Dreptul biseri­
cesc. Curs ţinut la Sem. din Gherla an. 1864—1869.
170. Dogmatica Generalis.
171. Dr. Victor Mihaly: Manual de Drept bisericesc.
172. „
„
„
Predici.
173. „
„
„
Predici.
174. Mitropolia de Alba-Iulia. O vorbă la timpul său despre direptatea şi unitatea beserecei româneşti. închinată clerului şi
poporului acestei biserici.
Nr. 8-10
CULTURA CREŞTINA
571
175. învăţătură creştinească. îndrumări pentru vieaţa pioasă şi mo­
litve. Anul 1750. începutul lipseşte.
176. Rugăciune (dela) Arhiepiscopul nostru Ioan Zlataust.
177. Predică „1838, 28August.de Dobo zisă, în biserica Kisîaleului".
178. Ode Reverendissimului şi Părintelui Alexandru Şterca Şulutz
de Cărpenişiu, vicar foraneu al întregii Sylvanii, „dum Calendas Ianuariis" 1843. Sunt scrise în limba latină, română şi ma­
ghiară.
179. Predică...
180. învăţături morale pentru viaţă.
181. Rânduiala slujbei în vreme de răsboiu.
182. Basiliu Raţiu: Predici.
183. I. M. Moldovan: Notiţe şi extrase istorice.
184. Andrei Mureşianu: Pe porta din visu, poemă epică — didactică
aflată între scrierile lui...
185. însemnări şi extrase din diferiţi autori.
186. Samuil Clain: Cuvânt la îngropăciunea Domnului Dimitrie Vidran, Birăului celui mare dela Bălgrad de Samuil Klain zis, în
anul 1795 în luna Iunie zile 8.
187.
188.
189.
190.
Samuil Clain învăţătură la Dumineca lăsatului de brânză.
Predici vechi...
Predici-meditaţiuni (Exerciţii spirituale).
David Pop(o)vici dela Ozun: Codice, cuprinzând cărţi populare.
(Istorie pentru înţelepciunea lui Argirie, Pildele lui Esop câte
sânt şi alte multe istorii în legătură cu virtuţile şi viţiile ome­
neşti). Anul 1790 Ianuarie 28.
191. Alexandru Lupeanu Pefanca, humorel şi Satir publicaţie în
mss. şi alte note şi însemnări.
192. Din memoriele Popi Zacharia Nicolae Glogoveţan. Petrecerea
lui prin răsboiul mare din 1914, 1915, 1916. Poezii din răs­
boiul mare.
193. Codice, a) Explicarea punctelor deosebitoare între Biserica
Răsăritului şi cea apuseană, precum şi între Biserica Răsări­
tului şi Calvinism ori Luteranism; b) Cartea de zodii. Ambelor
texte le lipseşte începutul.
194. Recepte medicale („Ex libris Caroli Haler 1782).
195. I. Mureşan: Copilul de jidan din Praga (de I. S. Spilman). Po­
vestirea părintelui Sebald. trad. de I. M.
196. Curs de dogmatică.
197. Adnotări din Teologia morală.
198. Scriitorii străini despre Români,
572
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9 4 0
199. Rânduiala tunderii chipului Monahicesc, copie după tip. dela
Bucureşti 1842.
200. Theologiae Pastoralis Fascie, stus şi etus. Ioannis Vancea 1845.
201. Arune Boca: Lacrămi funebrali, partea I. versuri. Velcheriu 1878.
202. Ştefan Moldovan : Schiţie istorice despre starea bisericească a
Districtului gr. cat. a Mediaşului în anul 1852.
203. Poezia lirică română dela originea ei până la 1830. Teză de
licenţă în lit. şi filosofie de M. Ţipeiu. Focşiani Tipografia
Alexandru Codrean 1889 (copie).
204. Rugăciuni liturgice la trebuinţe diverse.
205. Metoda instrucţiunii.
205. Tim. Cipariu: Ecloga.
207. Ilie Diacu: Versuri la morţi.
208. Povestea lui Ioan Botezătorul. Copiată dintr'o carte veche (sec.
XVII.) de A. Lupeanu.
209. Grigore fostul dascăl la Strâmbu. Versul lui Lazar din Vitania
an. 1846.
210. Versul Sfântului Alexie omul lui Dumnezeu, şi Vers de po­
căinţă.
211. Protocolul conscripţiunii parohiei Varfalău 1901.
212. N. Pauleti: Colecţie de poezii.
213. Al. Şt. Suluţiu Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii
Apuseni ai Ardealului.
214. Mineu sec. XVIII.
215. Ochtoih sec. XIX.
216. a) Istoria lui Alexandru cel Mare de cutare Constantin.
b) Poveste de jale asupra moartei lui Constantin Cantacuzeno,
tradusă din grecească de Radul Logofătul Greceanu, scrisă de
Dumitru Loga 1736.
217. T. Cipariu. Vechiul şi noul Testament. Tradus după originalul
obraic, elen şi latin.
(Va urma)
ŞTEFAN MANC1ULEA
CU PRIVIRE Lî\ SAVA BRANCOVICI
IN LEGĂTURĂ CU CARTEA „MITROPOLITUL SAVA BRANCOVICI"
DE MARINA I. LUPAŞ. CLUJ 1939.
In foarte îngrijită sa teză de doctorat, dşoara Marina I. Lupaş
ne dă o nouă lucrare de ansamblu asupra vieţii şi activităţii vlădicului ardelean Sava Brancovici. Cu toate incontestabilele calităţi
ale cărţii, ea rămâne, totuş, o încercare ingrată, fiindcă tot ce se
poate spune azi asupra subiectului, a spus d. Şt. Meteş în Istoria
bisericii româneşti din Transilvania (Ed. 2-a, Sibiu 1935 pp. 266-299),
iar pentru o interpretare nouă a informaţiilor cunoscute autoarea
e prea începătoare.
Partea întâia a lucrării dşoarei Marina I. Lupaş dă o lungă
privire critică asupra isvoarelor şi literaturii istorice relative la Sava
Brancovici (pp. 7—28). începutul îl face cu cronica lui Gheorghe
Brancovici, fratele mai mic al lui Sava, căruia îi dă o importanţă
cu totul exagerată, deşi d. Silviu Dragomir, publicând partea aceea
a ei care se referă la Sava Brancovici, a arătat că autorul „jiu se
sf ieste a născoci întâmplări, care nu au nici măcar aparenţa
vera­
cităţii istorice" '), chiar în legătură cu vieaţa fratelui său. Gheorghe
Brancovici a fost un aventurier şi, ca aproape toţi aventurierii, un
foarte primejdios falsificator. De aceea fiecare afirmaţie a lui
trebuie primită cu cea mai mare rezervă şi trebuie crezută numai
când în sprijinul ei vin şi alte dovezi incontestabile.
Asupra unora din falsurile lui a atras atenţiunea d. Silviu
Dragomir însuş, altele au fost dovedite de A. Bunea în broşura sa
Mitropolitul Sava Brancovici (Blaj, 1906). Astfel Gheorghe afirmă
că episcopia Bălgradului s'a întemeiat pe Ia anul 1600, când un alt
Sava Brancovici, episcop în Ienopole, şi-a mutat reşedinţa la AlbaIulia ). Afirmaţia este falşă, fiindcă în acest oraş rezidau vlădici
români cel puţin dela 1572 încoace. Cronicarul spune apoi că
Constantin Vodă al Munteniei a dispus ca Sava Brancovici, ales
episcop al Bălgradului, să fie sfinţit de către mitropolitul Ţării
2
') Anuarul Institutului de istorie naţională din Cluj, II (1923) p. 8—9.
») CIPARIU, Arhiu p. 650.
C'ULTURA CREŞTINA
574
Nr. 9-ld
Româneşti „nefiind cu putinţă, din causa tiraniei turceşti,
archiereilor ardeleni a merge la scaunul patriarchal."
Or, voevodul
muntean n'a putut invoca astfel de motive pentru a îngădui ca
Sava să fie sfinţit de către mitropolitul său, fiindcă nici un ante­
cesor al lui n'a mers la Constantinopol pentru sfinţire ci, afară de
Eîtimie, sfinţit la Ipec, toţi au fost sfinţiţi de mitropoliţii Ţării Ro­
mâneşti. Gheorghe reproduce în cronica sa textul unei scrisori
apostoleşti pe care mitropolitul Ştefan al Munteniei i-a dat-o lui
Sava după sfinţire. Scrisoarea, cum a arătat d. Silviu Dragomir •).
este o invenţie a cronicarului. Şi tot o invenţie a lui este, cum
constată autoarea însăşi (p. 81 nota 3), şi diploma din 4 Octomvrie
1679, dată de principele Apafi în favoarea lui Sava. Falşă e şi
afirmaţia din Cronica sa că decretul din 20 Februarie 1669, cu care
principele Apafi a impus din nou condiţiile de calvinire din diploma
de numire alui Simeon Ştefan, (1643) a fost dat în urma stăruinţelor
episcopului calvin Mihail Tofeus, fiindcă la 1669 era episcop calvin
Petru Kovâsznai, după care a urmat (1673) Gaspar Tiszabecsi şi
abia după acesta (4 Iunie 1679) a ajuns Mihail Tofeus (Tofoi) în
fruntea bisericii calvine ardelene. Gheorghe Brancovici spune că
fratele său Sava a pătimit pentru statornicia sa în credinţa orto­
doxă, iar de altă parte ne povesteşte că, după condamnarea ace­
luia, el, Gheorghe, a fost invitat la masă de „cel dintâiu
diregător
al Curţii principelui", care i-a propus să treacă la catolicism, calvinism ori la oricare alta din cele patru confesiuni recunoscute.
Cum se împacă această afirmaţie cu aceea că aceiaşi „boieri" din
jurul lui Apafi l-au maltratat pe Sava fiindcă nu s'a făcut calvin,
când ei erau atât de toleranţi încât le era indiferent dacă Gheorghe
trece la catolicism, luteranism ori unitarianism ?
Povestind călătoria lui Sava la Moscova (1668), cronicarul iarăş
afirmă câteva lucruri evident falşe. Anume spune că el, Gheorghe,
abia a putut obţine îngăduinţa principelui de a-1 însoţi pe fratele
său, fiindcă ţara nu se putea lipsi de serviciile lui iar, de altă parte,
nu-i puteau nici refuza această îngăduinţă, căci „prin înalta trudă
alui Gheorghe Brancovici ţara Ardealului câştigă, după multe răs^
boaie, şi pace şi linişte". Spune apoi că la Moscova, în ziua ss. Petru
şi Pavel, s'a slugit cu mare solemnitate liturghia din partea patriarchilor Alexandriei, Antiochiei şi Moscovei împreună cu numeroşi
mitropoliţi şi episcopi, între cari şi Sava. A asistat şi împăratul
Alexie Mihailovici, care, după ce intrase în biserică şi primise bine­
cuvântarea patriarhului Alexandru, se întoarse spre popor şi obser') Loc. cit. p. 9.
Nr. y-iu
CULTURA CREŞTINA
57
vând în mulţime pe Gheorghe, a trimis la el pe cneazul Bogdan
ca să-i predea salutul său şi să-1 întrebe de sănătate. D. Silviu
Dragomir, care a publicat actele călătoriei lui Sava Brancovici în
Rusia •), spune că acest episod este o născocire, fiindcă din actele
oficiale „e clar că cronicarului nostru nu i-s'a dat nici o importanţă
la Curtea ţarului Alexie Mihailovici" ). Născocire e şi afirmaţia că
Sava, vrând să se întoarcă acasă, a fost reţinut de Ţar şi că acela
„refuzând să mai rămână, Majestatea sa binecredincioasă a dorit să
lase pe fratele său Gheorghe Brancovici la Curtea Majestăţii sale
impărăteşti". Dşoara Marina I. Lupaş face deci o mare greşală
susţinând că ştirile aventurierului-cronicar în legătură cu fratele
său „nu lasă prea multe urme de îndoială" şi întemeindu-şi pe aceste ştiri o bună parte din lucrarea dsale.
Al doilea isvor de care se ocupă autoarea sunt cele câteva
rânduri pe care cronicarul maghiar Mihail Cserei le dedică lui Sava
Brancovici. Cserei spune că Ladislau Szekely, rudă de aproape a
lui Sava, râvnind la banii acestuia şi neputând altfel ajunge la ei,
s'a înţeles cu Ştefan Nalâczi şi au cumpărat pe preotul din Vinţul
de jos să'l pârască la principele că-şi „ţine curvă la casa sa pe o
muiere". Pâra fiind susţinută şi de jurământul lui Szekely şi Nalâczi,
vlădica a fost prins şi aruncat în temniţă, apoi, neputând plăti trei
mii de taleri cari i-s-au cerut, „atâta l-au corbăcit (biciuit) până
ce s'au rupt şi au căzut cămaşa, izmenele şi carnea de pe dânsul...
pentru care a trebuit, mişelul, să moară şi averile le-au împărţit
între sine Szekely Lâszlo şi Nalâczi Istvân" ) . Dşoara Marina Lupaş
recunoaşte că obiectivitatea cronicarului maghiar a fost pusă în
discuţie, şi nu fără motiv, şi că expunerea privitoare la adversarii
lui Sava nu este cu totul lipsită de tendinţă, mai ales aceea privi­
toare la „prezentarea motivelor de persecuţiune
contra lui Sava".
Cu toată această recunoaştere, la p. 77 a tezei sale, reproducând
chiar această parte a cronicei, scrie că „afirmaţiunile
lui Cserei
privind cauzele destituirii lui Sava îşi găsesc reazim în graba cu
cer 3 Apafi dispune să se confişte neîntârziat averile fostului mitropc it". Contradicţia este evidentă. Dar nu numai atât, ci autoarea
ac aite şi părerea lui Gheorghe Brancovici că Sava a fost maltra­
tat din cauza ortodoxiei sale şi părerea Iui Cserei că a fost mal­
tratat din cauza lui Szekely şi Nalâczi cari l-au denunţat că-şi „ţine
curvă la casa sa pe o muiere".
2
3
') Analele Academiei române, memoriile secţiunii istorice, seria II, tom
34 (1912).
*) Anuarul citat al Institutului de istorie naţională din Cluj p. 9.
) Traducerea lui Şincai în Cronica Românilor la a. 1680.
576
CULTURA CREŞTINA
Nr. Q-îfl
A. Bunea a atras de mult atenţiunea asupra falsurilor lui Mihail Cserei şi e regretabil că dşoara Marina Lupaş nu a ţinut seama
de observaţiile autorului blăjan. In puţinele cuvinte dedicate lui
Sava Brancovici, cronicarul maghiar spune trei lucruri a căror fal­
sitate e evidentă. Spune, mai întâiu, că Ladislau Szekely ar fi în­
tărit cu jurământ pâra preotului din Vinţul de jos contra episco­
pului. Ori, noi ştim că din Noemvrie 1679 şi până după condam­
narea lui Sava, Ladislau Szekely petrecea în Constantinopol ca sol
al lui Apafi i). Mai spune apoi Cserei că Sava a murit în cursul
bătăilor pe care le-a suferit, deşi noi ştim că a mai trăit câţiva
ani. Spune cronicarul maghiar, în fine, că pe Sava 1-a pârât preotul
din Vinţul de jos, Ioan Zoba. Ori, acest preot a fost unul din jude­
cătorii lui Sava, iar nu acuzator, nici martor, în procesul împotriva
lui ).
Prin urmare nici Cronica lui Cserei nu poate fi folosită ca
isvor pentru cunoaşterea deplină a cauzelor care au provocat că­
derea lui Sava Brancovici, ci atât din această cronică, cât şi din
aceea a sasului contemporan Gunesch, se desprinde un singur lucru,
şi anume că episcopul a fost osândit pentru acte de imoralitate ) .
Dela isvoarele narative dşoara Marina Lupaş trece la isvoarele
documentare privitoare la Sava Brancovici, pe care le imparte,
inteligent, în trei categorii: a) acte adresate lui Sava, b) acte sau
scrisori emanate dela Sava şi c) acte privitoare la Sava. In cate­
goria din urmă trebuia amintită şi diploma din 28 Decemvrie 1680
cu care a îost numit vlădică al Bălgradului Iosif Budai de Pischinţ
şi care face, în introducere, un aspru rechizitor al lui Sava Bran­
covici ')
Terminând repede cu istoricii români din seci. 18 şi 19 cari,
în operele lor, au vorbit mai mult ori mai puţin şi de Sava Bran­
covici, autoarea se opreşte la istoricii din seci. 20. începutul îl face
aci cu Augustin Bunea, pe care-1 acuză că îl priveşte pe mitropo­
litul Sava cu adversitate anticipată. Canonicul blăjan s'a ocupat
întâia oară de Sava Brancovici în Chestiuni din dreptul şi istoria
2
3
') A. BUNEA: Mitropolitul Sava Brancovici p. 59.
') Vezi sentinţa de condamnare alui S a v a în V. Mangra, Mitropolitul
Sava Brancovici pp. 169—72.
*) Privitor la Gunesch, autoarea afirmă c ă „rosteşte cuvinte de laudă
la adresa mitropolitului Sava" (p. 12). L a p. 82 dsa reproduce din Cronicon
FuchsiO'Lupino-Olclardinum
textul latinesc al părţii referitoare la S a v a din
cronica lui Gunesch; acest text nu cuprinde însă nici un cuvânt de laudă
la adresa lui Sava.
') CIPARIU: Acte şi fragmente p. 60—61.
Nr. fi-iO
CULTURA CREŞTINA
577
bisericii române unite (voi. II, Blaj 1893 p. 338—41), unde, discu­
tând părerile lui Aug. Treboniu Laurian despre el, afirmă că Sava
a fost sârb, că n'a suferit pentru ortodoxie ci dimpotrivă, „a fost
de acord cu calvinii în ceeace priveşte credinţa", apoi trage la în­
doială faptele imorale pentru care a fost osândit, acceptând infor­
maţia lui Cserei, că episcopul a fost victima lăcomiei lui Ladislau
Szekely şi Ştefan Nalâczi. In Vechile episcopii româneşti,
apărute
în 1902, carte care a reformat în atâtea privinţe cunoştinţele noastre
despre trecutul bisericii române ardelene nu numai prin documen­
tele pe care le publică, ci şi prin interpretarea cu totul originală
şi nouă a celor cunoscute, Augustin Bunea s'a oprit şi asupra lui
Sava Brancovici. S'a oprit nu cu adversitate anticipată, cum susţine
dşoara Marina Lupaş, ci examinând cu cea mai perfectă bunăcredinţă şi obiectivitate, care nu i-se pot contesta, documentele vremii,
a ajuns la convingerea că Sava, sârbul Sava, era un sprijinitor al
elementului sârbesc în detrimentul celui românesc; că a fost, ca şi
antecesorul său Simeon Ştefan, o unealtă de calvinizare în mâinile
principelui şi ale superintendentului calvin şi astfel căderea lui nu
se datoreşte motivelor de ordin religios, ci unor motive politice,
care n'au a face nici cu biserica nici cu naţiunea română; şi de
aceea „a face din sârbul Sava Brancovici un martir al ortodoxiei
sau al românismului este mai mult decât naivitate" (p. 132).
Vechile episcopii româneşti păreau atunci o operă prea îndrăsneaţă şi, mai ales, prea destructivă pentru teoriile vechii şcoli isstorice, ca să fi putut rămâne fără răspuns. Răspunsul a venit în
1904, din partea celui mai puUn pregătit să-1 dea, din partea lui T. V.
Păcăţianu, care a scris împotriva canonicului dela Blaj
Istoriografi
vechi şi istoriografi noi. D. N. Iorga, care în Sate şi preoţi români
din Ardeal (Bucureşti 1902) ajunsese la rezultate aproape identice
privitor la cele mai multe din problemele discutate de Bunea — nu
şi la Sava Brancovici! — s'a mulţumit să-i strige lui Păcăţianu un
sutor ne ultra crepidam. Augustin Bunea, în schimb, a reacţionat
altfel: a scris o nouă carte, cu mult mai voluminoasă decât Vechile
episcopii româneşti: Ierarhia Românilor din Ardeal şi Ungaria (Blaj
1904) supunând, într'un stil de explicabilă violenţă, unui nou exa­
men, toate chestiunile asupra cărora se oprise în Vechile
episcopii.
Astfel s'a ocupat, pentru a treia oară, data aceasta silit, şi de Sava
Brancovici (pp. 249—76), a cărui vieaţă şi activitate o urmăreşte
cu o necruţătoare pasiune. După aiţi doi ani, apare la Arad mono­
grafia lui Vasile Mangra: Mitropolitul Sava Brancovici.
Este întâia
lucrare românească dedicată fostului vlădică bălgrădean. Cartea lui
5
578
Nr. 9 10
Mangra e o carte de polemică sau, mai bine, o apologie entuziastă
alui Sava şi a familiei lui. Bunea a reacţionat şi acum, tipărind în
acelaş an: Mitropolitul Sava Brancovici.
E un răspuns de-o puţin
obicinuită violenţă, necruţător ca o vijelie nici pentru bietul vlă­
dică şi nici pentru apologetul lui.
Nu se poate contesta că Bunea, în vârtejul luptei cu Păcăţianu şi Mangra, a exagerat mai mult decât poate fi îngăduit chiar
în cursul celor mai aprinse polemici, văzând în activitatea lui Sava
dovezi de calvinism şi acolo unde, în realitate, nu sunt şi atribuindu-i sentimente şi atitudini care nu pot fi dovedite cu nimic,
pentru a-şi sdrobi preopinenţii, cari la rândul lor, îi negau lui Sava
defecte evidente şi-i atribuiau merite şi calităţi pe care nu le-a
avut. Este un bun semn, că dşoara Marina I. Lupaş, deşi cartea
sa are o vădită tendinţă apologetică, recunoaşte meritul lui Bunea
„de a-şi fi dat silinţa să privească, în întreagă desfăşurarea ei, vieaţa
şi activitatea lui Sava, incadrându-le cu succes în şirul evenimen­
telor politice contemporane", de a fi ştiut să aleagă, în ceea ce
priveşte origina lui Sava, drumul drept şi de-a îi fost primul care
a căutat să afle în prigonirea lui şi motive de ordin politic. De altă
parte, dsa constată că valoarea ştiinţifică a cărţii lui Mangra e di­
minuată de caracterul polemic al ei şi că autorul, în dorinţa de a
răsturna toate concluziile la care ajunsese Bunea, cade însuş în
exagerări, judecând părtinitor acţiunea lui Sava Brancovici.
Terminând cu Bunea şi Mangra, autoarea înşiră lucrările pu­
blicate de atunci încoace în legătură cu vlădica Sava, pomenind
între ele, sigur printr'un lapsus, şi Sate şi preoţi a d. N. Iorga, care
e anterioară celor două monografii alui Bunea şi Mangra; Sate şi
preoţi a apărut în 1902, iar monografiile acestora în 1906.
După lunga introducere bibliografică, atât de lungă încât for­
mează un sfert din carte, dşoara Marina I. Lupaş trece la subiectul
propriu zis al tezei sale. Primele două capitole sunt dedicate ori­
ginii şi familiei lui Sava Brancovici, tinereţii şi activităţii lui preo­
ţeşti ; amândouă scrise pe baza datelor păstrate de fratele său
Gheorghe în Cronica sa. In tratarea activităţii vlădiceşti alui Sava
Brancovici (pp. 38—88) autoarea este călăuzită de tendinţa, prea
evidentă pentru a putea fi contestată, de a arăta că Sava Bran­
covici a fost victima intrasigenţei sale ortodoxe şi a atitudinii sale
politice. Această tendinţă, urmărită cu abilitate, o face să treacă
sub tăcere o mulţime de lucruri, a căror cunoaştere ar putea în­
tuneca gloria de erou al bisericii româneşti a lui Sava. Astfel d. p.
nu aminteşte că numirea lui se datoreşte intervenţiei speciale a su-
Nr. y-iO
579
CULTURA CREŞTINA
perintendentului calvin Gheorghe Csulai') şi că această intervenţie
s'a îăcut numai după ce Sava Brancovici a acceptat anumite con*
diţiuni, care nu sunt trecute în diploma de numire a antecesorului
său. Această lipsă de condiţiuni în diploma de numire din 28 De­
cemvrie 1656 o face pe autoare să crie că „Gheorghe Răkoczy, înafară de tipărirea cărţilor în limba naţională a bisericilor şi de în­
grijirea şcolilor, nu-i impunea lui Sava Brancovici nici o altă înda­
torire calvinească". Dsa se înşală, pentrucă de condiţiunile puse de
Gheorghe Csulai lui Sava ca preţ al intervenţiei sale speciale pentru
a fi numit episcop, vorbeşte limpede principele Mihail Apafi în di­
ploma din 23 Aprilie 1662, cu care Sava a fost numit a doua oară
în fruntea episcopiei Bălgradului. In această diplomă se spune că
noua alegere alui Sava e confirmată „ita tamen ut conditiones per
reverendum quondam Georgium Csulai... praescriptas
observare
sit
adstrictus".2) Care erau acele condiţiuni? Deşi nu le cunoaştem,
totuşi e sigur că ele nu au fost impuse de fanaticul calvin Gheorghe
Csulai — care, cum ne asigură istoricul maghiar Iosif Pokoly, a
continuat cu energie sporită calvinizarea Românilor, ) — pentru
întărirea ortodoxiei româneşti.
Dşoara Marina I. Lupaş ne asigură că Sava Brancovici nu numai
n'a fost numit cu condiţiunile grele de calvinizare a bisericii româ­
neşti şi că principele Gheorghe Râkoczy II nici nu se gândea să-i
ştirbească autoritatea, punându-1 în atârnare de superintendentul
calvin, cum făcuse Gheorghe Răkoczy I. cu antecesorul lui Sava,
ci dimpotrivă, el îi acordă depline puteri în bisericile supuse jurisdicţiunii sale. Ca dovadă, dsa citează un fragment din diploma de
numire din 28 Decemvrie 1656, fără să observe că textul citat este
o simplă formulă a cancelariei domneşti, pe care o găsim şi în di­
ploma de numire a succesorului său dela 1680 înainte, Iosif Budai
de Pischinţ, deşi acesta a fost pus în atârnare de superintendentul
calvin şi exact acelaş text îl găsim şi în diploma de numire alui
Teofil din 18 Decemvrie 1692, care, şi el a fost pus în atârnare de
superintendentul amintit. )
Autoritatea episcopească a Iui Sava a fost considerabil redusă
3
4
') Ab admodum revcrendo viro Georgio Tsulai... singulari
quadam
intercessione
commendatus, — spune principele Apafi în diploma de nu­
mire. (Cipariu, Archiu. p. 649).
) A. Bunea, Vechile episcopii româneşti p. 121.
') Az erdeTyi reformâtus egyhdz tortenete, II, p. 277.
*) Cipariu, Archiv. p. 649 şi Acte şi fragmente p. 68—9; iar pentru di­
ploma de numire alui Teofil: Nilles, Symbolae I. p. 159.
!
5*
CULÎURA CREŞTINĂ
580
Nr. 9-10
prin decretul din 24 Mai 1667 al principelui M. Apafi, decret al
cărui rezumat dşoara Marina Lupaş îl redă cu totul defectuos. După
dsa, principele ar fi poruncit epitropilor mănăstirii numai „să ceară
lui Sava Brancovici socoteala de veniturile incasate dela începutul
vlădiciei sale, să ia măsuri pentru ridicarea şcolii şi reînfiinţarea
tipografiei şi, totodată, să cerceteze şi pricinile pentru care a în­
târziat această lucrare, apoi cu ajutorul preoţilor din Lancrăm, S e ­
beşul săsesc şi Armeni, vor căuta să îndrepte lucrurile, iar dacă
s'ar afla în Ţară preoţi români, cari să fi suferit vre-o nedreptate
din partea vlădicului, principele vrea să-i ocrotească şi pe aceştia.
Să fie deci convocată o adunare obştească în care să-şi poată îna­
inta jalbele oricine spre îndreptare" (p. 55—6). Autoarea iarăş se
înşală, pentrucă decretul mai cuprinde un lucru cu mult mai grav,
pe care dsa nu-1 aminteşte : Principele porunceşte ca cei patru cti­
tori să nu îngăduie episcopului să meargă nicâiri fără ştirea lor şl
să nu poată sfinţi preoţi înainte de a se covinge ei, ctitorii, de vred­
nicia candidaţilor, apoi să ia din mâinile lui averile şi veniturile
mănăstirii, iar nu numai să-i ceară socoteală de cele încasate până
aci. ) Vlădica a fost pus, deci, în cele mai de căpetenie funcţiuni
ale sale — vizitaţiile canonice şi sfinţirile de preoţi — în complectă
atârnare de doi preoţi şi doi mireni ai săi (ctitori).
Abia întors dela Moscova (sfârşitul anului 1668), autoritatea
vlădicească alui Sava Brancovici primeşte o nouă lovitură, despre
care dşoara Marina I. Lupaş scrie : „îndemnat şi de superintendentul
Petru Kovâsznai ) (principele) dădu un decret în 20 Februarie 1669,
prin care impunea lui Sava condiţiuni identice în esenţa lor cu cele
înşirate în diploma din 10 Octomvrie 1643" (p. 64). Dsa iarăş redă
defectuos lucrurile: principele Mihail Apafi nu-i impune lui Sava
condiţiuni identice numai în esenţa lor cu cele cuprinse în diploma
din 10 Octomvrie 1643, ci îi impune textual toate cele 15 condiţiuni
de calvinizare cu care a fost numit la 1643 Simeon Ştefan, ante­
cesorul lui Sava. ) Dar principele a mers faţă de Sava şi mai de­
parte, adăugând, prin decretul amintit, încă patru condiţiuni noi la
cele cuprinse în diploma din 10 Octomvrie 1643, dintre care cea
din urmă stabileşte ca episcopul să depindă de superintendentul
calvin nu numai în chestiunile privitoare la sfinţirea preoţilor, la
destituirea lor sau reprimirea în slujbă a celor cari au dat dovezi
de îndreptare, la vizitaţiile canonice şi în soluţionarea cauzelor ma1
2
3
') Szilăgyi Săndor, Monumenta comitialia regni Transylvctniae XIV, 267.
') Succesorul dela 1668 înainte al lui Gh. Csulai.
') Cipariu, Archiu. p. 611.
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
581
trimoniale, ci şi în ceeace priveşte convocarea şi conducerea lu­
crărilor sinoadelor. După fiecare sinod episcopul e dator să meargă
cu câţiva preoţi la sinodul calvin şi să-i supună acestuia spre apro­
bare hotărârile sinodului său.')
Dşoara Mariana Lupaş spune că decretul din 20 Februarie 1669,
cu condiţiile lui jignitoare pentru autoritatea mitropolitului român,
înseamnă deslănţuirea unei lungi şi îndărătnice lupte între princi­
pele calvinizant şi Sava Brancovici, luptă în care acesta dă dovadă
de cel puţin tot atâta abilitate şi energie de câtă dăduse şi în îm­
prejurările viforoase ale întâilor săi ani de vlădicie. Din păcate,
această luptă îndărătnică dintre cei doi nu se prea vede, ci se vede
numai lupta unuia, a calvinizantului Apafi, şi supunerea, fără nici
un semn de reacţiune, a celuialalt. La 20 Octomvrie 1673 princi­
pele scuteşte preoţimea română de dişmele cuvenite fiscului din
vin, grâu şi alte bucate, apoi din oi şi stupi. Autoarea se întreabă,
dacă poate fi considerat acest privelegiu ca o victorie alui Sava,
sau ca o momeală pentru preoţii români spre a se lăsa mai uşor
l
) Ibidem p. 612. — L a p. 64 a cărţii găsim unele lucruri care, în inte­
resul viitorului literar al dşoarei Marina Lupaş, ar îi bine să fie evitate
Aci dsa s c r i e : Un nou apel la Ţara românească ti repetă fratele
mitropoli­
tului în 1673 (20 Aprilie), când încheie o înţelegere secretă cu Grigorie GhicaVodă, acela a cărui soţie fusese des visitată de Sava în exilul ei ardelean, —
înţelegere care prevedea „binele comun şi întărirea bisericii ortodoxe". Ca
isvor citează N. Iorga, Sate şi preoţi p. 69. D. N. Iorga însă nu vorbeşte nicăiri în Sate şi preoţi de înţelegerea secretă dintre cei doi, şi nici nu putea
vorbi, liindcă înţelegerea a îost descoperită în 1908, iar Sate şi preoţi au
apărut în 1902. Autoarea îşi ia inîormaţia din Istoria bisericii româneşti din
Transilvania alui Meteş p. 286. Aci Meteş vorbeşte de înţelegerea tainică
dintre Gheorghe Brancovici şi Grigore Ghica, fără a cita izvorul, şi continuă
amintind visitele îăcute de S a v a soţiei voevodului reiugiate în Ardeal. Pentru
aceste visite Meteş citează pe N. Iorga Sate şi preoţi din Ardeal p. 69. Dş.
Lupaş citează după Meteş pe N. Iorga Sate şi preoţi p. 69 pentru
înţelegerea
secretă a lui Gheorghe Brancovici şi Grigore Ghica, fără să-şi dea s e a m a c ă
N. Iorga nu vorbeşte şi nu putea vorbi, în 1902, de a c e a s t ă înţelegere, ci
vorbeşte numai de vizitele îăcute de S a v a soţiei voevodului muntean. — Dsa
pune în ghilimele cuvintele binele comun şi întărirea bisericii ortodoxe c a să
arate c ă sunt citate din înţelegerea secretă a celor doi. Autoarea nu Ie-a
luat din textul înţelegerii ci dela Meteş (p. 286), pentrucă numai el le citează
aşa, pe când textul lor e x a c t e: pentru bonum publicum şi pentru
întărirea
sfintei bisericii noastre. Textul înţelegerii secrete îl găsia dşoara Marina I.
Lupaş în Archiva societăţii literare din Iaşi (1908, Mai p. 39—41), reprodus şi
de dl Silviu Dragomir în Introducerea la Fragmente din cronica lui Gheorghe
Brancovici p. 5. pe c a r e le citează de atâtea ori. Ca mai bătrân în meşte­
şugul scriitoricesc, îmi permit a da autoarei un sfat: să nu citeze decât c e e a c e
vede cu ochii proprii. Cred c ă şi părintele dsale v a fi de acord.
582
atraşi de curentul de calvinizare ? întrebarea e de prisos şi ea do­
vedeşte că dsa n'a citit cu atenţiune decretul din 20 Decemvrie
1673. Principele spune însuş pentru ce a dat sentinţele amintite :
le-a dat în dădejdea că preoţii români vor îmbrăţişa
calvinismul ).
Prin urmare nici vorbă nu poate îi de biruinţa lui Sava, ci de o
simplă momeală.
Cât de puţin îndărătnic luptător şi cât de puţin biruitor a fost
Sava o dovedeşte decretul din 14 Iunie 1674, prin care acelaş prin­
cipe, referindu-se la obiceiul antecesorilor săi, cari au supraveghiat
bisericile româneşti şi s'au silit să îndrepte rătăcirile lor prin epis­
copul calvin, porunceşte, şi el, superintendentului Gaspar Tiszabecsi să supravegheze toate bisericile româneşti, să le îndrepte ră­
tăcirile şi să le conducă, interesându-se în acelaş timp şi de soarta
tipografiei româneşti, întemeiată de Gheorge Răkoczy 1. ) Autoarea,
vorbind de acest decret (p. 65), spune că exprimă intenţia calvi­
nului Apafi „de a trage cât mai curând cu buretele peste însăş
fiinţa bisericii române" şi adaogă că Sava nu s'a lăsat înfrânt.
Din nefericire nici acum nu vedem nici o reacţiune din partea lui
Sava pentru a nu fi înfrânt, el şi biserica lui. Dsa mai spune că Sava
„deşi mândru şi ambiţios din fire, a înţeles că nu cu o atitudine
prea dârză va putea ţine piept atacurilor lui Mihail Apafi; ci făcând
din nou apel, ca în toate împrejurările grele prin care a trecut, la
eminentele sale calităţi diplomatice, a preferat să-i lase lui Apafi
iluzia de învingător, pentruca puţin după aceea să aibă el însuşi
o însemnată victorie pe teren religios" (p. 66). Fraza e frumoasă,
dar e o simplă frază. Un om mândru şi ambiţios din fire preferă
să plece din scaun decât să fie supus, începând cu 1667, ctitorilor
preoţi şi mireni, fără îngăduinţa cărora să nu se poată mişca dela
reşedinţă şi să nu poată sfinţi un preot; nu ar fi acceptat condi­
ţiile superintendentului Gheorghe Csulai ca să poată obţine dela Gh.
Răkoczy II. numirea de episcop; nu ar fi acceptat nici decretul din
20 Februarie 1669, care-1 dă pe el şi clerul lui, legat de mâni şi
de picioare, în mâinile superintendentului calvin Petru Kovâsznai şi
ale sinodului său; şi nici decretul din 14 Iunie 1674 prin care acelaş
1
2
') ...Fors Deus illos diutim illuminans, utilius populi aedificationem
laborabant. Cipariu, Archiu. p. 574.
) Ibidem p. 575. Autoarea iarăş nu merge pe picioarele proprii. Fraza
din decretul lui Apafi: azokban (sc. az olâh ecclesiakban) levo errorokat jo
lelkiesmerettel corrigălja 6s a dotognak kivănsăga szerint dirigălja, o traduce
să le ocârmuiască (bisericile româneşti) după cunoştinţa sufletului său, fiindcă
aşa redă cuprinsul d. Şt. Meteş ( o. cit. p. 288). Traducerea e x a c t ă e: să în­
drepte cu bună conştiinţă (lelkiismeret =>•• conştiinţa, nu ştiinţa sufletului) şi
să le conducă după cerinţa lucrului.
J
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINĂ
583
principe dă conducerea reală a bisericii româneşti superintendendentului Gaspar Tiszabecsi. A primi toate aceste jicniri şi a con­
tinua să rămâi în scaun, nu dovedeşte nici mândrie nici ambiţie
„din fire", ci dovedeşte cu totul altceva, de care putea fi încântat
Vasile Mangra în 1906, dar nu-i iertat să fie încântată dşoara Ma­
rina Lupaş în 1939. Nu cunoaştem nici cel mai mic gest de pro­
test din partea lui Sava Bracovici, cum nu cunoaştem din partea
antecesorului său Simeon Ştefan — căruia i-s'au pus condiţii mai
puţin grele decât lui Sava — împotriva umilirii sângeroase a lui,
personal, şi a întregii biserici româneşti. Sava n'a fost nici erou
nici martir al independenţei acestei biserici, ci un biet oportunist,
care-şi apăra pielea şi veniturile vlădiceşti destul de considerabile.
Prin urmare nu poate fi vorba de luptă între Apafi şi Sava Bran­
covici, ci acela merge hotărît pe drumul lui, care urmărea calvinizarea Românilor ardeleni, iar acesta primea poruncile, decretele şi
diplomele, fără murmur şi revoltă.
*
In anul 1675 Sava Brancovici a convocat un sinod în mănăs­
tirea din Alba Iulia, unde îşi avea reşedinţa. Hotărîrile sinodului
s'au dat îu numele principelui Mihail Apafi şi în numele vlădicului.
Dşoara Marina Lupaş spune că acest sobor a fost necesar, între al­
tele, şi pentru a „spulbera neîncrederea pe care o manifestase Apafi
în ultimul său decret (din 14 Iunie 1674) faţă de posibilitatea de
organizare şi de cârmuire vlădicească alui Sava", (p. 67) şi că ho­
tărîrile luate de vlădica în sinod au fost în măsură să-i mulcomească pentru moment pornirea răuvoitoare a principelui faţă de
el (p. 70). Hotărîrile amintite au fost obiectul celor mai violente şi
mai pasionate discuţii. Bunea vedea în ele dovada hotărîtoare şi
definitivă că Sava s'a făcut unealtă de calvinizare a bisericii ro­
mâneşti, pe când Mangra le contesta orice caracter calvin. Dşoara
Marina Lupaş admite că există o asemănare frapantă
între
deciziunile principilor relative la biserica românească şi între măsurile
luate de soborul clerului ortodox în sinodul din 1675, dar spune că
de aici nu se poate trage concluzia că Sava ar fi fost o unealtă
în mâinile calvinilor, pentrucă această concluzie este desminţită de
întreagă activitatea lui de până aci şi de persecuţiunile pe care
avea să le îndure.
Argumentarea autoarei e niţel şubredă, fiindcă: 1. activitatea
vlădicească dinainte de 1675 alui Sava este atât de puţin cunos­
cută, încât ea nu poate desminţi nimic; 2) fiindcă Sava a suferit
persecuţiunile, pe care le vom vedea mai târziu, pentru alte vini,
iar nu pentru intransigenţa lui în apărarea învăţăturilor şi a inde­
pendenţei bisericie româneşti. Fondul problemei rămâne deci acesta;
584
CULTURA CREŞTINA
Nf
9-10
Sunt hotărîrile aduse in soborul din 1675 al lui Sava calvine ori nu
sunt? La această întrebare dşoara Lupaş nu răspunde, ci se mul­
ţumeşte cu reproducerea hotărîrilor sinodului şi cu constatarea că
între ele şi între măsurile luate de principii calvini este o asemă­
nare frapantă.
Actele sinodului din 1675 nu le avem, ci hotărîrile lui le cu­
noaştem din doue versiuni pe care ni le-a păstrat în copie Petru
Maior în partea inedită a Istoriei lui bisericeşti şi care au fost
publicate de T. Cipariu în Acte şi fragmente (p. 145—50). Citindu-le
cu atenţiune constatăm, înainte de toate, că partea cea mai mare
a lor sunt hotărîri foarte cuminţi, care nu au nici o legătură nici
cu decretele ori diplomele principilor, nici cu calvinismul, ci sunt
măsuri impuse de necesităţile vieţii bisericeşti româneşti. Astfel li-se
porunceşte preoţilor ca Pastile să le împartă ei, „nu să le poarte
mirenii pe de afară"; li-se interzice „să se facă vornici pe la
munţi", să umble beţi prin târguri şi să se facă măscărici şi vrăji­
tori; să cunune noaptea rude sau persoane fugite din alte sate.
Li-se porunceşte apoi să „vestească" în biserică cel puţin cu o
săptămână înainte pe cei cari voiesc să se cunune, pentru a afla
dacă nu se află între ei vre-o „necădere"; să slujiască în fie­
care zi, sau, cel puţin, Dumineca, Miercurea şi Vinerea şi în zilele
de sărbătoare. In posturi vor sluji zilnic. După slujbă să adune
copiii la biserică şi să-i înveţe. Preoţii să nu poată fi angajaţi de
sate fără ştirea protopopului, iar acesta trebuie să le ceară carte
dela protopopul în al cărui protopopiat au slujit mai înainte. Cre­
dincioşii să se cuminece de patru ori pe an; să înveţe Tatăl Nostru,
Crezul şi Zece Porunci şi să-şi ducă copiii la biserică la învăţătură.
Hotărîrile acestea nu cuprind, vedem, absolut nimic calvinesc.
Sunt însă şi hotărîri referitoare la superstiţiuni, şi fiindcă principii
calvini au pus mereu episcopilor români condiţia de a elimina
superstiţiunile din viaţa bisericească, s'a făcut uşor legătura între
condiţiile puse de ei şi între măsurile luate de sinodul lui Sava
Brancovici. Este sigur, că încercarea sinodului de eliminare a superstiţiunilor s'a făcut în urma presiunii calvine; este însă tot atât de
sigur că eliminarea lor nu înseamnă nici calvinizarea bisericii ro­
mâneşti nici părăsirea ritualului ei. Căci despre ce fel de super­
stiţiuni este vorba? Este vorba de obiceiurile „ce nu iaste scris l a
t i p i c " , „de acele lucruri care nu se unesc cu Scriptura sfântă şi cu
t o c m e a l a b i s e r i c i i n o a s t r e " a căror părăsire a cerut-o un alt si­
nod, ţinut mai de mult. Astfel se interzice molitva făcută pe oase
şi haine; se interzice să se dea „oi sau vaci peste mort au găini";
preoţii sunt opriţi să spele picioarele „dobitoacelor" sau să le
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
585
ardă cu lumânarea în frunte; „colac preste groapă să nu se dea
şi ban în groapă să nu se arunce". Creştinii cari nu vor să-şi în­
groape morţii Lunia sau Miercurea „la aceia popii să nu meargă",
sărbătorile „drăceşti" Marţia şi Miercurea să nu se ţină, „pruncii
să nu toace pre paresimi", asemenea „cu lopata la Paşti să nu
se bată", şi „în Lunia de Paşti cu apă să nu se tragă" '). Eliminarea
acestor „bononaşaguri", cum le numeşte sinodul, din vieaţa credin­
cioşilor români nu putea însemna nici calvinizarea lor nici pără­
sirea ritului bisericii ortodoxe româneşti.
Cuprind însă hotărîrile lui Sava din 1675 şi câteva lucruri, care
dovedesc că asupra sinodului stăruia duhul calvinesc. întâia con­
diţie pusă de Gheorghe Răkoczy I lui Simeon Ştefan în diploma
din 10 Octomvrie 1643 şi repetată şi în decretul din 20 Februarie
1669 este „quod sacrosanctum Dei verbum... tam dominicis quam
aliis diebus festis, tum in ecclesiis suiş, turn ad funera turn vero
alibi ubicumque locorum desirabitur, vernacula sua lingua praedicabit". Asta este întâia hotărîre şi a sinodului: „Cuvântul lui Dum­
nezeu să se vestească în limba noastră româneşte în biserică şi
unde va trebui şi va fi lipsă". Condiţia a doua din diploma din 10
Octomvrie 1643 şi din decretul din 20 Februarie 1669 impune în­
văţarea catechismului calvinesc; hotărîrea a doua a sinodului lui Sava
prevede, în general, citirea în biserici şi învăţarea cărţilor „care
sunt scrise şi scoase pe limba românească' . Ori, între acestea se
găsesc şi Catechismele calviniste din 1640 şi 1648 şi Molltevnicul,
calvinesc şi el, din 1564 alături de Noul Testament din 1648, Psal1
l
) Privitor la tocatul in Paresimi şi la trasul cu apă în Lunia Paştilor,
obiceiuri păstrate şi în veacul următor, Petru Bod scrie în lucrarea sa ine­
dită Brevis Valachorum Transiglvaniam
incolentiurn historia u r m ă t o a r e l e :
Tempore cultus divini diu multumque pulsant, praecipue tempore jejunii paschalis, ultima septimana, continuum fere ea edunt strepitum. Nocte, diem
resurrectionis Domini praecedente, juvenes, consuetudine nescio unde a c ­
cepta, în aream templi congregantur, t o c a m continuo fere diverberant et
diligenţi custodia observant ne aliquis suîfurari possit, quod si contingat et
auferri possit, în redemptionem, juvenes ad custodiam deputaţi necesse habent tot ova variis coloribus imbuta tam perito surripienti deponere, quot
integra illa tabula lignea capere possit, praeterea vinum aut sublimatum
magna copia; si vero fur in ipso îurto deprehenditiir, sine misericordia verberatur, totque accipit ictus, qui ipsum e vita quoque exturbare valeant...
Die secundo Paschatis aquis quosvis obvios spargunt aut immergunt... Consuetudinem hanc adeo mordaciter retinent in istis praecipue locis, quibus
nationibus aliis non intermixti, soli Valachi habitant, auctoritatemque sibi
aliquam sumunt, ut paraţi sint vita etiam privare resistentes; cuius barbarae festivitatis in m c quoque olim, eorum consuetudinis ignarum, exercitae,
acerba recordatio cum sensu nune quoque redit (Lib. 1 cap. 6).
586
CULTURA CREŞTINA
lirea din 1651 şi Evanghelia cu învăţătură din 1580, care nu cuprind
nimic calvinesc. Este foarte neclară porunca întâia a sinodului,
dată pentru mireni, ca „botezul să se facă cu apă şi foc aşa cum
este tocmeala". Condiţia din diploma şi decretul citat spune numai
ca „baptismi sacramentum... aqua simplici administrabit ac per alios
administrări faciet." Bunea credea că sinodul vorbeşte simplu de
apă ca să escludă apa sfinţită şi s'a gândit, sigur, la corespondentul
latin aqua simplici (nu benedicta!), cum o folosiau calvinii. Textul
românesc nu justifică această interpretare, afară de cazul că subt
tocmeala, la care se referă, sinodul ar înţelege Molitvelnicul
calvi­
nesc din 1564 care interzice şi mirul şi apa sfinţită şi uzul lumâ­
nărilor i). Dar ce caută focul la botez, pe care nu-1 are nici Molit­
velnicul amintit? Fără îndoială e calvinism oprirea de a face mo­
litvă pe dobitoace, pentrucă Molitvelnicul ortodox prevede
astfel de
molitve. Sinodul se ocupă numai de botez, cuminecătură, pe care
o numeşte cu termenul calvin Cina Domnului şi căsătorie, sigur
fiindcă numai de ele vorbeşte şi diploma şi decretul amintit.
Hotărîrile sinodului din 1675 sunt, incontestabil, o concesiune
făcută calvinismului şi ele dovedesc orice, numai intransigenţa şi
eroismul ortodox al lui Sava Brancovici, nu; şi astfel, din acest
punct de vedere, nu se poate afirma, cum afirmă autoarea, că anul
1675 s'a încheiat victorios pentru el.
*
Cel din urmă capitol al cărţii dşoarei Marina I. Lupaş se ocupă
de ultimii ani de cârmuire vlâdiceascâ alui Sava Brancovici şi de
destituirea lui. Aceşti ultimi ani sunt caracterizaţi de autoare ca
„o trează şi continuă luptă pentru menţinerea drepturilor şi autori'
taţii r e d o b â n d i t e " . Din nenorocire, lupta asta trează şi continuă
nu o vedem şi nu ne-o arată nici dsa, care dedică celor patru ani,
scurşi dela sinodul din 1675 până la destituirea lui Sava, abia câ­
teva rânduri (p. 73) şi, tot din nenorocire, nu se vede nici redo­
bândirea drepturilor şi a autorităţii vlădicului. Nici una din diplo­
mele şi decretele, prin care au fost atât de reduse drepturile şi au­
toritatea lui Sava, nu au fost revocată. Atunci unde e redobândirea?
Dşoara Marina Lupaş vorbeşte de diploma dată de principele Mi­
hail Apafi la 30 Decemvrie 1675, dupăce s'a mulcomit, spune dsa,
în urma hotărârilor sinodului din acel an, prin care diplomă, la ce­
rerea lui Sava, asigură acestuia şi urmaşilor săi „respectarea pri­
vilegiilor obţinute până atunci", poruncind, totodată, ca protopopii
şi preoţii să nu fie smulşi de subt ascultarea episcopului şi a ur­
maşilor lui (p. 72). Feliul cum redă dşoara Lupaş cuprinsul acestei
') Prinos lui A. D. Sturza, Bucureşti 1903, p. 251.
Nr. 9-10
diplome pare a dovedi o redobândire a drepturilor şi autorităţii vlădiceşti. Chestiunea se prezintă însă niţel altfel. Textul diplomei îl
cunoaştem numai din traducerea românească făcută de T. Cipariu
de pe traducerea sârbească a e i ' ) . Ori, această diplomă nu scoate
pe Sava nici de subt tutoratul ctitorilor, nici de subt tutoratul su­
perintendentului calvin, şi nu revoacă nici cunoscutele condiţiuni
de calvinizare impuse prin diplomele şi decretele de care am vor­
bit mai sus, căci acestea ştirbeau drepturile şi autoritatea lui vlădi­
cească făcând din el o biată păpuşe. Ce spune diploma? Sava, îm­
preună cu protopopii şi preoţii, s'au plâns principelui că unii ar voi
să le strice vechile privilegii şi drepturi şi să răstoarne cultul divin
şi datinele bisericii lor. Primind aceste plângeri, Mihail Apafi po­
runceşte ca drepturile şi privilegiile amintite, date de antecesori, să
fie respectate şi arată care sunt acelea drepturi şi privilegii: pro­
topopii şi preoţii să rămână supuşi episcopului lor, episcopul să aibă
dreptul, şi în viitor, de a incasa taxele obicinuite, necesare la susţine­
rea sa şi a preoţimei şi pentru restaurarea bisericii şi a mănăstirii
din Bălgrad. (Despre cultul şi datinele bisericii româneşti nici un
cuvânt!) Prin urmare nici vorbă nu este în diplomă de redobân­
direa drepturilor reale şi a autorităţii vlădiceşti. Sava rămâne şi
după această diplomă supus ctitorilor (2 preoţi şi 2 mireni) fără a
căror îngăduinţă nu poate face vizitaţii canonice şi nu poate sfinţi
preoţi, şi rămâne supus controlului şi autorităţii superintendentului
calvin.
Ca o dovadă a succesului luptei lui Sava, dşoara Marina I.
Lupaş ne spune (p. 73) că el „reuşeşte să smulgă dela Apafi — în
12 August 1676 — noui privilegii pentru preoţii români, cari sunt
scutiţi de a da dijmă oricărei alte autorităţi străine de biserica lor".
Lucrurile nici de data aceasta nu s'au petrecut chiar aşa cum le pre­
zintă autoarea. Diploma din 12 August 1676 există ), dar ea nici
amintire nu face de Sava şi nu acordă preoţimei române nici un
privilegiu nou. In ea principele Mihail Apafi spune că preoţii ro­
mâni i-s'au plâns că nu li se respectă sentinţele date de el mai
înainte"*). De aceea porunceşte „ut in prioribus solitis eorum privilegiis et erga eos demonstrata nostra clementia et immunitate conservent et defendant".
Nu e deci vorba de noi privilegii stoarse
2
') Archiv. p. 651.
'') Cipariu I. ct. p. 574.
*) In ditione nostra existentes popae Valachici per humiles suas preces singnificarunt quod in prioribus eorum priuilegiis et erga eos exhibita
nostra clementia conservare et conservări facere fidelitatea vestrae nolint,
quinimo turbant et ad deci/narum praestationem eos adigunt,
CULTURA CREŞTINĂ
588
Nr. 9-10
de Sava ci de confirmarea celor acordate mai înainte, şi anume de
scutinţele date cu diploma din 20 Decemvrie 1673. Scopul urmărit
prin acordarea, în 1673, a acestor scutinţe îl mărturiseşte, cum am
văzut, principele însuş: Poate că Dumnezeu îi va lumina pe preoţii
români ca să se facă propovăduitorii
calvinismului').
In ceea ce priveşte osândirea şi destituirea lui Sava Bran­
covici, dşoara Marina Lupaş o atribuie intrausigenţei ortodoxe a lui
şi unor motive de ordin politic (participarea fratelui său Gheorghe
la complotul urzit de Beldy şi de aderenţii lui pentru răsturnarea
Iui Apafi din fruntea ţării). In parte suntem de acord cu explicaţia
dsale: sigur motivele politice au putut fi hotărîtoare, şi asupra lor
a stăruit, cel dintâiu, Augustin Bunea. Nu credem însă că printre
motivele reale ale osândirii şi destituirii lui să fie figurat şi intran­
sigenţa ortodoxă a episcopului, pentrucă nu am văzut maniîestându-se nicăiri şi niciodată această intransigenţă. Motivul real, mărtu­
risit în sentinţa de osândire, a fost vieaţa privată alui Sava Brancovici.
Pentru această vieaţă privată cercetările împotriva lui au început
în 1679, când i-s'a dat răgaz de un an ca să-şi pregătească apă­
rarea. Noi nu putem stărui aci, dintr'un sentiment lesne de înţeles,
asupra abaterilor lui Sava dela poruncile moralei creştine. Sentinţa
adusă împotriva lui spune că s'a întinat cu „groaznice şi urâte
păcate" trăind cu Caterina, soţia lui Valentin Szenâsy. Şi într'adevăr,
cu prilejul perchiziţiei care s'a făcut la locuinţa din Sibiu e epis­
copului, s'a găsit şi lada cu lucrurile Caterinei Szenâsy, între care
şi „o rochie verde inflorită de damasc, căptuşită cu bagazie alba­
stră, fără corsaj, în jos tivită cu o subţire panglică de aur". Dşoara
Marina Lupaş nu s'a întrebat: ce caută rochia şi Iada Caterinei
Szenâsy în locuinţa din Sibiu alui Sava? — Dar, cum am spus, e
penibil să stăruim ).
Pe lângă vieaţa privată imorală, sentinţa mai învinovăţeşte
pe Sava că „a lăsat mănăstirea Bălgradului a se pustii, a se strica,
a se surpa şi a părăsit neingrijită tipografia românească şi alte
bunuri şi venituri ale mănăstirii sau neîngrijindu-le sau risipindu-le,
le-a prăpădit". Că mănăstirea era de mult dărăpănată, se vede din
decretul principelui Apafi dela 30 Decemvrie 1676, în care confirmă
dreptul episcopului de-a încasa câte un floren şi alte taxe dela fie2
') Ibidem p. 574. Tot c a o biruinţă alui Sava aminteşte dşoara Marina
Lupaş şi decretul din 4 Octomvrie 1679, despre c a r e la p. 81 nota 3 a r a t ă
c ă e un falş al lui Gheorghe Brancovici!
*) Autoarea e x a g e r e a z ă puţin şi v r â s t a lui Sava, numindu-1 perma­
nent bătrân. Prea bătrân nu putea fi înainte de 1679; abia de 58-59 de ani>
fiind născut pe la 1620.
CULTURA
Nr. 9 16
CREŞTINA
589
care preot pentru susţinerea sa şi a preoţimei şi „pentru
restaurarea
bisericii şi a mănăstirii . Apoi, în ceea ce priveşte tipografia româ­
nească din Alba-Iulia, pe care principele a pus mereu s'o caute
dela 1667 încoace, e suficient să amintim că literele ei s'au găsit,
cu prilejul perchiziţiei, în locuinţa din Sibiu alui Sava, alături de
lada Caterinei Szenâssy şi tot acolo a fost găsită şi o parte din
bunurile mănăstirii Bălgradului '). Prin urmare învinuirile aduse nu
prea sunt contrazise de „isvoarele timpului", cum susţine autoarea.
E contrazisă numai legenda cu suferinţele lui Sava pentru ortodo­
xie, pe care o găsim numai în Cronica fratelui său Gheohghe şi pe
care nu o cunoaşte absolut nime afară de cei informaţi de acest
aventurier. De aceea este foarte riscat a vorbi de cununa de mu­
cenicie alui Sava.
11
*
Teza de doctorat a dşoarei Marina Lupaş, cu toate greşelile
inerente tuturor începuturilor, trădează frumoase calităţi. Expunerea
e limpede şi metodică, ceea ce face ca lucrarea să fie citită cu
plăcere. Dacă autoarea nu ar fi pornit la lucru cu tendinţa de a
ajunge la un anume rezultat, ci ar fi lăsat ca rezultatul să se des­
prindă de sine, din analiza, desbrăcată de orice ideie preconcepută,
temeinică şi serioasă a isvoarelor, şi numai a lor, cu incontestabilele-i însuşiri ne-ar fi dat o carte, despre care am fi îost foarte
bucuroşi să putem spune numai lucruri bune.
Z. PÂCLIŞANU
') Consemnarea lucrurilor găsite în locuinţa din Sibiu a
o publică dşoara Marina Lupaş la pp. 97 squ.
episcopului
STRĂDANII BINECUVÂNTATE
INCRESTĂRI CU PRIVIRE LA REFACEREA UNITĂŢII RELIGIOASE
DINTRE ROMA ŞI BIZANŢ')
Când se va face unirea religioasă a Răsăritului disident cu
Apusul catolic ? Ştie singur Dumnezeu. După prevederi omeneşti
însă nimic nu îndritueşte credinţa că ar fi aproape clipita fericită
când cele doue lumi s'ar întâlni şi şi-ar da sărutul păcii întru Dom­
nul. Slăbiciuni multe şi de multe feluri ridică încă ziduri, respectiv
adâncesc prăpăstii, între fiii celor doue Biserici. Dar se rostesc rugi
fierbinţi şi se munceşte cu râvnă apostolică pentruca Tatăl milelor
milostiv să fie creştinătăţii desbinate şi să apropie ceasul când toţi
câţi întru Hristos s'au botezat, întru El să se şi îmbrace aievea, şi
să fie cu toţii o singură inimă şi un singur suflet, cum era Biserica
în zilele întemeierii sale (Fapte 4, 32). Acesta-i temeiul nădejdilor
de mai bine a celor buni. Pe cari nici nu încape îndoială că Cel
de sus îi va asculta pentru ruga şi ostenelile lor şi pentru mijlo­
cirea Maicii lui Hristos, — a cărui cămaşă necusută o sfăşie neuni­
rea, — a Puterilor cereşti şi a cetei Sfinţilor, chemaţi într'ajutor de
apostolii unirii Bisericilor.
Da! Mult dorita unire religioasă se va face. Deocamdată însă îi
stau în cale piedeci greu de biruit. Cea dintâiu este ierarhia disi­
dentă. Ceeace, omeneşte vorbind, e de înţeles, deşi nu-i de lăudat.
Unirea religioasă, adecă, e operă de înaltă spiritualitate creştină.
Asta însă înseamnă că e împreunată cu lupte şi cu jertfe simţite.
Un bun cunoscător al Răsăritului neunit, păr. Ciril Korolevsky, sus­
ţine cu temeiu că ierarhia disidentă de azi nici nu se gândeşte să
facă faţă unei astfel de situaţii. Motivele sunt la mintea oricui
cunoaşte stările reale din lumea bisericească ortodoxă: Unirea cu
Roma ar pune capăt „lucrăturilor" în vederea apucării la cutare
scaun vlădicesc cu venite mai grase, ori râvnit pentru că-i mai de
vază; ar tăia din rădăcină simonia aşa de naturalizată în anumite
ambianţe ); i-ar îndatora şi pe vlădici, sub ameninţarea procesului
2
') Vezi: Cultura Creştină No. 7—8 (lulie-August) a. c , pag. 451-468.
*) Cf. Stoudion. No. 1. (Ian.-Febr.) Voi. V. (1928) pag. 19.
Nr. 9 10
CULTURA CREŞTINA
591
canonic şi a depunerii, să ducă o viaţă potrivită sfinţeniei statului
preoţesc; ar sfârşi cu divorţurile ce se declară nu pentru cutare
cuvinte dela Mateiu, ci pentru cu totul alte pricini i). Tot o urmare
a unirii cu Roma ar fi jertfirea comodităţii, întru cât ar trebui în­
fruntate duşmănii necruţătoare. Ba s'ar prea putea ca ierarhii tre­
cuţi la unire s'ajungă la sărăcie mare,, să fie supuşi la prigoane, să
fie scoşi din scaune. Cu alte cuvinte: să rămână fără moşiile şi
*) Păr. Korolevsky are în vedere, în ce priveşte simonia, în primul rând
stările din Fanar, Grecia, Bulgaria, Sârbia, Rusia şi Patriarhiile Ortodoxe din
Răsăritul apropiat. Tot aşa au stat şi stau însă lucrurile şi în România. Fără să
mai pomenim de vremile fanariote, menţionam doar că episcopul
Melchisedec
( f 1892) cea dintâiu măsură bună ce a crezut că trebue să ia ca ministru al cul­
telor în cabinetul Kogâlniceanu din 1860, a fost oprirea hirotoniilor pe bani.
Unul dintre biografii acestui vlădică scrie: „Melchisedec s'a ridicat cu îndârjire
contra hirotoniilor de arhierei cari, deşi ignoranţi, au urcat totuşi, cu bani, trep­
tele ierarhiei. ...Hirotoniile pe bani aduceau un mare rău Bisericii, căci arhiereul
hirotonit, la rândul său când sfinţea preoţi sau diaconi, era nevoit să ceară multe
parale ca să scoată ceeace cheltuise cu hirotonia sa. Deaceea, cei preferaţi la
hirotonie erau cei fără carte, dar cu bani... Celor ce căpătau hirotonia pe bani
li-se cere să aibă numai atât: plete mari şi bărbi lungi. Despre ei spune poetul
vremii:
Barbe lungi şi minte scurtă,
Fă-le pompă cât de multă,
îmbrăcate în giubele,
Tot sunt proaste, vai de ele.
Iar pentru cei ce luau episcopia cu bani, poetul devenia şi mai drastic,
spunând:
Dar ce-i o episcopie
Fără de Cerescul Dar?
Cumpărată 'n simonie,
— E un scaun de tâlhar.
Din pricina acestor hirotoniri cu bani, seminariştii cari n'aveau bani erau
îndepărtaţi dela sfinţire". Cf. Gh. Dincă: Episcopul Mechisedec. Bucureşti. 1939.
(„Cunoştinţe Folositoare". Seria C. No. 79). Pag. 24—25.
Boala aceasta a rămas şi pe mai departe stăpânitoare, împotriva ordinului
ministerial din 1860 şi împotriva cutărui glas izolat, de osândă. In „Neamul Ro­
mânesc" al d. Nicolae Iorga, la aproape o jumătate de veac după măsurile lui
Melchisedec, (Sept. 1908) se face constatarea deprimantă: „...La noi, totul e banul,
protecţia, şi alt nimic. Dacă n'ai una din acestea, atunci cu toată munca ce ai
depus în şcoală şi o depui în societate, nu eşti văzut bine, nu eşti băgat în
seamă; nu eşti hirotonisit dacă eşti candidat la preoţie, nu eşti înaintat, răsplătit
sau cruţat cel puţin, dacă eşti preot... Cine nu ştie că parohiile, în unele eparhii,
cum e aceea a...? (Iertăm numele arhiereului vinovat. Cred însă că o lume în­
treagă îl ştie. N. Iorga) — de pildă, se vând la licitaţie şi, Ia strigătul „care dă
mai mult" al protoereilor, nu răspunde cel mai cu merit, ci acel care a luat ze­
stre mai mare, cel care e mai gras la pungă, cel care e mai cu dare de mână.
Cine nu ştie că dacă vreai să capeţi o parohie bună, trebue să cheltueşti sute, şi
chiar mii de lei, ori, de nu, să aibi ca protectori pe cei mai influenţi oameni
politici cari să stăruiască pe la cei în drept ca să te scutească de taxă, ori să
plăteşti mai puţin? — Cine, în sfârşit, n'a auzit pe unii dintre seminarişti plângângu-se că n'au de unde să împrumute bani, pentru a da chiriarhilor, ca să-i hiro­
tonisească?
592
CULTURA
C R E Ş Î (NA
Nr.
d-îO
venitele băneşti avute până acH). Pentru aceasta însă trebuesc eroi
ai credinţei. Şi-s aşa de puţini eroi de aceştia.
Aşa cum stau lucrurile astăzi, mişcarea unionistă nu prea poate
aştepta dela clerul inferior ortodox nici măcar atâta aport ca dela
ierarhia sa. Căsătorit, în mare parte sărac, chinuit de grijile traiului,
Acestea sunt fapte cunoscute de toţi; până şi ţăranul dela ţară le ştie, şi,
când te duci să-ţi ei locul în primire, numai ce te pomeneşti că unul mai în­
drăzneţ, te întreabă: „Părintele, da' cât te costă preoţia?"... Dacă s'ar deschide
o anchetă în chestia nouilor hirotonii şi s'ar cerceta, de către cei în drept, toţi
cei ce s'au hirotonit de curând, s'ar vedea că pe toţi i-a costat hirotonia parale
multe, începând dela 500 şi ajung până la două şi trei mii de lei chiar. Şi, dacă
au scăpat câţiva, (foarte puţini) fără să dea nimic, aceştia sunt acei cari, însurându-se au luat vre-o nepoată a vr'unui Director de Mitropolie, Episcopie ori
Seminariu, ori au alergat la aceştia de i-au luat de naşi şi, în această calitate au
fost scutiţi de „taxă". Dacă s'ar deschide o anchetă, spun încă odată, s'ar vedea,
că în Biserica noastră numită „creştină-ortodoxă", e o adevărată simonie, o ade­
vărată speculă şi negustorie, de cele sfinte. (Notă: In cler e o adevărată simonie,
dar adevăraţii simoniaci nu pot fi numiţi decât cei mari, chiriarhii (unii cari si­
lesc pe candidaţi să dea bani pentru hirotonie, căci altfel, îi lasă fără parohie
mult şi bine, iar nu candidaţii, cari, pe lângă că nu sunt bucuroşi să dea, dar
încă sunt oameni cu studii, cu merit). Cele sfinte se vând şi se cumpără cu bani
ca orice marfă; se face cu ele un adevărat târg, — de agenţi intermediatori şi
barsâşnici fiind protoereii, lucru destul de ruşinos, dar cu toate acestea, foarte
adevărat! — Astfel se petrec lucrurile cu hirotoniile"!
') Şi fiind vorba, mai ales de moşiile şi venitele băneşti ale unui ierarh
eparhiot ortodox român, acestea chiar dacă nu vor fi aşa straşnice cum le arată
d. G. Racoveanu în înseilarea tăioasă: „Crapii Bisericei" din „Cuvântul" (19 De­
cemvrie 1930), totuşi sunt... respectabile. Fireşte că în fruntea tuturor stă Patri­
arhul, despre care acelaşi ziarist (absolvent de teologie ortodoxă) în acelaş ziar
(29. XII. 1930), deşi îi „compătimia" pe răp. Miron Cristea că nu va putea lăsa
nepoţilor 60.000.000 Lei, ca patriarhul bisericii sârbeşti, nu regretă a-1 socoti...
cam bogat... Numai lefuri, spune d. G. R , că primea Sanctitatea Sa lunar: 150.000
rentă viageră (la mână: 119.999 Lei); 24.000 dela aşezământul „Nifon Mitropo­
litul" ; 24.000 dela „Aşezămintele Brâncoveneşti"; 24.000 dela „Sf. Spiridon". Pe
deasupra diurna de senator. — Alte izvoare de câştig: venitul alor 15 pogoane
vie dela Valea-Largă; venitul celor câteva sute de pogoane de teren arabil din
Vlaşca şi Ilfov; venitul celor 1000 (una mie) pogoane de pădure; veniturile mă­
năstirilor din eparhie; fondul milelor; venitul florăriei; al laptelui; venitul moaş­
telor Sf. Dumitru Basarabov; venitul caselor închiriate; al grădinii de zarzavat
etc. etc. — Fondul Bisericesc al Bucovinei plăteşte impozite de 20 milioane
anual! Bugetul acestui fond — tot după d. G. R . dela „Cuvântul" (30. XII. 1930
însemnarea: Crapii Bucovinei) —, prevede câte 35.000 lunar şi locuinţă pentru 3
consilieri; câte 27.000 Lei lunar pentru trei inspectori misionari (asta afară de
diurne); 27.000 Lei lunar pentru directorul consistorial, ş. a. Uşor de bănuit cum
va fi stând, sub raport material, Mitropolitul Bucovinei. Şi de bună seamă că nici
al Moldovei nu se poate plânge de strîmtorările sărăciei. Şi chiar nici cel al Ar­
dealului, precum nici ierarhii în subordine, date fiind nu numai cele ştiute, ci şi
cele neştiute de toată lumea „fântâni ale darurilor" la îndemâna chiriarchilor.
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
593
ieşit fără ceva însufleţire sfântă deosebită dintr'o şcoală teologică
în care a intrat nu în urma unei chemări de sus, ci cu gândul să
facă barem aşa carieră, dacă altfel nu 1-a ajutat glagoria — în lu­
mea grecească e un dicton curent: Jh> xâvti., oîre yla nană =
Nu-i bun de nimic; nici măcar de popă — şi „format" şi aci deatâtea ori de oameni care numai pentru aşa ceva nu sunt potriviţi,
e oarecumva fatal ca acest cler să aibă cu totul alte preocupări
decât refacerea unităţii religioase cu Roma sf. Petru.
Privitor la şcoalele teologice ortodoxe dela noi, elementele de
conducere ale acestor scoale şi produsele lor, avem cuvântul auto­
rizat şi cu greutate al I. P. S. Visarion Puia, mitropolitul Bucovinei,
care spune cuvânt cu temeiu când afirmă unele ca acestea: „Criticile făcute şcoalelor teologice de astăzi le arată anchilozate, ele
neputând produce elemente vii şi de acţiune. Ele îngustează ori­
zonturile sufleteşti şi îngrădesc în spaţiu restrâns şi pământesc orice
acţiune evanghelică. Produsele lor sunt elemente, cari nu pot trece
departe peste deprinderi; fără voinţă şi iniţiative, deci ierurgii şi,
adesea, paraziţi bisericeşti. Şi se arată mai departe c ă : In Biserica
noastră sunt aproape necunoscute acţiunile de luminare prin cre­
ştinism trebuitoare copiilor, de catehizare pentru adulţi, de întreţi­
nerea vie a credinţei prin literatură religioasă şi în deosebi aceea
de misionarism. Iar răspunderea acestor grozave lipsuri o poartă
nu atât clerul însuşi, nici cărmuitorii bisericeşti recrutaţi din ase­
menea cler, ci, repetăm, instituţiile de pregătire ale clerului, oricum
s'ar numi ele, lipsite de elemente în stare a determina curente de
muncă, de jertfă şi de organizare bisericească. Iar starea nepro­
ductivă a acestora se datoreşte nedeplinei credinţe în Hristos a
profesorilor, neînţelegerei depline a misiunii creştinismului şi tot
aşa necunoaşterei rostului imens şi sublim pe care Biserica Cre­
ştină îl poate avea în omenire, în deosebi prin monahism. Numai
când aceste lucruri vor licări în mintea celor ce pregătesc clerul
şi îl vor încălzi sufleteşte în măsura cuvenită, numai atunci pro­
dusul şcoalelor teologice va ridica valoarea clerului nostru şi va
determina reorganizarea celui mai însemnat element de muncă bi­
sericească vie şi roditoare, care este monahismul. Nu frunzele, nici
ramurile, nici trunchiul unui arbore fructifer, sunt vinovaţi nerodirii:
căutaţi cauzele nerodirii la rădăcină, iar rădăcinile clerului sunt în
pepinierile, adecă în şcoalele ce-1 produc" ) — De prisos orice adaus
lămuritor din partea noastră. Dar e la mintea oricui că nu astfel
de lucrători vor crea atmosfera de lipsă pentru un fapt al credinţei
1
) Cf. Slovă Ortodoxă, No. 3 (1. VIII. 1939).
6
CULTURA CREŞTINĂ
594
Nr. 9-10
şi a celei mai pure spiritualităţi, cum e unirea Bisericilor. Şi cu
atât mai puţin vor aduce dânşii personal, jertfele ce eventual li-s'ar
cere când ar fi să se treacă dela un postulat ideal la realizarea lui.
Adevărată pacoste pentru ideea unirii religioase este apoi poli­
ticianismul, laic şi străin de o problemă ca aceasta, dar atotstăpânitor
în bisericile ortodoxe, înhămate de bunăvoie la carul puterii de stat,
ori silite la aceasta când au schiţat fie şi numai un gest reflex de
oarecare neatârnare. Ce au însemnat în „Sf. Sinod" al Rusiei ţa­
riste purtătorii de mitre şi cârje vlădiceşti (numiţi după bunul său
plac de „Tătucul tuturor Ruşilor" pravoslavnici) faţă de procurorul
general — un mirean adesea militar de carieră — e lucru înde­
obşte cunoscut. Declarate „patrimoniu naţional" în înţelesul strimt,
pământesc, al cuvântului şi fericite de tămâierile cu calcul ce li-se
aduc cu prilejuri de praznice, au ajuns să fie, în realitate, simple
resorturi ale cutărui minister; de preferinţă a ministerului cultelor.
Drept că se află şi ortodocşi — bisericani şi mireni — acasă
într'ale gândirii creştine, cari detestă această stare de umilire
păgână şi se întâmplă să ridice glas de indignare şi protest. Se
rămâne însă la atâta, pentrucă puterea lumească îşi are mirajele
ei — ba şi pumnii ei — şi, pentru cei mai mulţi, chintesenţa cumin­
ţeniei este : Capul aplecat... Şi fiindcă, în regulă generală, numărul
şi strigătele mulţimii înăbuşe, cel puţin o bună vreme, glasul înţe­
lepciunii, rămân toate în ogaşa veche. Birue „obiceaiul pământului".
La noi, între alţii, şi-a arătat amărăciunea de cele ce se pe­
trec sub acest raport în ortodoxia română, preotul basarabean Econ.
D. Popescu-Moşoaia,
în a sa „Comunicare cătră Asociaţia Gene­
rală a Clerului Român ortodox din Bucureşti". Ca reprezentant al
preoţimei ortodoxe de dincolo de Prut, păr. Popescu scrie: „...Tre­
bue să se deschidă ochii tuturor, că, în biserica ortodoxă română
guvernul este totul, de el depinde totul şi împotriva lui nu se poate
apăra nimic şi nu se poate face nimic. Binevoind guvernul... lucrul
se face întotdeauna ca şi cum ar binevoi Treimea cea de o fiinţă
şi nedespărţită: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh... Aşa se face la noi în
Biserica ortodoxă a României Mari". ) — Tabloul Bisericii Ortodoxe
Române aservită de stat, zugrăvit în Dimineaţa (II, 1—3, 1924) de
preotul scriitor ortodox, care însă nu ştie de faţărie, nici de tăcere
păcătoasă, Gala Galaction, e dintre cele mai jalnice, dar şi mult
lămuritoare totodată:
1
...„Statul român, dela secularizare încoace, n'a mai avut nici o dra­
goste şi nici o pricepere pentru Biserica lui Isus Hristos şi pentru cei ce
voiau să i-se dedice. Oamenii noştri politici, începând cu Kogălniceanu şi
) Vezi: Crucea,
Bucureşti, 1923 No. 10—11 din Octomvrie. Pag 36.
Nr. 9-10
CULTURA. CREŞTINA
595
cu Rosetti, nu mai sunt fiii bisericei creştine. Fiind mai toţi crescuţi în Oc­
cident, în atmosferă libercugetătoare şi revoluţionară, ei sunt tot ce v r e ţ i :
materialişti, pozitivişti, evoluţionişti, francmazoni, ocultişti... — afară de
creştini şi de cavaleri ai crucei.
Aceşti bărbaţi de stat, complectamente străini de Isus Hristos, tre­
bue să se ocupe de Biserică, să dea programe şi duh seminariilor, să le
trimită dascăli şi directori, să trieze pe profesorii dela teologie şi să aleagă»
în parlamentul ţării, pe Episcopi şi pe Mitropoliţi.
Vă daţi s e a m a ce însemnează a c e a s t a ? Nişte oameni cari nu dau pe
la biserică decât la Zece Mai, cari nu ştiu nici Decalogul, nici Simbolul
credinţei, cari nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc nici odată, cari nu
cred nici în Tatăl, nici în Fiul, nici în Duhul Sfânt — aceşti oameni fac şi
desfac totul, în biserica r o m â n e a s c ă , zisă de Stat şi dominantă!...
Ironia şi monstruozitatea sunt tot atât de mari c a şi în fabula c a r e
povesteşte c ă lupul a ajuns odată baciu la stână şi dădacă la miei.
într'o ţară unde toată viaţa şi toate treburile bisericii, — dela numi­
rea paraclisierului rural, până la alegerea Mitropolitului Primat — se află
pe m â n a unor epicurei şi volteriani, cum era să s c ă p ă m de bancruta con­
fesională c a r e începe să se declare"?
[...] înţelege oricine, acum, în ce tragică situaţie ne găsim. Toată lumea
începe să ne c e a r ă : virtuţi, învăţătură, devotament pastoral, c a r a c t e r e , fapte
mari, oameni mari — adică, î n c ă odată, eternele comori creştine. Dar, iată,
cheile acestor comori stau — la noi — în buzunarul lui Julian Apostatul.
[...] Degradarea noastră de azi vine din robia administrativă... Intelec­
tualii noştri (ori m ă c a r majoritatea lor) sunt împotriva noastră. Dar nu din
cauza dogmei, de c a r e habar nu au, ci din cauza... oficialităţii noastre, a ş a
cum ne-a croit-o şi cum ne-o furnizează Statul patron. Aici ne-a adus mo­
nopolul pe c a r e îl a r e Statul asupra Bisericii şi asupra dogmaticei creştine.
D a c ă lucrurile credinţei şi toată mistagogia lor sunt date pe mâini politicoadministrative, unde putem să ajungem?
Tot nespus de jalnică e soarta „întregei biserici (române orto­
doxe, N.) ajunsă din stăpâna sufletelor, stăpânită unui politicianism
pângăritor", cum apare din icoana ce i-o face d. Nichifor
Crainic
în „Gândirea" anului 1923, în articolul: „Politică şi ortodoxie":
„In actuala stare bisericească se oglindeşte limpede politica noa­
stră modernă, c a r e a creiat o biserică după chipul şi a s e m ă n a r e a ei... Politicianii n'au putut suferi nici trei zile c a Ministru în cabinetul Cogălniceanu
pe un bărbat de măsura episcopului Melkisedec: era popă. In a c e s t chip se
putea ajunge ori unde. Ştirbirea prestigiului bisericesc o începuse Regula­
mentul Organic; Cuza-Vodă o desăvârşi, un timp scurt, în c a r e biserica s'a
rostogolit catastrofal. Deposedarea de averi aduse treptat deposedarea de
iniţiativă şi autoritate. Vieaţa mănăstirilor a s e c a t . . Ce a îost unit se des­
pică. Legi noi înbrâncesc canoanele. Răfuiala europeană dintre ştiinţă şi
credinţă, c a r e umple cu larma ei tot veacul al XlX-lea, îşi trimete ecourile
până la noi: învăţământul de stat se născu eliberat de orice spirit religios;
în şcoalele României, religia ocupă loc lângă caligrafie şi gimnastică. învă­
ţământul teologic însuşi e conceput de gândirea profană şi stăpânit de au­
toritatea politică. Biserica a fost desfăcută de Patriarhatul ecumenic şi în­
genuncheată în schimb, cu sinod cu tot, ca o simbriaşe o a r e c a r e , Ministru6*
596
CULTURA CREŞTINA
Nr. §-10
lui Cultelor, — situaţie paradoxală în c a r e s'a văzut, nu odată, condusă de
oameni cu convingeri ateiste. Cei din urmă arhierei oţeliţi în şcoala de odi­
nioară a călugăriei s'au stins. In jeţurile golite au năvălit preoţii văduvi,
creaturi ale noului regim, fiecare ridicând în zenitul ierarhiei destule slă­
biciuni profane c a să nu se dea prizonier forţei politice. Peste înaltul lor
conciliu îşi fâlfâe inspiraţiile, neprihănit, porumbelul ministerial. O biserică
făcută de politică după chipul şi a s e m ă n a r e a ei".
Am da dovadă de o naivitate fără pereche dacă am închide
ochii în faţa unor realităţi ca cele atinse mai sus şi ne-am legăna
în iluzia că duhul înţelegerii creştine şi al jertfelniciei evanghelice
se va sălăşlui cu degrab într'o asemenea ambianţă şi astfel se va
împlini dumnezeiasca dorinţă — cel puţin în ce-i priveşte pe Ro­
mâni — : Ca toţi să fie una într'ale credinţei. Lăsăm din nou pe d.
N. Crainic la cuvânt: „Adevărul e că valul vremei bate ca într'un
perete opac în spiritul majorităţii preoţilor noştri (români ortodocşi,
N). Pregătiţi aşa cum au fost nărăviţi, preoţii se sbuciumă azi pen­
tru alte probleme decât cele de care atârnă destinul bisericii lor...
Prinţii bisericii, în mare parte creaturi ale politicei, cocoţaţi cu
pârghia pe scaunele episcopale prin simplul privilegiu că supra­
vieţuiesc soţiilor lor legitime, cultivă mai departe cu genuflexiuni
lichelismul rentabil faţă de mărimile politice... Episcopul... e o crea­
tură a politicei profane şi profanatoare de biserică. Pretutindeni aceste infame creaturi se dovedesc o pacoste pentru aşezământul
lui Hristos"... După care apologetul ortodoxiei române se întreabă
scârbit: „Cine va isbi în sfârşit, cu gârbaciul, în aceşti bivoli ce-şi
freacă nesimţitori, noroiul, de zidurile altarului?" (Cuvântul, no.
145 din 5 Maiu 1925; No. 101 din 9 Martie 1925 şi no. 45 din 12
Martie 1926).
Că între astfel de împrejurări — cari dealtfel nu-s proprii Bisericei ortodoxe Române din Vechiul Regat — „Ierusalimul de sus
nu există nicăeri în Biserica ortodoxă" cum mărturiseşte păr. arhi­
mandrit Iuliu Scriban, e din nefericire, cât se poate de firesc '). Cu
') Neamul Românesc Literar aducea, în 1 Martie 1909, din peana păr.
arhim. Iuliu Scriban, lămuritoarele rânduri: „Am constatat că starea de inerţie
este un păcat nu numai al bisericei româneşti, ci al întregei biserici ortodoxe.
Cu diferenţe slabe între una şi alta, pretutindeni e lipsă de vieaţă. Fie că aveau
bisericile mireni, laici în conducerea lor, fie că nu, lucrul cam tot acolo era. Aşa
că fără să vrei trebue să te gândeşti: să fie ori existenţa ori absenţa clerului
inferior şi a laicilor într'un Sinod, cauza progresului sau regresului acelei Biserici?
Răspunsul era negativ, din momentul ce te apucai să examinezi alte bi­
serici decât cele ortodoxe.
Astfel în Biserica catolică nu e nici pomeneală ca preoţii să ia parte la
conducerea ei şi nici nu o cer. Nu numai preoţii, dar nici Episcopii nu se adună
decât cu îngăduirea celui mare, deci nu ori de câteori vor. In ultimul timp atâ-
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
597
toate acestea nu-i de desperat dacă-i vorba de unirea Bisericilor.
Poporul credincios e bun sufleteşte. Bunul lui simţ străvechiu latincreştin nu l'a părăsit. El „face ce zice popa, nu face însă ce face
tea măsuri de restricţie din partea Vaticanului s'au luat faţă de întrunirile episcopilor francezi. — Şi totuşi Biserica catolică merge mai bine decât a noastră".
...Aceasta a fost Biserica bizantină, lăcaş decorativ, din care spiritul se
stingea. In asemenea atmosferă caracterele scad în mod fatal. Omul care apare
pe punctul de vedere curat religios, nu poate fi decât persecutat. ...Moştenirea
aceasta au căpătat-o toate Bisericile ortodoxe. Toate au caracterele sterilităţei ca
un viţiu de naştere.
...Cei ce văd că e rău n'au putere să schimbe, fiindcă, în statele ortodoxe
nu puterea religioasă conduce Biserisa; cei ce au puterea, nu văd unde e rău,
pentrucă nu poţi înţelege ceeace n'ai învăţat, nici nu poţi lua parte tot atât de
fierbinte la mişcare ca şi cel care arde pentru buna orânduire a Bisericei.
Din cauza aceasta, Bisericile isvorâte din cea bizantină, sunt ca nişte
căruţe ce se rostogolesc pe drumuri pline de bolovani... Abia au apucat să meargă
într'o parte şi sunt isbite aiurea de-şi schimbă drumul: abia s'au pus să meargă
în acea direcţiune şi iată alt bolovan care le suceşte dincolo, de le schimbă din
nou calea... Aceasta e situaţia Bisericilor ortodoxe autocefale. Sunt lipsite de
vieaţă în cel mai înalt grad, din cauză că nu pot trăi în conformitate cu regulele care stau la baza ortodoxiei... Şi să mai aştepţi activitate dela nişte Bise­
rici care nu mai ştiu nici ele a cui Dumnezeu sunt?
Cine va îi om de caracter în aceste Biserici, trebue să stea continuu în
războiu cu oamenii politici pentru a apăra valabilitatea principiilor cari există la
baza Bisericii.
Oare întrebatu-s'au vreodată oamenii noştri politici de ce Biserica catolică
e mai puternică decât a noastră?
...Ea îşi are calea trasă de propriile idei ale Bisericei sale şi nu există
nici o putere pe lume capabilă s'o abată dela dânsa... Această energie a Bise­
ricei Catolice, rod al faptului că e stăpână în casă la dânsa şi deci slobodă e
să-şi urmeze ideilor ei, e ceeace dă impresia ...„că nici porţile iadului nu o vor
sfărâma".
într'o astfel de Biserică cu toate aşezate conform intereselor superioare
în acord cu ceeace se mărturiseşte ca principii ale organizaţiei şi având servi­
torii ei a privi numai la şeful lor religios, e natural să se poată menţinea spiri­
tul de disciplină şi devotament şi curajul în a apăra principiile Bisericei, căci
ştiu ei că o întreagă oaste bisericească, cu care stau în acord, se flă îndărătul lor.
Aceasta lămureşte curajul acelor episcopi catolici, cari s'au luat la luptă
cu Statul prusian în timpul memorabilului „Kulturkampf", patronat de Bismark.
Au luptat, expunându-se închisorii, ceeace a trezit o furtună de entusiasm în
cercurile catolice. Unuia i s'a făcut o poemă, în care era declarat un nou Hrisostom.
Statele ortodoxe se bucură că n'au aface cu Biserica catolică îndărătnică,
ci cu bisericile naţionale, care se încovoae la fiece vânt, şi nu au nici o putere
de rezistenţă într'nsele. — In asemenea Biserici, dependenţa nimiceşte caracterele.
...Se va continua tradiţia bizantină, şi atât, iar vieaţa Bisericii catolice,
care creşte fără congrese şi fără o voinţă a poporului, tot nu o vom avea. ...Ste­
rilitatea generală a Bisericii ortodoxe ar trebui să fie pentru toţi un învăţământ,
în această privinţă, iar activitatea Bisericii catolice supt scutul independenţei ei
trebue să fie alt învăţământ". Citat la: C. Nicolau-Stroeşti:
Tragedia Neamului
Românesc. Bucureşti, 193o. Voi. I pag. 20—21.
598
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-10
popa". (Când se întâmplă ca pilda preotului să fie păcătoasă). Aşa
că, pe lângă toată sminteala păstorilor, turma credincioasă nu-i una
cu cei ce o „păstoresc". Un biserican grec unit, păr. Doroteiu
Cctlavassy, directorul colegiului episcopal din Constantinopol, care
cunoaşte bine lumea din care a ieşit şi în mijlocul căreia trăeşte
— mai ales pe conaţionalii săi Greci ortodocşi din Grecia — sus­
ţine că şi în Răsăritul creştin mulţimile sunt pătrunse de-un creştinism
adânc. Ignoranţa şi nepăsarea clerului care lasă poporul aproape
fără nici o instrucţie religioasă în ce priveşte partea doctrinală, e
suplinită în mare măsură de rânduiala liturgică atât de dragă mulţi­
milor credincioase, a căror întreagă vieaţă e însorită şi întreţesută
de luminile şi căldura acestei rânduieli variate, bogate şi capti­
vante. „Şi e de mirare, cum notează acelaş, că acest biet popor
părăsit de păstorii săi, cari n'au altă grijă decât să-1 tundă, rămas
fără instrucţie, fără întărire duhovnicească, încovoiat vreme de
patru veacuri sub toate ameninţările şi umilirile, a păstrat atât de
întreg sentimentul religios" şi a dat şi vremilor noastre o mulţime
de mucenici'). — Pietatea adâncă a poporului rus, pe lângă toate
superstiţiile sale — buruieni de pârloagă duhovnicească pentru care
nu poporul poartă vina — e cunoscută. Dealtfel acest popor în
ceeace are el şi merită numirea de credinţă şi evlavie curată, e
catolic şi numai „pseudo-ortodoxia teologilor" oficiali este anticatolică. Numai cât „această pseudo-ortodoxie a şcoalei (ruse) teo­
logice — după cum remarcă marele cugetător rus Vladimir Soloviev — n'are nimic comun nici cu credinţa Bisericii universale; nici
cu pietatea poporului rus" ). Sufletul românesc, plin de duioşie şi
cinstitor de cele sfinte — lăcaşuri de închinare, icoane făcătoare
de minuni, slujbe religioase, sfinţi şi sfinte şi mai ales stăpânit de
dragoste fiască faţă de Maica Domnului — numai potrivnic nu poate fi
întrării în legăturile unirii şi ale iubirii cu urmaşii acelui Sf. Petru pe
care mai mult ca oricare alt popor, îl pomeneşte în poveştile sale, alegându-1, cu exclusivitate, dintre ceialalţi, apostoli, pentru a-1 purta cu
Dumnezeu-Hristos pe pământ. Trebueşte aţâţat meşteşugit acest
popor cu mult bun simţ, ca să fie potrivnic Papii. Şi trebue s'o
recunoaştem că, dată fiind lipsa lui de instrucţie religioasă temei­
nică şi sistematică, duşmanii unirei au abuzat şi abuzează de această
slăbiciune a mulţimilor ortodoxe, încolo lăsate să-şi scoată hrana sufle2
') Cf. P. DOROTHEE
CALAVASSY:
A propos d'un programme pour
retablir l'Unite Religieuse avec l'Orient. Stoudion No. 3 (Iunie) 19^:8.
*) CL M. d'HERBIGNY:
Paris. 1934. Pag. 262.
Un Nevman Ruse: Vladimir Soloviev. (1853-1900).
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
599
tească din îorme liturgice interpretate după capul, ori după pati­
mile lor i). Aşa însă e fatal să se ajungă la monstruozităţi. — Dar
nu din vina bietului popor; a acestui copil bun în fond, blajin, naiv
şi veşnic dornic de mai bine. Să aibă luminători vrednici de acest
nume, zoriţi de dragostea lui Hristos (2 Cor. 5, 14) şi cu milă, ca
şi El, de mulţimile cari flămânzesc de hrana sufletului mai mult
decât de cea a trupului, aşa dosădite cum sunt şi părăsite, ca nişte
oi fără păstor (Mt. 9, 36; Mc. 6, 34); bărbaţi cu temere de Dum­
nezeu şi cari să nu ştie ce-i frica de oameni când e vorba de adevărul Domnului şi de mântuirea sufletelor; feţe bisericeşti lăpădate de toată grija cea lumească, desinteresate şi pilduitoare cu
faptele unei sfinţenii fără îăţărie, hrănită din isvoarele harului şi
ale unei culturi teologice temeinice, cu adevărat ortodoxe; da: să
aibă astfel de luminători lumea credincioasă a mulţimilor neunite, şi
unirea cu Scaunul Sf. Petre se va reface mai curând de cum
am crede.
Şi avem toată nădejdea că Ceriul se va milostivi de Neamul
nostru şi-i va dărui o pleiadă de asemenea feţe bisericeşti la vreme
potrivită. Şi încă din rândurile călugărilor. Are drept d. G. Racoveanu: Fără monahism nu poate fi vorba de ortodoxie. („Cuvân­
tul" 28. XI. 30). De adevărată ortodoxie. Şi prin urmare, nici de
unire religioasă. Adevărat că pentru aceasta — cel puţin la moment
— ar putea avea cuvântul hotărîtor şi guvernul. Oricare guvern.
Pentru aşa ceva însă ar trebui spirite de înălţimea şi puritatea unui
') Scrie d. Crainic: „Apologia caldă care se face credinţei strămoşeşti e de
fapt, apologia «misterului cultului ortodox« foarte prielnic simplicităţii de spirit,
ignoranţei popoarelor orientale... Fapt sigur e că ritualismul ortodox cores­
punde mentalităţei primitive a poporului. O mentalitate care, din punct de ve­
dere religios, e încă în faza magică. Credinţa populară e o încredere oarbă în
atotputernicia formulei rituale de a face şi de a desface legile naturei în intere­
sul naivului credincios. Această formulă poate fi bisericească şi poate fi vrăji­
torească, poate presupune îndărătul ei un Dumnezeu zâmbitor, sau un diavol
rânjind. Prestigiul ei magic e acelaş pentru omul din popor. Ceva mai mult, el
confundă adesea lucrurile şi răsbunări pe cari ar trebui să le aştepte dela fermecele vrăjitoarei, le cere slujbelor bisericeşti: e vorba de aşa zisele acatiste în
înţelesul popular. Dar şi 'n faţa preotului şi 'n faţa vrăjitoarei, credinciosul ră­
mâne pasiv, în afară de actul ce se săvârşeşte pentru el şi la care nu ia parte
decât plătind: dacă n'ar plăti e convins că magia rituală nu i-ar fi prielnică.
Iată până unde se coboară ritualismul: el nu ridică, ci menţine o stare
de fapt, făcând necontenite concesii psihologiei primitive, măgulind mentalitatea
magică a poporului şi suprimând astfel putinţa unei desvoltări în linia desăvârşirei spirituale... el na poate fi substanţa creştinismului evanghelic. In asemenea
condiţiuni poporul e numai nominal creştin... Orice glas se va ridica pentru acest
ritualism împotriva. Mântuitorului se va ridica". (Gândirea, No. 5 din 1923).
600
CULTURA CREŞTINĂ
Nr. 9-10
Soloviev. Dar aceştia sunt rari de tot. Iar nouă, acum, ne lipsesc
cu desăvârşire. Şi dela un cler inferior ca cel pe care-1 cunoaştem,
între altele, din spusele Mitropolitului Bucovinei, precum şi dela
vlădici pe cari îi taxează d. Nicolae Iorga de „vânzători pe cari
politicianii i-au adus în episcopatul românesc; chipuri de idoli cu
cârjă şi mitră; cler înalt de banchete cu uşile închise, de concubinagii
scoase la iveală, de copii naturali cari merg şi în vreun palat mi­
tropolitan să pupe mâna taichii Vlădica; (cler înalt) de poliţe pro­
testate, de simonie şi mituire" la ce să te aştepţi? Aşa că pen­
tru înţelegerea unei cauze sfinte cum e unirea religioasă, şi pentru
jertfelnicia împreunată cu înfăptuirea acestui ideal, nu rămâne de­
cât lumea monahală în sânul căreia, de fapt, întâmpină omul per­
sonalităţi de cuceritoare pietate '). Dela aceştia se poate aştepta
nu numai să constate halul în care se sbate biserica lor, — cum
face bunăoară d. S. Mehedinţi ) — ci să pătrundă mai adânc, să
vadă rădăcinile răului şi să treacă la stârpirea lor. Asta însă ar
duce, fără doar şi poate, la intrarea în legăturile iubirii cu urmaşul
şi şezătorul în scaunul vârhovnicului Petre. Pentrucă toate căile
adevărului şi ale harului duc spre Roma. Pildă, chiar din sânul mo­
nahismului român ortodox, e Preacuv. Teodosie Bonteanu,
arhi­
mandritul fost stareţ al mănăstirii Cetăţuia de lângă Iaşi, trecut la
sf. Unire. Şi nu încape îndoială că mai sunt şi alţii destui între cei
mai luminaţi şi mai cucernici monahi şi ieromonahi români orto­
docşi, cari gândesc şi simţesc la fel, aşteptând doar clipa sfântă
care să le aducă omul ce-i va scoate din foişoarele în cari zac şi-i
va arunca în apa Vitezdei.
Acesta-i cel mai puternic dintre motivele nemărturisite ale
oropsirii tagmei monahale — „nu e o excepţie, (scrie d. Nichifor
Crainic în „Cuvântul" 9. III. 1925) că monahul e văzut ca un văcar
2
') CI. Arhim. TEODOSIE BONTEANU: Din (urnea monahismului ortodox
(„Unirea" 23. IX. 39).
*) Câteva rânduri din articolul: Alegeri de episcopi, apărut în Cuvântul
(20. X 33) şi ieşit din peana d. S. Mehedinţi, proî. univ. şi absolvent de teolegie
ortodoxă: „In adevăr, biserica română a crescut în timpurile din urmă ca ierar­
hie (am ajuns să avem şi un Patriarh), dar a scăzut ca demnitate. Mai ales dela
răsboiu încoace a scăzut vertiginos... Organizatorii ei, amestecând copilăreşte
latura mireană a vieţii lui Şaguna, ca om politic, cu latura creştină a vieţii sale,
ca episcop, s'au pornit a cârpi legile bisericeşti în aşa chip, în cât au rupt aproape cu totul orice legătură cu trecutul. Niciodată, de când există neamul ro­
mânesc, viaţa clerului nostru (nu numai a preoţimei de mir, dar şi a călugărilor)
n'a fost mai haotică şi mai aproape de terfelire. De-ar aduna cineva numai in­
sultele care se aruncă în faţa episcopilor, ar face un munte de gunoiu mai înalt
de cât Carpaţii",,,
român.
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
601
cu potcap al vacilor episcopale. Restul sunt lăsaţi să-şi cultive
păduchii între zidurile voevodale ale mănăstirilor părăginite" — deşi
e ispititoare şi pleaşca pământeană a mănăstirilor ţinute straş­
nic sub călcâiu ierarhicesc: „Bunurile mănăstirilor trebuie să ia,
mai întâiu, calea palatului episcopal (după bine informatul d. G.
Racoveanu).
Apoi trebue să se oprească pela fetele, nepoatele,
cumnatele şi cumnaţii prea sfinţiţilor. Altele trebue să poposească
pela directorii episcopiilor şi pela alte mărimuri. Miei, curcani, brân­
zeturi, butulece cu vinuţ, ocale de peşte şi ouţe, curg săptămânal,
din mănăstiri. Cămăşi de noapte, covoare, marame de borangic,
stofe şi alte lucruri de felul ăsta, pornesc din mănăstirile de maici
şi apucă aceiaş cale". (Cuvântul 9. VIII. 31). Fireşte că aşa ceva
nu s'ar putea cu mănăstiri de monahi şi ieremonahi luminaţi, şi nici
închipui nu se poate în Biserica ce are de Cap văzut pe Papa, unde
drepturile călugăreşti sunt bine precizate şi respectate şi unde o
Congregaţie a călugărilor supraveghează ca acest aşezământ blago­
slovit să nu poată fi stânjenit de nimeni şi de nimic în împlinirea
rosturilor mari şi sfinte ce are în Biserica Domnului. Strădanii ca
ale Preacuv. arhim. Daniil Ciubotaru pentru şcolirea teologică a
monahilor i), nu numai că n'ar fi întâmpinat opoziţie, ci ar fi fost
îmbrăţişate cu toată dragostea de Roma papală, chiar şi peste
capul cutărui vlădic ce s'ar fi dovedit neînţelegător, şi ar fi fost
susţinute efectiv cu toată căldura. Fiindcă aci — la Roma — nu
află nici un sprijin tendinţa de a îace din candidaţii la călugărie
cavalerişti în loc de cărturari luminaţi ).
2
Pacostea mănăstirilor ortodoxe române sunt ierarhii eparhioţi
„călugăriţi aşa, numai din fugă, nerămănând în mănăstire decât cel
mult o zi şi o noapte, la depunerea voturilor", cum notează, încă
fiind în ortodoxia pe care apoi a părăsit-o, păr. Teodosie
Bonteanu,
cel care cunoaşte mai bine ca oricine tragedia monahismului orto­
dox român. Vlădici de aceştia, trecuţi prin noviciat şi reguli sfinte
') Cf. DIONISIE I. UDIŞTEANU: Seminarul Monahal. Cernica. 1937. pag.
58 sqq.
') T. a. pag. 89. — Despre călugăriţele mai tinere un arhiereu credea că
ar fi bine să fie lăsate la vatră, cum s'ar zice, pentrucă ţara are lipsă de... os­
taşi. — Judecăţi de acestea nu ne miră când un Preasfinţit pune pe note orien­
tale, cu tot dichisul lor: gorgoane, omaloane, varii, diezi şi ifezi, un cântec de
dor ca acesta:
„Of, Of, Of! De te-aş prinde
Numai ochiii şi-o sprânceană,
Şi i-aş pune la icoane
undeva,
Şi m'aşi ruga Doamne, Doamne"!
Of, numai ochii ţi-aş lua;
(Vezi art.: D. Iorga şi Episcopii, în „Cuvântul" (30. XI. 31). de d. Q. Racoveanu).
602
CULTURA CREŞTINĂ
Nr. 9-10
monahale „ca apa prin ciur", cum remarcă acelaşi'), reîntorcându-se
asupra călugărilor ca arhierei, nesocotesc rânduelile monahale,
„ştiind că de aceste rândueli şi-au făcut haz, ca într'o parodie ju­
cată pe scenă, într'o seară, sau într'o noapte la un oficiu biseri­
cesc" — Aşa dincolo; aşa dincoace de Carpaţi ).
In lumina acestor realităţi, evident că perspectivele unirii reli­
gioase, în ce ne priveşte pe noi Românii, sunt cât se poate de sum­
bre. Şi fiindcă (vorba păr. arhim. Scriban), „Ierusalimul de sus nu
2
) Cf. Arhim. TODOSIE BONTEANU: O Turmă şi un Păstor. Cluj 1937
pag. 394.
*) Intr'unul din ale sale „Bilete de papagal" (No. 32. voi. IV) d. Tudor
Argliesi (monahul Teodorescu de altă dată) subliniază, după obiceiul său, „cu
linii de apă tare" (vorba d. N. Crainic) stări de lucruri privind „Biserica pângă­
rită" din Vechiul Regat şi din Ardeal (recte: Bihor). Reţinem câteva rânduri:
„Episcopatul Bisericii româneşti e o emanaţie a mânăstirii. Ca să primească
harul preoţiei, un credincios trebuie să fie una din două: ori căsătorit, şi atunci
rămâne preot pe toată viaţa — ori monah. Numai monahul poate să iasă din preo­
ţie şi să urce treapta arhieriei...
[...] Tradiţia a durat sute de ani şi s'a rupt la noi prin năvala în episcopat
a preoţilor văduvi. O lege de cea mai laică inspiraţie şi care n'a fost lipsită la
întocmirea ei de toate soiurile da influenţe, a ridicat opreliştile şi a promovat în
episcopat o imensă serie de aventurieri. Se cunoaşte celebrul caz al fostului
episcop, decedat în ruşine, Sofronie Vulpescu al Râmnicului Noului Severin, fost
preot pe Bărăgan şi supranumit Popa Iapă. Ca să nu fie prins, urmărit cum era
călare de păgubaşi, originalul viitor episcop, a dosit nişte cai de furat în altarul
bisericii din Lupşani. Cinematograful american, suprapopulat de contrabandişti şi
gangsteri, n'a inventat încă un erou de aceste proporţii.
[...] Unirea Transilvaniei ne-a adus un contigent de Români catolici. O
credinţă este şi catolicismul, care dispune de un Cler superior, la ce ne-ar servi
s'o contestăm? incomparabil. Dar realităţile sunt realităţi: România are o majori­
tate ortodoxă şi e normal să convieţuiască toate confesiunile ce-şi dispută cu
sinceritate direcţia» sufletească. Ortodoxia din Ardeal a intercalat între preotul de
mir şi preotul de călugărie, pe aşa numitul „celib". Celibul (ortodox ardelean, N.)
nu e civil, pentru că e îmbrăcat mai mult sau mai puţin preoţeşte: adeseori
drept barbă prezintă un crâmpei de ţăcălie. Celibul nu e nici preot, pentrucă nu
slujeşte şi nici călugăr nu-i, pentrucă e un fabricat de seminar şi de oraş. E ceva
care nu e şi care totuşi există prin vagi aproximaţii. Dela unire încoace, şi celibii pot să se facă episcopi — şi se fac din belşug, împotriva orânduielilor bise­
riceşti vechi româneşti.
Dacă preotul de mir e atât de contrastant faţă de preotul de mănăstire,
poate oricine să-şi închipuie ce poate fi un celib. Sensibilitatea lui la datini şi
stări duhovniceşti e totalmente nulă şi demoralizatoare.
Vom povesti o ispravă a unui asemenea celib, episcop de Oradea Mare,
în contact cu unul din cei mai mari călugări întemeietor de viaţă călugărească
şi ctitor de mănăstire. Cadru: autonomia Bisericii, o inovaţie tot atât de proastă
ca şi introducerea clerului de mir în episcopat. — Episcopul se chiamă Dr.
Nicolae Popovici... A fost înscăunat de curând, în 1936, la 1 Iulie.
A moştenit în eparhie pe blândul Roman Ciorogariu, un arhiereu excep-
Nr. 8-10
CULTURA CREŞTINA
există nicăeri în Biserica ortodoxă", aceeaşi mărturisire trebue s'o
facem şi privitor la unirea celorlalte ortodoxii bizantine cu Apusul
roman.
Ne doare această mărturisire, mai cu seamă fiind vorba de
unirea religioasă a noastră, a Românilor. Dar mai presus de toate...
magis amica veritas. La ce să ne ascundem după degete, ori să
încercăm să ne furăm căciula ? Răul e rău, şi trebue privit în faţă
aşa cum e. Aşa mai de grabă ne vom scăpa de el. In cele de mai
sus am atins şi răni cari dor. Dar le-am atins numai şi numai cu
mâini ortodoxe de români ce nu încape îndoială că doresc din tot
sufletul mai binele ortodoxiei române. „In fratele meu mă aflu eu
însumi" cum zice păr. Dumitru Stăniloae din Sibiu („Telegraful Ro­
mân" 1. X 39). Şi ceeace-i durere pentru cei buni dintre Românii
neuniţi, e durere şi pentru Românii uniţi. Vrem însă vindecarea
neamului nostru de cea mai grea boală de care sufere — desbinarea religioasă — şi la aşa ceva nu cu minciuni cucernice, cân­
tate artistic, pe podobii patriotarde, se va ajunge.
(Va urma)
DUMITRU NEDA
tional, care lipsind la graniţă, ca de altfel în tot Ardealul, o mănăstire româ­
nească, a chemat din Vechiul Regat, al adevăratei ortodoxii româneşti, un arhi­
mandrit să facă din nimic mănăstirea. Arhimandritul se chiamă Atanasie Popescu şi a suferit numeroase nedreptăţi în activitatea lui de călugăr fără pată,
energic şi drept. Bătrânul Roman Ciorogariu 1-a luat la el şi i-a dat un izvor, al
cărui nume Izbuc vine de acolo că izbucneşte, retrâgându-se şi aruncându-se din
cuibul lui în sus. Izvorul documentează şi vechinea limbii româneşti către Tisa,
vechile cărţi străine pomenindu-1 cu numele lui românesc. Cu o tenacitate, de
care numai un călugăr ales este în stare, Arhimandritul Atanasie Popescu, cer­
şind în toată ţara, biruind piedici de netrecut, în câţiva ani a ridicat mănăstirea
şi a populat-o. Numai că el n'a înţeles să facă din noua mănăstire un local de
petreceri pentru oamenii cu şi fără anteriu şi pentru cucoanele din jurul episco­
piei, ci un lăcaş de rugăciune. Prezenţa unui apostol a displăcut... S'a uneltit
împotriva lui. In timpul vieţii lui Ciorogariu n'au prins calomniile, falsurile, ter­
tipurile şi înscenările. Aşteptau un episcop mai tânăr şi cu carte mai multă:
un Doctor.
[...] Ce-avea să facă un asemenea gen de episcop cu mânâstirea caraghioasă
a Izbucului şi cu stareţul şi ziditorul ei, Arhimandritul Atanasie? A risipit călu­
gării care nu i-au slujit proiectul, a dat de partea episcopală pe fripturişti. A tri­
mis jandarmii la mânâstire, l-au scos pe stareţ pe sus, i-au sechestrat cum se
zice mai frumos la perfectul compus verbului a jefui, toate lucrurile, au spart
uşa cu topoarele, şi plângerilor civile şi bisericeşti ale Arhimandritului nu li s'a
dat niciun fel de curs. Unui bătrân drept şi cinstit din mănăstire, un Bihorean,
ieromonahul Ghamel Balint, în vârstă de 74 de ani, i se refuză şi azi hrană şi
îmbrăcăminte, pentrucă nelăsându-se corupt, a mărturisit adevărul, care-i cu sta­
reţul Atanasie",
O A M E N I ŞI
MOBILIZHRER
FAPTE
SUFLETELOR
Puterea ţârii veghează la graniţe. Cu preţul vieţii vom păzi
pacea şi pământul strămoşesc.
Dăm braţe şi bani, totul cu voe
bună, pentru a face nebiruit zidul de oţel şi de însufleţire dela ho­
tare. — Acolo este acum comoara noastră cea mai mare.
Acolo sunt şi inimile noastre, ale tuturor. Invăluim în dragoste
caldă pe cei porniţi la marea datorie. înduioşat,
gândul nostru stă
cu ei santinelă în aceste nopţi cu ploaie şi ninsoare; îi însoţeşte
în marşuri lungi şi grele; ar vrea să le facă mai uşoară povara de
pe umeri şi pe cea din inimă. — Simţind împreună cu ei, ne înfigem
privirile în zarea întunecată, în care se ascund primejdii
nevăzute.
Voinţa ne este definitivă, nesdruncinată;
totuşi, îngrijorarea
coboară
val de ceaţă peste privirea încrezătoare în destinul nostru.
E firească înduioşarea pentru cei dragi; şi e patriotică
îngri­
jorarea pentru viitorul neamului. Atâta însă nu ajunge. Se cere dela
noi, dela milioanele rămase acasă, ceva mai mult şi ceva mat bun.
Ceva mai folositor şi ceva mai bărbătesc. — Se cade şi e necesar
să fim un singur trup, o singură simţire, o unică voinţă, o singură
armată cu cei de sub arme. Trebue să mobilizăm toate energiile su­
fleteşti ale neamului nu spre hoinăreală sentimentală, ci spre acţiune
rodnică, spre faptă de bărbăţie, în slujba idealului
comun.
Vrem pacea. Dar, înainte şi mai pe sus de toate, pacea este
un dar de sus. Se dobândeşte prin rugă şi prin bunătate. — Să constituim deci cu toţii, în aceste ceasuri de sbuciumare generală, un
mare şi unic front al rugăciunii. Toţi să cădem, copii şi moşnegi,
preoţi şi mireni, la altarul Domnului, şi să strigăm plini de căinţă
şi cu arzătoare cucernicie: „Ai milă, Doamne, de poporul tău şi nu
lăsa de ocară moştenirea ta, ca s-o batjocurească păgânii" (loil 2,17).
Se cere, prin urmare, nu numai rugăciunea particulară a credincio­
şilor, a tuturor; ci şi una a. comunităţii, ordonată, organizată
oficial.
Sfântul Părinte dela Roma a dat repeţite şi stăruitoare
îndemnuri
în acest sens: rugăciuni publice pentru pace. Ele se pot face cu
ocazia serviciilor divine obligatorii şi obişnuite; se pot însă
rândui
şi slujbe speciale, închinate osebit acestui gând. Ce impresie adâncă
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
605
n'u lasă în suflete, paraclisele şi alte rugăciuni de seara săvârşite cu
această Menţiune! Cu câtă căldură nu se înalţă atunci spre Domnul
manile mamelor şi ale copiilor, ale soţiilor şi fraţilor, cari îşi au pe
cei dragi ai lor trimişi la strajă departe, în aceste ceasuri de beznă
şi de primejdii! Şi nu e vorba aci numai de Biserica noastră. Toţi
creştinii, toate confesiunile, toţi cei care cred în Domnul trebue să
meargă pe acest drum al căinţii şi al cucerniciei, din care isvoreşte
nădejdea şi tăria!
In afară de mila împăratului păcii, rugăciunea va avea şi alt
rod imediat; va întări în noi, în sufletele tuturor, s p i r i t u l p ă c i i ,
al bunei înţelegeri, al bunei-voiri: — Vom ajunge şi va trebui să
ajungem, din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de neam, la o m a r e
p a c i f i c a r e a s u f l e t e l o r . După sguduirile tragice prin care am trecut,
după răscolirile de patimi care ne dor încă, e necesar să coborîm
în inimi iertarea, împăcarea, răbdarea şi încrederea.
Această liniştire în Domnul, de dragul marilor interese naţio­
nale primejduite, e temelia marei armonii care trebue să ne cuprindă
pe toţi şi să pună în mişcare toate energiile şi tot entusiasmul care
doarme în sufletele
noastre.
Greşeli s'au făcut şi se vor mai face. Dar nici un suflet, cu
adevărat creştin şi cu adevărat român, nu se va lăsa înfrânt în
optimismul său din pricina lor. Ci dimpotrivă, ele vor fi un imbold
mai mult la muncă sporită, la jertfă mai mare, la faptă mai stărui­
toare. Cei tari trebue să poarte, să suplinească, să întregească
ceeace
strică slăbiciunile celor slabi. — De aici suprema poruncă a cea­
sului de faţă: d a t o r i a ! Nu e vreme de critici fără rost, de combi­
naţii inutile, de sfaturi şi sfâtuiri risipite sterp la toate ocaziile şi
la toate drumurile. Mecanismul vieţii naţionale trebue să funcţioneze
normal. Să nu se simtă lipsa celor plecaţi. Deci: cei rămaşi acasă
să facă mai mult decât strictul necesar; mai mult decât sunt da­
tori ; să plinească şi partea celor duşi. — Aşa se lucrează şi aşa se
asigură pacea. Ea este înainte de toate o s t a r e s u f l e t e a s c ă . S'o
asigurăm în suflete. S'o asigurăm în organismul naţional
întreg.
Numai aşa vom fi destul de tari ca s'o apărăm
înafară.
P a c e a e s t e , apoi, r o d u l d r e p t ă ţ i i . Să cultivăm deci şi noi, în
gândurile şi faptele noastre, faţă de toţi şi toate, marea lege care ţine
edificiul social şi dă tărie ţărilor: dreptatea! Să punem frâu porni­
rilor fireşti, să stăvilim egoismul, să ţinem strânse hăţurile
simpa­
tiilor şi antipatiilor. Să avem măsura dreptăţii când judecăm fie pe
cei dinafară, fie pe concetăţenii noştri, români şi streini deopotrivă.
Sună această poruncă particularilor, în împlinirea
obligaţiilor
faţă de stat; sună mai ales d e ţ i n ă t o r i l o r p u t e r i i p u b l i c e , micişi
606
Nr. 9-10
mari. Ei trebue, cu toată puterea şi cu toată conştiinţa, să fie drepţi
şi să facă d r e p t a t e ! — Sacrificii trebuesc; le consimţim cu dragă
inimă, cu toţii. Să fie tnsă împărţite cu dreptate. Să se ceară şi să
se ia după măsura puterilor. Aici să vegheze îndeosebi cei mari: să
dea norme drepte pentru împărţirea poverilor. Şi să reprime fără
milă, fără cruţare, abuzurile celor mici, în subordine.
Nedreptăţile
micilor satrapi amărăsc sufletele mulţimilor şi sfarmă elanul patriotic
de care avem absolută
nevoe.
Una din poruncile dreptăţii este, fără îndoială, grija de fa­
miliile celor mobilizaţi. Cu ce suflet stă de pază la hotare tatăl
celor 5 ori 7 copilaşi, rămaşi acasă doar' cu mama lor bolnavă şi
fără cei doi căluşei, rechizionaţi şi ei, care până acuma
câştigau
pânea cea de toate zilele ?! Dacă s'ar examina cu grijă situaţia tu­
turor celor duşi, s'ar vedea că porunca dreptăţii are încă multe de
împlinit, multe dureri de vindecat. Şi e necesar s'o facă
neîntârziat,
pentru a asigura liniştea şi elanul celor chemaţi să apere pacea şi
bunăstarea
tuturor.
Dar oricât de bune vor fi măsurile legale şi intervenţiile
au­
torităţilor în această materie, ele nici când nu vor putea fi desă­
vârşite. Totdeauna va rămânea în urma lor un gol de împlinit, vor
rămânea rane de vindecat, dureri de alinat. Aici începe rolul bine­
cuvântat al iubirii, al carităţii! — Ea este, de altfel,
trăsătura
fundamentală,
caracteristică a creştinismului.
Ei bine, acuma e vre­
mea să ne arătăm în adevărat creştini. Acuma e clipa
bineprimitâ
când trebue să avem iubire, multă iubire. S'o deprindem ca indivizi,
după îndemnul evangheliei, fără să ştie stânga ce face
dreapta.
S'o deprindem însă şi organizat, sistematic, ca o adevărată
biserică
vie a Mântuitorului, în care n'ar trebui să fie bogaţi şi săraci, ci
toţi să aibă „o singură inimă şi un singur suflet", şi nimeni „să
nu fie între noi lipsit" (Fapte 4, 32 sqq.). Ocazie rară şi minunată
pentru diferitele noastre reuniuni de pietate şi de caritate, să-şi arate
vrednicia şi râvna. Aceasta va fi pentru ele o piatră de încercare
infalibilă. — Pentru ele şi pentru duhovnicii lor, preoţii care le con­
duc şi le animează.
Să înceapă, deci, neîntârziat,
marea cruciadă a carităţii,
pe care alte neamuri au organizat-o
de multă vreme şi o duc cu
zel deosebit în acest cap de iarnă grea şi plină de răutăţi
amenin­
ţătoare.
E mirare şi durere că la noi se urneşte atât de greu o
acţiune cuprinzătoare şi sistematică de acest fel. Se cere de mult.
Acum nu se mai poate
amâna.
Să nu mai aşteptăm şi să nu mai amânăm. Ci „să răscum­
părării vremea, căci zilele sunt rele". (Ef. 5, 16). Să
desăvâr­
şim, până mai e timp, marea mobilizare a sufletelor, garanţie a păcii
şi izvor al birunţii!
A. POPA
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
607
TRAGEDIA SF. UNIRI IN RUSIA A L B A
Anul acesta, când am prăznuit aniversarea săborului dela
Florenţa, se cade să ne aducem aminte şi de-un jubileu de
jale: jubileul suprimării Bisericii unite în Rusia Albă sub împă­
ratul Neculai I, cu împreună lucrarea, episcopului vânzător
Iosiî Siemaszko. Lucrurile s'au petrecut a ş a :
Cu împărţirea a doua şi a treia a Poloniei, cea mai mare
parte a catolicilor de rit răsăritean în Polonia apucase sub
stăpânirea rusească. Ecaterina II, deşi îăgădui-se cu acele
prilejuri cea mai largă libertate religioasă, a desfiinţat după
împărţirea a treia a Poloniei, afară de arhidieceza de Poloţk
din Rusia Albă, toate celelalte eparhii unite. împăratul Pavel
I a înfiinţat apoi, ce-i drept, două diecese unite la cari, după
pacea dela Tilsit, s'a mai adaus şi o a treia. Aşişderea şi sub
împăratul Alexandru I, uniţii au trăit în pace. Dar împăratul
Neculai I n'a făcut taină din duşmănia sa faţă de Sf. Unire,
planul suprimării căreia era hotărît chiar înainte de războiul
polon din 1830 pentru libertate.
Ceeace împrumută o specială notă sinistră suprimării Sf.
Uniri sub acest împărat, este abominabila parte ce a avut la
trădarea credinţii chiar un episcop unit, Iosif Siemaszko
de
tristă pomenire. Acesta, ca fiu al unui preot unit ucrainean,
după terminarea liceului, a studiat teologia la Wilna, unde a
îost alumn al seminarului catolic, dar a ascultat prelegerile la
universitate sub decanul catolic dar îoarte liberal şi „antiultramontan", principele Czartoryjski. Proîesorii erau îmbibaţi
de duh ioseîinist. Manualul de dogmatică explica într'adevăr
textele biblice despre primatul sî. Petru în sens catolic, dar
sub linie erau observaţii cu totul contrare, ţinute în duhul
teologilor schismatici ruseşti, însă îireşte, cu provocare la
unele locuri ale Siinţilor Părinţi strâmb explicaţi de autorii
iosefinişti.
Având numai 23 de ani, Siemaszko se hirotoni preot ce­
lib şi fu trimis îndată la Petersburg c a asesor al Colegiului
Catolic care, după intenţia Ţarului, era un fel de sinod catolic
spre a lega mâinile episcopilor catolici cu ukazurile împăra­
tului. Metropolit unit era pe atunci bătrânul Bulhac, îost alumn
al Propagandei din Roma, catolic sincer, dar îără energie şi
tărie de voinţă. Fiind aşa apropiat de mulţimea funcţionarilor
ruseşti, Siemaszko destăinui părerile sale mai ales funcţiona­
rului mai înalt Kartaszewski, şi-i propuse un proiect alcătuit
608
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-10
de el însuşi, după care unirea în Rusia Albă acum trebuia să
fie suprimată fără violentă din partea guvernului, nu c a sub
Ecaterina, ci cu ajutorul clerului unit însuşi. Kartaszewki arătă
proiectul lui Siemaszko împăratului Neculae, care îl aprobă
întru toate şi porunci executarea lui. Siemaszko, mare meşter
în prefăcătorie, deşi de mult personal nu mai ţinea la credinţa
catolică, deocamdată, de ochii lumii, mai rămase catolic. Dar
c e r e a ducerea la îndeplinire a proiectului său şi dacă se
întâmpla c a unii funcţionari să-i facă greutăţi, ameninţa, c ă
trece numai decât la ortodoxie, lăsând altora suprimarea Unirii.
După planul lui Siemaszko, deosebirile dogmatice între
catolici şi necatolici nu trebuiau să fie atinse, ci înainte de
toate ritul trebuia să fie unul şi acelaş la uniţi şi neuniţi.
Texlul liturghiei asemenea. Deaceea, fiind nu peste mult con­
sacrat episcop, a adus de la Moscova cărţi liturgice pentru
bisericile uniţilor şi a făcut să fie arse cele unite, editate după
poruncile sinodului unit dela Zamost, aprobat din partea Sfân­
tului Scaun. — Caracteristic pentru acest vânzător cu mitră:
El însuşi mărturiseşte, c ă înainte de a primi c o n s a c r a r e a în­
tru episcop, a reuşit să schimbe „niţel" textul jurământului
cerut din partea Bisericii Catolice.
Cum a v e a toată încrederea guvernului şi ne făcând mare
caz de slăbănogul metropolit Bulhac, a redus numărul epar­
hiilor unite la două, — cea lituană şi-a reservat-o sieşi — lui
Bulhac i-a lăsat c e a alborusească, iar cu locuinţa s'a fixat la
Petersburg, de unde administra cele două eparhii prin doi
colegi de studenţie: Zubko şi Luzynski, consacraţi episcopi şi
câştigaţi cu totul ideilor lui Siemaszko. înainte de a fi con­
sacraţi, aceştia au trebuit să dea în scris lui Siemaszko decla­
raţia de a Irece la ortodoxie, când planurile „şefului" vor fi
destul de avansate.
Se înţelege c ă Sfântul Scaun nu era înştiinţat despre a cele măsuri arbitrare. Când în 1838 bătrânul metropolit Bulhac
a trecut în lumea cealaltă, Siemaszko fu numit de arhiepiscop
de Poloţk. De notat c ă Siemaszko 1-a îndemnat odată pe Bulhac
să-şi arate Ţarului recunoştinţa sa pentru o înaltă decoraţie
rusească, trecând în semn de mulţumită la ortodoxie. Rezul­
tatul însă a fost, c ă Bulhac aşa a trântit decoraţia de vatră,
încât pietrele preţioase s'au risipit în toate părţile pe podele.
Dar Iuda cel fărădelege n'a vrut să înţeleagă...
flvând acum mâini cu totul libere, Siemaszko începu „re­
formele" sale. Poporului nu i-a bătut nimic la ochi, văzând
f%. 9-id
CULTURA CREŞflNÂ
mereu ieşind din cancelaria Colegiului Unit, despărţit de cel
catolic latin. Pe lângă aceasta nu era deocamdată vorba des­
pre credinţă, ci numai despre rit şi cărţi. Totuşi poporul unit
se împotrivea deseori reformelor pretinse, simţind duhul lor
anticatolic. In Seminariile unite fură introduse numai cărţi
ruseşti; şcolarilor uniţi nu li-se mai dădu voie să înveţe îm­
preună cu copiii catolici de rit latin. Mulţi preoţi credincioşi
uniţi se plângeau de cărţile noui aduse de la Moscova, unde
nu era nici o pomenire despre Sfântul Părinte dela Roma,
căruia preoţii ştiau c ă îi juraseră credinţă la hirotonie.
Fiindcă cinul Sfântului Yasile cel Mare era sprijin puter­
nic al Unirii, fu supus episcopilor lui Siemaszko; numărul
mănăstirilor fu împuţinat; preoţilor de origine polonă li-se
dădu voie să se întoarcă la ritul latin; tinerii monahi fură
crescuţi împreună cu clericii seculari; bunurile mănăstirilor
fură confiscate şi întrebuinţate pentru mărirea lefurilor preo­
ţilor de mir, c a să poată îi câştigaţi mai uşor pentru Sie­
maszko. El însuşi era deseori în călătorie, spre a se convinge,
c ă reîormele sale erau e x e c u t a t e ; dădea răsplată preoţilor
„ascultători" şi pedepsea aspru pe cei „neascultători". Pe fie­
c a r e preot îl îndemna personal să iscălească o declaraţie de
a nu se împotrivi, la timpul oportun, neunirii. Le făgădui c ă
vor putea şi dup'aceea să se îmbrace c a preoţii catolici, spre
a nu nelinişti poporul. In ielul acesta Siemaszko a strîns până
lâ începutul anului 1839 vreo 1300 de iscălituri, cari repre­
zentau cam două treimi ale clerului unit. Preoţilor şi mireni­
lor latini le era aspru oprit să se amestece în aîacerile uniţi­
lor, împăratul Neculai 1 din partea sa avusese de grijă să
desfiinţeze drepturile aşa numiţilor patroni ai parohiilor unite,
îiindcă aceştia erau Poloni latini.
Pe la sîârşitul anului 1830 apostazia era destul de bine
pregătită, după judecata lui Siemaszko. Lipsia numai un singur
act, adecă o declaraţie oîicială a celor trei episcopi renegaţi,
dată în numele credincioşilor din eparhiile lor. Lovitura s'a
dat tocmai în Dumineca din 24 Februarie 1839 când, după ritul
răsăritean, era Dumineca ortodoxiei, orânduită de conciliul ecu­
menic catolic de Nicea 787. In această zi sîântă Siemaszko
sluji o liturghie sărbătorească la Poloţk, ne mai pomenind însă
Capul Bisericii Catolice, pe Papa dela Roma, ci pe patriarchii
ortodocşi disidenţi ai Răsăritului. După slujbă, el cu prietenii
săi Zubko şi Luzynski*), iscăliră o petiţie către „Tătucul" Ni*) Starea sufletească a apostatului Luzynski o caracterizează cuvintele lui,
publicate în 1864 în ziarul catolic Czas dela Cracovia: „Trebue să-mi fac viaţa
plăcută într'această lume, căci în cealaltă n'am ce să aştept".
1
CULTURA CREŞTINA
Nr.
9-io
colae î, cerând primirea în Biserica Statului Rusesc. Vreo 21
de profesori ai seminariilor şi arhimandriţi iscăliră petiţia îm­
preună cu episcopii. — Un act oficial al Sinodului rusesc
dela Petersburg venia apoi să confirme apostasia semnată la
Poloţk. Ţarul făcu să se bată o medalie de pomenire a des­
fiinţării Unirii, cu inscripţia: „Smulşi cu deasila, reuniţi prin
iubire". Orice cunoscător al istoriei ştie însă c ă la încheierea
sfintei Uniri, în 1596, nici umbră de silă nu avusese loc.
Poporul binecredincios n'a fost înştiinţat despre cele pe­
trecute. Siemaszko însuşi a lăsat să-i c r e a s c ă barba abia la
trei ani după lepădarea Unirii. Preoţilor li-se învoi purtarea
bărbii şi a rasei pe măsură ce era pregătit poporul pentru
aceasta.
Preoţii credincioşi crezului roman au îost închişi în mă­
năstiri, sau surghiuniţi în interiorul Rusiei. Unora li-s'a învoit
să locuiască în case private, dar îără să aibă dreptul prac­
ticilor religioase unite. Cu mănăstirile rămase credincioase sf.
Uniri, lupta s'a mai prelungit. In satele cu preoţi credincioşi
catolicismului, s'au desfăşurat lupte mari şi îndârjite. Numai
cu ajutorul jandarmilor şi al poliţiei guvernul rusesc a isbutit să
îndepărteze din biserici c e e a c e aducea aminte de catolicism.
Pentru înlocuirea preoţilor uniţi, cei trei vlădici apostaţi hiro­
toniseau câteodată slugi de ale lor, absolut nepregătite pentru
săvârşirea sfintelor slujbe. Cât de mulţi uniţi din comunele
r ă m a s e credincioase Sî. Uniri au murit cu moarte de muce­
nici, se v a şti cu siguranţă deabea la judecata din u r m ă !
Sub Ecaterina a doua unele sate de rit grecesc trecuseră
la ritul latin pentru a-şi păstra credinţa catolică. Stăpânirea ru­
s e a s c ă a ordonat acum, ca şi acestea să treacă la „pravoslavie".
Scenele înîiorătoare, cu chinuri diabolice dar răbdate cu eroism
de adevăraţi mucenici, dau volume groase. In unele sate cre­
dinţa catolică a r ă m a s să îie practicată în secret, până ce în
1905 Ţarul Neculai II învoi trecerea liberă dela ortodoxia ru­
s e a s c ă la catolicism. Atunci deodată vreo cincizeci de mii au
trecut numai decât, pe îaţă, la credinţa catolică şi îmbrăţişând
ritul latin, spre cea mai m a r e spaimă a cercurilor oîiciale ru­
seşti. Nimeni nu se aşteptase la o astîel deîndrăsneală eroică.
De a c e e a nu peste mult un nou ukaz al împăratului, la Rusalile anului 1905, a îngreunat trecerea la catolicism, impu­
nând pentru aceasta îelurite îormalităţi biurocratice
Adormitul Sî. Părinte Pius XI, îost nunţiu la Varşovia,
studiind moartea eroică a uniţilor din Rusia Albă pentru ere-
Nr.
§-l6
CULTURA CREŞTINA
611
dinţa catolică, s'a legătuit c ă v a stărui pentru beatificarea
acelor eroi ai dreptei credinţe. Moartea însă 1-a împiedecat să
împlinească c e e a c e atât de mult dorise. Dar sperăm, c ă rugă­
ciunea lui pe cealaltă lume, în societatea mucenicilor ruşi
uniţi pentru Sfânta Unire, v a mijloci la Cel de sus înălţarea
lor la onoarea altarelor şi Unirea întreg Răsăritului încă neunit.
P. FELIX WIERCINSKI, S. I.
VATICANUL IN SLUJBA PĂCII
„Pacea şi buna învoire între oameni alcătuesc solia adusă de
Mântuitorul pe pământ, cântată de îngeri în noaptea sfintei Naş­
teri. Orice biserică a lui Hristos trebue să lupte pentru acest ideal
creştin".
Aşa scrie d. N. Crainic, în „Gândirea" (Oct. p. 38); şi aşa este
cu adevărat. Regretăm, împreună cu d-sa, că „Răsăritul ortodox,
în situaţia desmembrării de azi, nu poate lupta pentru pace pu­
nând în balanţa intereselor omeneşti intervenţii şi soluţii politice.
Răsăritul, în situaţia de azi, nu poate lupta pentru pace decât prin
rugăciunea ridicată continuu către Dumnezeu". — Oricât de du­
reroasă şi păgubitoare această fărâmiţare creştină, care taie pu­
tinţa unor ajcţiuni vaste şi de mare răsunet, credem totuşi că d.
Crainic reduce prea mult rolul ortodoxiilor în lupta pentru pace.
In afară de rugăciuni, ele mai pot da o preţioasă contribuţie paci­
fică, răspândind şi adâncind în suflete, fiecare la ea acasă, spiritul
păcii, al dreptăţii şi al iubirii creştine. Şi dacă nu pot întreprinde
acţiuni politice pe plan internaţional, totuşi pot face ceva şi în
această direcţie: îşi pot uni glasul lor, spontan şi cald, cu chemă­
rile şi demersurile pe care le iniţiază ceice au această posibilitate.
Nu ştim în ce măsură diferitele ortodoxii şi-au făcut datoria
în aceste multiple direcţii ce le stau deschise. Informaţiile ne lip­
sesc şi nici nu căutăm să le avem.
Astfel, este de sigur numai vina noastră dacă nu ştim nici
măcar ce rugăciuni publice au rânduit bisericile ortodoxe pentru
pace; rugăciuni excepţionale, precum şi primejdiile ce ne pasc sunt
grele din cale afară. Cu atât mai puţin ştim şi cunoaştem celelalte
străduinţe ale lor în slujba marelui ideal creştin. — Vina este însă,
repetăm, numai a ignoranţei noastre. Nu facem, deci, nici o impu­
tare şi ne place să credem că fiecare biserică autochefală a făcut
şi face tot ceeace poate şi crede mai de folos.
Ştim în schimb cum îşi înţelege Roma misiunea pacificatoare
şi cunoaştem străduinţele ei eroice în lupta „pentru acest ideal
creştin". Şi mărturisim dela început că, în vâltoarea răutăţilor ce
7*
CULTURA CREŞÎINÂ
Nr.
§46
ne învălue, puternicia apostolatului ce pleacă din Cetatea Eternă
spre a cuprinde lumea întreagă, este pentru noi isvor de înaltă
mângâiere şi razim de neînfrântă nădejde.
Urmaş al lui Pius XI, „papa păcii", — sfântul moşneag care
şi vieaţa şi-a oferit-o lui Dumnezeu pentru a cruţa vieţile milioa­
nelor ameninţate de răsboi — Pius XII dovedeşte neîncetat cât de
îndreptăţit a fost entusiasmul universal cu care a fost primită
alegerea lui, tocmai în nădejdea că va merge cu aceeaşi hotărîre
sfântă pe acelaşi drum al păcii. Intr'adevăr, de atunci şi până azi,
problema covârşitoare a Vaticanului este lucrarea păcii. Sfântul
Părinte însuşi a spus-o odată publice, că de dragul ei lasă pe pla­
nul al doilea atâtea din marile şi esenţialele griji care sunt per­
manente în Biserica lui Hristos.
Acţiunea Vaticanului se desfăşoară pe mai multe planuri deo­
dată, cu aceeaşi neînfrântă energie, cu aceeaşi dragoste caldă şi
obiectivă. — întâia stăruinţă a Vicarului lui Hristos este mobilizarea
generală a sufletelor într'o mare şi permanentă cruciadă a rugă­
ciunii. Ea este astăzi o uriaşă şi binefăcătoare realitate, în întreg
universul catolic. Pretutindeni, până la gheţarele dela capătul pă­
mântului, credincioşii Romei fac rugăciuni publice, speciale, stărui­
toare, pentru salvarea civilizaţiei şi pentru timpuri de pace. — Merg
în fruntea imenselor oştiri ale cucerniciei legiunile albe ale copiilor,
pe cari Sfântul Părinte a ţinut să-i mobilizeze osebit în primele rân­
duri, nădăjduind că nevinovăţia lor va găsi mai multă milă la Pă­
rintele milostivirilor. — Congrese mari şi procesiuni euharistice
se
ţin în toate marile centre de vieaţă catolică, dovadă publică şi
sguduitoare a căinţei popoarelor.
In acelaş timp, Papa s'a adresat direct conducătorilor diferitelor
State. Cu unii a comunicat personal. Altora le-a scris. Şi pretutin­
deni a intervenit prin reprezentanţii săi diplomatici ori prin alte per­
sonalităţi înalte ale ierarhiei bisericeşti. — Nu se ştie, fireşte, în
amănunte, cum s'au desfăşurat aceste demersuri. A pretinde să ştii
ce au spus Nunţii papali în nenumăratele întrevederi pe care le-au
avut cu atâţia dintre deţinătorii sorţii popoarelor, ar fi o simplă co­
pilărie. Aceste demersuri nu sunt totuşi câtuşi de puţin secrete. A
vorbit şi vorbeşte despre ele presa întreagă. A făcut, în legătură
cu ele, declaraţii impresionante Sfântul Părinte însuşi, în 2 Iunie c.
în faţa colegiului Cardinalilor. In numărul său din Iunie, „Cultura
Creştină" şi-a ţinut de datorie să dea cititorilor săi câteva orien­
tări în această privinţă (pg. 360—362).
Dar Papa a grăit şi mai răspicat, în faţa lumii întregi. N'a
trecut zi lăsată de Dumnezeu să nu-şi fi deschis sufletul, să nu-şi
Nr. 9-10
613
fi exprimat îngrijorările, să nu fi arătat calea de urmat pentru a
evita teribila catastrofă care putea fi fatală lumii şi civilizaţiei. In
audienţele publice, pe care le acordă zilnic diferitelor grupuri de
pelerini cari îl cercetează, muncitori, călugări, savanţi adunaţi în
congrese: tuturor le-a legat de suflet marile îndatoriri pacifice pe
care le cere ceasul de primejdii în care ne găsim. Cu îndrăzneală
cu adevărat apostolică, şi fără nici o întortochietură diplomatică,
Pius XII a înfierat pornirile sanghinare, a stigmatizat orgoliul im­
perialist, a cerut dreptate şi a protestat împotriva suprimării unor
popoare vrednice, cărora li s'a răpit ţara şi libertatea pentru sim­
plul şi neomenosul motiv că erau mai mici şi mai slabe decât agre­
sorul.
Ne este, apoi, cu neputinţă să înşirăm aci toate apelurile de pace
pe care le-a adresat Papa, stăruitor şi cu toată autoritatea sa, că­
peteniilor lumii acesteia ca şi popoarelor pământului. Presa mon­
dială le-a înregistrat, deşi nu totdeauna în chip suficient şi obiectiv;
destul însă pentru a se vedea răsunetul pe care l-au avut în lume
cuvântul papal. Ajunge să pomenim, de ex. marea cuvântare a lui
Pius XII rostită către pelerinii Veneţieni, în 19 August 1939, când
catastrofa ar fi putut fi încă încunjurată. — Ce vom zice, apoi de
sguduitorul mesaj radiofonic, pe care 1-a rostit Papa în faţa microfo­
nului câteva zile înainte de isbucnirea măcelului, în 24 August?
Văzând că guvernanţii nu ascultă glasul dreptăţii şi al înţelepciunii,
Vicarul lui Hristos a grăit, cu toată emoţia şi cu toată căldura
inimii sale de Părinte îngrijorat, lumii întregi, făcând apel direct la
conştiinţa popoarelor. Dăm în altă parte a revistei acest puternic
document al apostolatului catolic, care, revărsat peste lumea în­
treagă, a făcut să vibreze în dorirea păcii şi a frăţietăţii atâtea
milioane de suflete.
Durere, toate aceste nobile şi arzătoare strădanii n'au putut
opri catastrofa, pe care răutatea omenească o pregătea de atâta
vreme. Pentru mulţi din ceice poartă răspunderea tragediei, glasul
lui Pius XII a sunat în pustiu. „E adevărat — remarcă dl Crainic —
că terenul nu oferea condiţii prielnice". Reichul german e direct
potrivnic Bisericii, Marea Britanie e stat anglican, Franţa republică
laică. — Totuşi rezultatele nizuinţelor Vaticanului sunt considera­
bile. Mobilizarea sufletelor în cruciada rugăciunii e o realitate mân­
gâietoare. A aderat la ea oficial şi biserica anglicană. Şi altele vor
urma, de sigur. — Răsunetul n'a lipsit nici în cercurile conducătoare
ale diferitelor ţări. In America, un deputat necatolic s'a făcut tăl­
măcitor elocvent al „glasului mare" dela Roma (Iunie a ) . In 8 Iulie,
Elveţia s'a raliat oficial străduinţelor de pace pornite de Vatican,
614
CULTURA
CREŞTINA
După radiomesajul papal din 24 August, şi nu fără o prealabilă în­
ţelegere cu Papa, s'au produs demersurile pentru pace făcute de
regele Belgiei şi de preşedintele Statelor Unite. In neutralitatea Ita­
liei, de mare importanţă pentru localizarea flagelului, îşi are cu
siguranţă şi Vaticanul partea sa.
Şi nici după isbucnirea răsboiului, Papa n'a desarmat. Cu o
o persistenţă pe care dl Crainic însuşi o găseşte „admirabilă", se
sbate şi acum să înlăture, ori măcar să micşoreze răul. Cu sporită
cucernicie continuă ruga universală; demersurile diplomatice se fac
şi mai insistente. Papa crede că încă tot nu-i târziu să se oprească
în loc prăpădul. De nu se va putea, apoi măcar să se localizeze
incendiul. Şi să se facă cât de cât uman. Să nu fie isbiţi cei nevi­
novaţi, copiii şi femeile şi bătrânii neînarmaţi; să nu fie distruse
catedrale şi opere de artă. Ci să se răsboiască numai armatele.
Cuvântarea rostită de Sfântul Părinte în 9 Septemvrie, când a pri­
mit în audienţă de prezentare pe ambasadorul Belgiei la Vatican,
e plină de înţeles şi de învăţăminte, din acest punct de vedere.
Nu mai puţin cuvintele de mângăere şi îmbărbătare pe care le
spusese selectului şi nenorocitului grup reprezentativ de Polonezi,
isgoniţi din patria lor distrusă.
După toate aceste eforturi mari şi apostolice care se desfă­
şoară sub ochii noştri, martoră fiind întreaga presă mondială, cine
mai poate avea curajul să afirme, că „intervenţiile papale în fa­
voarea păcii... deşi făcute în numele lui Hristos, n'au avut un ca­
racter apostolic, ci unul diplomatic"?! Că ele au avut „un caracter
secret" (sic!) care „le situiază prea mult în sfera politicei omeneşti
şi prea puţin într'aceea a apostolatului creştin"! Ci-că „dacă demer­
surile papale s'ar fi făcut cu glas mare şi arzător, să se audă în
universul întreg, altă atmosferă s'ar fi creat, poate, în favoarea
păcii". — Cine scrie şi afirmă aceste ciudăţenii? însuşi dl Crainic,
care laudă „persistenţa" demersurilor papale, care nu ştie ceeace
vede toată lumea, care n'aude ceeace aude întregul univers şi că­
ruia i-ar părea rău — chipurile — ca Vaticanul să se fi ţinut în
prudenţa exagerată a „secretului" din meschină teamă omenească
de a nu suferi un eşec! (Cât de delicată şi... rafinată această creş­
tinească şi foarte apostolică insinuare!)
Ce cu totul altfel văd şi înţeleg lucrurile alţii. Aţii, cari sunt
mult mai departe de Roma decât noi, şi în sânge şi în credinţă şi
în interesele lor etnice momentane. — Să punem în faţa purtăto­
rului de cuvânt al ortodoxiei româneşti un articol al marei gazete
elveţiene „Basler Nachrichten" (19 Sept. a ) , care este protestantă
Nr. a-10
CULTURA CREŞTINA
615
în toată puterea; articol din care dl prof. V. H. reţine — în „Farul
Nou" din 22 Oct. — c. următoarele fragmente esenţiale:
„Trebue să acordăm lui Pius al XH-lea, — scrie ziarul, — că a făcut totul,
clar absolut totul ce i-a stat în putinţă, spre a împiedeca isbucnirea războiului.
La 24 August a ţinut vorbirea sa la Radio. Era un strigăt de alarmă şi ajutor
către toată lumea. El arătase că trebue să se limiteze la îndemnuri, căci „este
armat numai cu armele adevărului", că este în afară de orice partid şi vorbeşte
în numele lui Dumnezeu. Cine nu s'a simţit cutremurat, — indiferent de religia
căreia aparţine fiecare, — când Papa a conjurat omenirea, cu voce tremurândă, în
numele sângelui lui Hristos! Şi exact la 31 August, zi nenorocită, a chemat pe
reprezentanţii Germaniei şi Poloniei în Vatican şi în numele lui Dumnezeu i-a
conjurat din nou, să evite totul ce ar putea înrăutăţi situaţia"... Franţa, Anglia,
Italia au fost înconoştinţate de acest demers, guvernele lor rugate sâ-1 sprijine.
Iar ultimele zile din luna August au fost chemaţi toţi delegaţii apostolici, adică
Nunţiul din Germania, Polonia, Elveţia, Ungaria, din Statele-Unite, din Japonia,
deci din toate centrele importante. Aşa spune, în rezumat acelaş ziar elveţian
şi continuă:
„Se ştie deasemenea că încercările de mediaţie ale reginei Olandei şi ale
regelui Belgiei au avut loc în colaborare cu Papa. Fără a desvălui un secret, se
poate spune că Papa era mereu acela care neîncetat lua noui demersuri, îndemna
tot mereu alte puteri să intervină, deşi colaboratorii lui erau convinşi de zădăr­
nicia lucrului. Pius al Xll-lea nu voia însă să lase neîncercată nici o posibilitate
spre a salva pacea".
Deşi a prevăzut eşecul parţial, nu s'a temut de neizbândă...
După ce arată, apoi, că cea mai mare grije a Papei este convenţia dintre Ger­
mania şi Bolşevismul sovietic, — din cauza propagandei foarte dibace a bolşevis­
mului care a găsit în Germania necredincioasă cel mai bun teren pentru propa­
gandă, — ziarul „Basler Nachrichten" dă următoarea desminţire a acuzării de
„organizaţie politică" aruncată neîncetat în faţa catolicismului:
„Trebue să amintim mereu că Papa nu face politică, că, aşa cum singur
spune, este armat numai cu armele adevărului, că stă pedeasupra oricărei nă­
zuinţe după putere şi în afară de orice partid. Insă el are datoria, în calitate de
cap al Bisericii catolice, să vegheze ca să se pună o stavilă propagandei ateiste
ce se aşteaptă. Dacă Papa îndeamnă nu numai statele catolice să fie vigilente
şi să colaboreze, ci se adresează şi tuturor statelor cu adevărat creştine, atunci
aceste silinţe ale sale nu întrec cu nimic cadrele drepturilor sale".
AUG. POPA
MOARTEA CARD. ANGELO M. DOLCI
In după amiaza zilei de 13 Septemvrie c. s'a stins din vieaţă,
senin şi lin, cel ce fusese Eminenţa Sa Angelo Card. Măria Doici, de
neştearsă amintire ori pe unde i-a îndreptat paşii Pronia cerească
până la vârsta-i înaintată de peste şaptezeci de ani (1867-1939).
Cel care avea să fie, după dumnezeiască rânduială, Purpurat
al Bisericei Romane, a văzut lumina zilei într'o însorită zi de Iulie
(12) la Civitella d'Agliano (Italia), din părinţi nobili ce se trăgeau
din ilustra şi străvechea familie a Cenţilor de Montemarte, care
616
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-10
dăduse în Evul Mediu, şi de atuncia încoace mereu, atâtea stră­
lucite dovezi de alipire faţă de Biserica lui Hristos.
Tânărul patrician orvietan Angelo Doici a urmat chemarea ce-i
venia de sus şi, după isprăvirea cu distincţie a studiilor clasice, a
intrat la teologie unde, ca alumn al celebrei „Pontificia Accademia
dei Nobili Ecclesiastici" şi-a câştigat, iarăşi cu distincţie, titlurile
academice râvnite cu sârguinţă pilduitoare. A îost hirotonit preot
în 1890, înainte de a împlini vârsta canonică, iar după alţi zece ani
a îost consacrat episcop şi numit de Leo XIII la Gubbio. Şase ani
a cârmuit această eparhie cu tact, dar şi cu mână tare; suaviter
in modo, sed fortiter in re. De aci a trecut, ca arhiepiscop titular
de Nazianz, în America de Sud, în calitate de Delegat Apostolic
pentru Bolivia, Peru şi Equador. S'a dovedit şi în noua-i însărcinare
acelaş biserican roman dintr'o bucată care ştie că vieaţa înainte
de toate-i acţiune. Cât a stat în acele părţi de lume a organizat
ierarhia catolică şi a câştigat în toate cercurile de bunăcredinţă
simpatii îaţă de Roma. Tot organizator neîntrecut şi ierarh plin de
demnitate şi dragoste părintească s'a vădit mai apoi şi la Amalii,
în patria naşterii sale, ca arhiepiscop rezidenţial, de unde a plecat
petrecut de regrete unanime la Constantinopol, ca Delegat Apo­
stolic, în timpul războiului mondial.
Capitala turcească era tocmai terenul pentru care anevoie s'ar
ii aflat în acele vremuri de cumplire şi învălurare om mai potrivit
ca trimisul Romei. Faptul că Armenii n'au pregetat să-I numiască
„Mântuitorul Neamului" lor, iar Patriarhul din Fanar 1-a salutat ca
pe „îngerul Păzitor" şi al credincioşilor săi, nu numai a celor catolici,
e indestul de grăitor. Inaîară de grija şcoalelor şi a bisericilor celor
ce mărturisiau crezul Romei, dânsul avea cuvinte de mângâiere şi
găsia isvoare de miluire, pentru toţi nevoiaşii, fără căutare Ia îaţă.
Şi tot aşa purcedea când era cazul de intervenit pentru năpăstuiţi
de tot îelul. Şi trebue adaus îndată: Cuvântul său afla ascultare. Băr­
bat de talia lui Enver Paşa a ţinut să facă mărturisirea: „Dânsului
(Delegatului Apostolic Doici) nu i-se poate refuza nimic". (Osseruatore Romano, 15. IX. 39). — Aşa se explică şi ridicarea falni­
cului monument al lui Benedict XV în cetatea de pe malurile Bos­
forului, nu numai din contribuţiile creştinilor catolici şi necatolici,
ci şi dintr'a Turcilor, şi faptul că la inaugurarea acestui monument
a Capului Creştinătăţii a participat însuşi fiul Sultanului!
Pe noi Românii ne interesează însă în chip deosebit anii pe­
trecerii lui în România noastră ca nunţiu apostolic, în care răstimp
are el, şi toţi Românii de bine, bucuria să vadă puse la punct
două lucruri mari, de însemnătate istorică: încheierea Concordatului
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
617
cu Ţara noastră şi a Acordului cu privire la „Statusul Catolic
Transilvan". Obişnuit în lunga-i carieră diplomatică să i-se spună
da ori ba, şi nu să îie purtat cu vorba de Joi până mai apoi —
asta, chipurile, socotindu-se a îi diplomaţie subţire — a avut în cursul
pertractărilor dela noi şi momente iritante. Nici când însă n'a con­
fundat cutare trecător pela cutare minister cu însuşi Neamul Ro­
mânesc, pe care l'a iubit sincer şi constant totdeauna. Mai ales de
când a început să-1 cunoască în fii de-ai săi prinsonieri în Constantinopol, şi apoi la ei acasă, pe plaiurile României. Ne-a cunoscut
şi ne-a iubit. Insă, cum zice şi d. prof. Iosif Frollo, se poate spune
că „mai mult chiar decât ne cunoştea, Card. Doici ne iubea;
fie din afinitatea de rasă; fie din cauza calităţilor Românului,
printre cari blândeţa predomină; fie din propria lui blândeţă. Fapt
este că Em. Sa iubea sincer şi mult România şi pe Români". („Fa­
rul Nou" 24. IX. 39).
Această iubire nestrămutată ne-a purtat-o şi după ce Pius XI
în Martie 1933 l'a creat cardinal, până la moarte. Şi suntem siguri
(noi credem în comuniunea sfinţiior) că şi după moarte ne are dragi.
— Veşnică pomenirea lui!
D. N.
ÎNSEMNĂRI
Apel la conştiinţa lumii
Cu toată puterea şi cu toată autoritatea, P i u s X I I a lucrat pentru
pace. A î n c e r c a t tot c e se putea închipui, dela cruciada rugăciunii până la
demersurile diplomatice. — Cutremurat de durere, a trebuit s ă constate însă
zădărnicia stăruinţelor sale atât de înalte. A văzut, cu groază, apropierea
uraganului. Atunci a î n c e r c a t ultimul mijloc ce-i mai r ă m ă s e s e : apelul di­
rect la conştiinţa lumii. — Joi în 24 August 1939, la orele noastre 20, staţiunea
de radio-emisiune a Vaticanului a făcut să răsune peste văzduhuri şi să se audă
dela margini până la margini glasul înduioşat al Părintelui Creştinătăţii,
c a r e în numele lui Hristos ruga şi implora pe toţi să oprească îngrozitoarea
catastrofă, c e bătea la porţile lumii civilizate. Sguduitor prin simplitatea lui
adâncă, prin sinceritatea c e vibrează în fiecare frază, c a şi prin perspec­
tiva largă în c a r e aşează problema, mesagiul radiofonic al lai Pius XII, ros­
tit la o m a r e răspântie a vremilor, r ă m â n e un document uman de valoare
perenă şi un titlu de glorie — oricât de dureroasă — pentru Biserica Ro­
mei, pivotul cel din urmă al păcii mondiale. Iată, în traducere r o m â n e a s c ă ,
a c e s t cuvânt de însemnătate epocală:
„Un ceas de gravitate excepţională sună din nou peste marea
familie umană; ceas al hotărârilor cutremurătoare, de care nu se
poate desinteresa inima Noastră şi nu trebue să se desintereseze
autoritatea spirituală dată Nouă de Dumnezeu pentru a conduce
sufletele pe căile dreptăţii şi ale păcii.
Iată-ne deci, în mijlocul vostru, a celor ce purtaţi în aceste
618
CULTURA CREŞTINĂ
Nr. 9-10
clipe povara unei răspunderi atât de mari, pentrucă prin glasul
Nostru să auziţi glasul acelui Hristos care a dat lumii cea mai înaltă
şcoală de vieaţă, şi în care milioane şi milioane de suflete îşi pun
toată nădejdea acuma, în faţa primejdiei ce ameninţă, când numai
cuvântul Lui ar mai putea linişti toate vuetele lumii. Iată-ne stând
împreună cu voi, conducători de popoare, oameni de politică şi de
arme, scriitori, oratori de tribună şi de radio, şi cu voi toţi ceilalţi
cari aveţi autoritate asupra gândirii şi acţiunii fraţilor voştri şi cari
răspundeţi de soarta lor.
Ne-având nici o altă armă decât cuvântul adevărului, stând
deasupra competiţiunilor şi pasiunilor publice, Vă vorbim în numele
lui Dumnezeu, „dela care îşi trage numele tot neamul în cer şi pe
pământ" (Ef. 3,15), — în numele lui Isus Hristos, Domnul nostru,
care pe toţi oamenii i-a voit fraţi — în numele Sfântului Spirit,
darul Celui Preaînalt, isvor nesecat de iubire în inimi.
Astăzi când, în ciuda repetatelor Noastre îndemnuri şi a intesului cu totul deosebit pe care l-am arătat, se face tot mai apăsă­
toare teama de un sângeros conflict internaţional; astăzi când aprin­
derea spiritelor pare a fi ajuns la limita fatală care face să apară
iminentă isbucnirea groaznicului uragan al războiului — cu inimă
de Părinte adresăm un nou apel, cel mai călduros dintre toate, atât
guvernanţilor cât şi popoarelor. Rugăm pe cei dintâi ca, renunţând
la acuze, la ameninţări, la atâtea pricini de neîncredere reciprocă,
să încerce a împăca actualele conflicte prin singurul mijloc pro­
priu şi potrivit: prin înţelegeri comune şi leale. Iar pe ceilalţi, na­
ţiunile, le rugăm să încurajeze încercările de pace ale cârmuitorilor
lor, prin calm şi seninătate, îerindu-se de orice agitaţie disordonată.
Prin puterea raţiunii, şi nu prin aceea a armelor, se afirmă drep­
tatea; şi împărăţiile care nu se întemeiază pe dreptate nu sunt
binecuvântate de Dumnezeu. Politica depărtată de morală trădează
mai întâi pe cei cari o vreau aşa.
Pericolul e iminent, dar mai este încă timp. Nimic nu e pier­
dut dacă rămâne pacea; se poate pierde totul în răsboiu. — Să în­
ceapă, deci, oamenii a se înţelege; să înceapă a trata. Discutând
cu bunăvoinţă şi cu respect faţă de drepturile reciproce, vor vedea
că niciodată negocierile sincere şi rodnice nu exclud un rezultat
onorabil. Se vor simţi mari — mari cu adevărat — atunci când vor
vedea că, înecând glasurile pasiunii, colective şi private, şi dând
raţiunei drepturile sale, au cruţat sângele fraţilor lor şi şi-au ferit
ţara de crâncene nenorociri.
Facă Domnul, ca glasul Părintelui familiei creştine, — a acestui
„rob al robilor" care poartă în mijlocul omenirii, nevrednic dar
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
619
real, persoana, cuvintele, autoritatea lui Isus Hristos — să aîle pri­
mire binevoitoare în minţi şi în inimi. Să Ne asculte cei tari, pentruca să nu ajungă slabi prin nedreptate. Să Ne asculte cei puter­
nici, pentruca puterea lor să nu fie spre distrugere, ci sprijin pentru
popoare şi razim al liniştii în ordine şi muncă.
Ii implorăm, prin sângele lui Isus Hristos, a cărui putere bi­
ruitoare a lumii a fost însăşi blândeţa, în vieaţă şi în moarte. —
Implorându-i, ştim şi simţim că avem cu Noi pe toţi cei drepţi cu
inima; pe toţi cei ce flămânzesc şi însătoşează de dreptate; pe
toţi cei cari au şi început calvarul durerilor pentru răutăţile vieţii.
Avem cu noi inimile mamelor care bat cu a Noastră; pe taţii ne­
voiţi a-şi părăsi familiile; pe toţi cei care muncesc şi nu ştiu; pe
toţi inocenţii ameninţaţi de primejdii înfiorătoare; avem pe toţi ti­
nerii, cavaleri generoşi ai idealurilor celor mai pure şi mai nobile.
Cu Noi este şi inima acestei bătrâne Europe, care este rodul
credinţii şi geniului creştin. Cu Noi omenirea întreagă, care aşteaptă
dreptate, pace, libertate, nu fierul care ucide şi distruge. Cu Noi este
şi Hristos, care a făcut iubirea frăţească poruncă fundamentală şi
solemnă, însăşi substanţa religiei sale şi promisiunea mântuirii pen­
tru singuratici şi pentru naţiuni.
Bine ştiind, de încheere, că străduinţele omeneşti nimica nu
pot fără ajutorul divin, chemăm pe toţi creştinii să-şi înalţe privi­
rile spre cel Preaînalt şi să ceară dela Domnul, ca darul Lui să se
reverse din belşug peste această lume sbuciumată; să potolească
mâniile, să împace inimile şi să răsară peste toţi strălucirea zorilor
unui viitor mai senin.
In această aşteptare şi în această nădejde, împărtăşim tuturor,
din toată inima, părinteasca Noastră binecuvântare", (ap.)
*
E m i n e s c u şi t e o l o g i i
r o m â n i uniţi din
Viena.
Bătrânii, cari pleacă dintre noi, duc cu sine o foarte bogată
experienţă şi o oţelire ce nu se mai găseşte astăzi; dar mai în­
groapă şi atâtea amintiri preţioase, cari ni-i prezintă în o lumină
neasemănat mai strălucită, decât cum îi cunoaştem noi.
Da, căci bătrânii, cari ne-au părăsit, aveau o altă educaţie
sufletească, decât lumea de astăzi: vorbeau foarte puţin despre
sine şi despre activitatea lor. Iar dacă cineva avea curajul să po­
menească lucruri privitoare la ei, nu le ascultau bucuros. Mi-aduc
aminte, că înainte cu 33 ani, se vorbea în Ardeal, că metropolitul
Mihâlyi a intervenit la primministrul Bânffy în favorul comitetului
naţional român, care era închis în temniţele din Vacz şi Seghedin.
CULTURA CREŞTINA
într'o seară, fiind la cină cu răposatul metropolit, am spus în auzul
lui Iacob Popa, Iuniu Brut Micii, Nicolae S. Aron şi Aurel Vodă, —
cari toţi s'au dus în lumea cealaltă, — ce se vorbeşte: „că anume
Excelenţa Voastră ar fi zis, că nu iese din cabinetul ministrului,
până ce nu-i promite, că va merge la Viena, şi va propune împă­
ratului agraţierea tuturor membrilor comitetului naţional. La câtăva
vreme, după agraţiere, întâlnind pe Escelenţa Voastră primministrul
numit, v'a zis: Mikor Balâzsfalvâra gondolok, borsodzik a hâtam.
(Când mă gândesc la Blaj, mă cuprind fiori); la care Escelenţa
Voastră ar fi răspuns: Dar dacă ai şi locui în Blaj?" La aceasta
încercare de a afla din gura celui mai competent deplinul adevăr,
n'am primit nici un răspuns.
Aşa pleacă bătrânii, ducând cu ei atâtea şi atâtea lucruri fru­
moase, pe cari nu le vom cunoaşte, decât în lumea cealaltă, din
cartea vieţii.
Au murit toţi preoţii noştri, cari au avut norocul să-şi facă stu­
diile la universitatea din Viena, ca interni ai Seminarului Sfânta
Barbara. Graţie prezenţei noastre la Viena, şi fraţii din cealaltă
strană puteau urma cursurile şi lua grade la facultatea de teologie
catolică, doar alta nici nu era la Viena. Popasu, Popea, doi episcopi distinşi, ar putea spune multe ce noroc au avut cu teologii
noştri la Viena. Chiar Gheorghe Lazar ar fi putut scrie cele mai
plăcute amintiri din acest timp, când a fost student la facultatea
de teologie din Viena.
Domnul profesor Raşcu, în frumosul său studiu despre legă­
turile ce le-a avut Eminescu cu catolicismul, nu aminteşte izvorul
principal catolic, din care s'a adăpat acest mare gânditor. Eminescu
era în cele mai bune relaţiuni de prietenie cu teologii români uniţi
din Viena.
Fostul paroh al Teiuşului, Gregoriu Serbu, cum îşi scria nu­
mele acest mare latinist, care la vârsta de 70 de ani mai vorbea
încă fluent latineşte, decedat în 1909, mi-a spus, că Eminescu ve­
nea adeseori la teologii noştri din seminarul Sfânta Barbara, unde
şi-a făcut seminarul şi el, şi mânca adeseori cu ei. — Dovadă des­
pre prietinia lui Eminescu cu teologii noştri vienezi se poate vedea
şi astăzi.
In anul 1873, guvernul unguresc nu a mai permis teologilor
români şi ruteni să meargă şi mai departe la Viena pentru a urma
cursurile facultăţii de teologie, căci, între doi străini, Austriacii şi
Ungurii, cei dintâi ne erau neasemănat mai binevoitori. Apoi, fa-
Nr. 9-10
CULTURA
CREŞTINA
621
cultatea de teologie din capitala imperiului avea profesori mult mai
distinşi, cari aveau curajul să spună la lecţii vorbe usturătoare pentru
stăpânii noştri, bazându-se pe doctrina dreptului natural. Pe cele­
lalte popoare le-a lăsat guvernul unguresc să-şi trimită clericii la
Viena, unde trebuiau să stea în Pazmaneul condus în spiritul de
acasă. In urma acestei oprelişti, teologii noştri dela Viena s'au
mutat la Budapesta, aducând cu ei biblioteca. Eu am văzut, cu ochii
mei, în această bibliotecă două ori trei volume istorice dăruite de
Eminescu teologilor noştri, cu dedicaţie. Ştiu că erau istorice, titlul
lor nu-1 mai ştiu.
Societatea academică „Salba" n'a mai fost îngăduită să func­
ţioneze, şî doar biblioteca, unde se ţineau şi cursurile de liturgică
şi tipic, mai era singurul loc, unde se puteau aduna Românii. Această
bibliotecă a primit un regulament, aprobat de marele metropolit
Dr. Ioan Vancea. In temeiul acestui regulament, când biblioteca
teologilor români din seminarul central budapestan nu ar mai putea
servi acestei destinaţiuni, ea trece în proprietatea Seminarului teo­
logic din Blaj.
*
Bolşevismul şi-a făcut ravagiile şi prin seminarul central din
Budapesta. Biblioteca noastră a fost aruncată prin pod, şi ştiu, că
părintele Pelle, dela Orade, a salvat ce a putut. Sper, că Blăjenii
şi-au validat dreptul asupra bibliotecei, şi vor fi adus-o acasă; ea
merită acest lucru, căci cuprindea volume foarte preţioase. Intre
cărţile salvate aş dori să văd, ori măcar să ştiu, că sunt şi volu­
mele dăruite de Mihail Eminescu prietenilor săi din Viena, cari şi-au
împărţit bucătura cu el. Eminescu a fost sărac în toată vieaţa. Căr­
ţile, ce le-a cumpărat, erau într'adevăr din ceeace şi-a tras dela
gură. De aceea dovada de prietenie arătată teologilor noştri, e de
mare preţ: (Ep. Ioan Bălan).
*
Hârtii făgărăşene
In arhiva parohiei unite din Făgăraş am dat de unele hârtii
importante. Intre ele sunt şi două circulare dela episcopii Rednic
şi Maior, pe cari le-am descifrat şi transcris cu litere latine laolaltă
cu colegul Vaier Literat, profesor la liceul „Radu Negru" deacolo.
I. C a t e h i s m
unit.
Aşa am botezat circularul
Atanasie
Rednic:
din 25 Martie 1768 al episcopului
„I(ubite) în H(risto)s Frate,
Veţi cerca neuniţii în ce sat s'au lăsat de unire din anul 1761,
CULfURA CREŞTINA
622
Nr. 9-iO
s'au fost oprit să nu se primească mai mult în partea neuniţilor şi
aceasta găsindu-se, cu protestaţie în conscripţie o veţi însemna şi
pe preoţii cei neuniţi cu acel prilej îi veţi opri ca unora ca acelora
să nu îndrăznească a le sluji. Iar pe credincioşii noştri şi pe cei
neuniţi, după învăţătura care aici mai jos se dă şi mai înainte de
întrebare şi la vremea întrebării, cum ar trebui să se răspundă din
cărţi, care acolo se numesc, îi veţi învăţa.
Fii blagoslovit
Al frăţiei tale
Blaj 1768 Martie 25
umilit în Hs slugă:
Athanasie m. p.
Formele de întrebări cu răspunsuri pentru credinţa sfintei uniri:
In(trebare) întâia: De ce lege eşti?
R. De legea grecească, care o au aşăzat sfinţii părinţi şi ar­
hierei la săboru din Nicheia 318 şi alte sfinte săboară şi dela Roma
0 au primit, în Mineiu dela Râmnic 1737 Iulie 17 peasna 4, stihira
întâi, list 505.
In. 2. De care biserică te ţîi?
R.: De biserica răsăritului cea unită: In Ohtoih, glas 8 la troicinic peasna 9.
In. 3. De cari arhierei şi popi te ţîi?
R. De arhiereul şi preoţii din Ardeal, în prav(i)la glas 391
list... zic uniţi, în Mineiu dela Râmnic Iunie 8, carii au bl(a)go(s)lovenie
(dela) patriarhul Romei până în ziua de astăzi. In Pravila săbor
dela Antiohia Glav list 481.
In. 4. Dar unit eşti?
R. Pravoslavnic unit cu arhiereul unit; în Mineiu dela Râmnic
Iunie 4 Ia (un cuvios ?) li(s)t 460 şi la un arhiereu peasna 2 stih
1 şi iar 30. In sinaxar li(st) 381.
In. 5. Dar cu cei dela Apus, sau cu patriarhul Romei unit eşti?
R. Sânt însă unit în credinţă, precum şi sfinţii părinţi dela
Răsărit au fost uniţi cu cei dela Apus întru o unire a credinţei, în
Penticostariu dela Râmnic în Dumineca tuturor sfinţilor la litie, sti­
hira întâi şi la sinaxar li(st) 220, s'au unit sufleteşte în cuvântul
dării şi al primirii învţătorilor credinţei, în Penticostariu în Mier­
curea înjumătăţirii seara la stihovnă şi în Apostol luni, 22 după
Rusalii şi în Mineiu August 31 peasna 9 st. 5 list 573.
In. 6. Dar în obiceiurile legii unit eşti cu cei dela Apus?
R. Intru acelea nu sunt unit, precum şi Domnul Hs n'au fost
uni(t) cu oa(menii), la un cuvios mucenic peasna 7 bogorodicina.
Iarăşi grecii cu jidovii... (nu au fost) uniţi în lege, ce numai în ere-
CULTURA CREŞTINĂ
Nr. 9 10
623
dinţa, în Apostol vineri a 5 săp. dup... precum şi călugării cu mi­
renii în obiceiuri nu sunt uniţi, ce numai (în credinţă).
In. 7. Cine au făcut această unire ?
R. Dnul Hs, în Triod Dumineca 1 a Postului peasna 1 stih 1
poruncind unirea să o învăţăm. In Apostol Dumineca după Bgovlen(ie) 179 şi să o păzim. Dumineca 22 list 191, rândul al 5-lea.
In. 8. Când s'au făcut această unire?
R. Deodată cu legea, iar aici în Ardeal s'au înoit pe vremea
vlădich(ii) Tanasie caşi în vremea Apostolilor, în Penicostariu, Du­
mineca) seara la stihovnă, slava glas 8 list 188.
In. 9. Pentruce te mărturiseşti a fi unit?
R. Pentruca să-mi mântuesc sufletul, în Penticostariu în locul
mai s(us nu)mit, în Dumineca a 8, precum şi Domnulu Hs au zis
că cei dela (Apus) şi cei dela Răsărit se vor odihni întru împărăţia
cerurilor. I n . . . Dumineca 4 după Rusalii.
In. 10. Dară neunit pentruce nu te mărturiseşti?
R. Pentrucă neunirea sau stricat spre pedeapsa oamenilor, în
Penticostariu, în locul mai sus numit şi neunirea ca un eres îm­
potriva un(irii) o au surpat Gavriil Arhanghelul, în Mineiu Noemvrie
8, peasna 1 la canonul... stih. 3.
In. 11. Pofteşti a avea vlădică care nu-i unit cu patriarhul
R(omei) ?
R. Nu poftesc, pentrucă oamenii, cari nu sânt supuşi episco­
pului Romei) sânt schizmatici şi pravila nu sloboade să poftim şi
să ne supunem subt episcopi noadevăraţi, glava 96 şi 96 dela Cartaghena şi sfântul Vasile, canon 1, iar episcopii adevăraţi sunt aceia,
cari au darul şi îndreptarea sa dela Patriarhul dela Roma până în
ziua de astăzi. Intralt chip sânt schizmatici sau eritici, canon 4 al
Saborului dela Sardichia şi Antiochia, şi canon 1 dela Săbor dela
Ţarigrad în Prav(i)la list 653".
Aşa îşi instrueşte credincioşii fericitul episcop Anastasie Rednic,
despre care scrie Clain, că nu voia să îngădue nici o latinizaţie.
Aceasta se vede şi din răspunsurile dela întrebările 5 şi 6.
I I . C o m i s i i l e E x c e l e n ţ i i S a l e D o m n u l u i D o m n G. G. M a e r
de Sarvad
date în anul 1774, 27 dec. precum mai jos vor urma:
Cinstite în Hs Frate,
Din chesaro crăescul decretum din anul acesta zile 27 Iulie
din Beci primit şi nouă acum întâia zi Oct. (?) prin c. crăescul Gobernium afară dat, şi prin toată ţara Ardealului publicăluit, vei ve­
dea frăţia ta cum şi ce ne porunceşte preamilostiva Maica împă­
răteasa. Adecă:
624
CULTURA
CREŞTINA
Nr. §-10
întâi: Când se va întâmpla undeva să se prinză cineva dintre
mireni, pentrucă sau lăpădat de pravoslavnica credinţă şi alte ase­
menea răzvrătiri şi pizmătăcii au îndrăznit a face şi pentru aceea
sau prins şi sau dus la robie: Ni se porunceşte nouă milostiveşte,
ca să poruncim preoţilor şi învăţătorilor noştri celor pravoslavnici
pe unii prinşi ca aceia să-i cerceteze în temniţă, să-i dojenească
părinteşte şi să-i înveţe temeiul pravoslaviei.
A doua: Preoţii carii s'ar găsi făţarnici, cu 2 feţe şi nici calzi
nice reci, carii numai dela limbă, iară nu dela inimă s'ar afla a
mărturisi unirea credinţii, pe unii ca aceia Arhiereul tare să-i canoniască întru a sa prinsoare.
Aceasta aşa fiind şi poruncindunisă ca să vi le vestim, frăţia
ta după datorie vei vesti şi poblicălui tuturor preoţilor şi poporenilor dintru aceea eparhie, ca să-şi arate aceasta slujbă sau diregătorie creştinească, spre acei mişei prinşi fie aceia popi, fie mi­
reni; fie cine o fi şi aceste punctumuri preoţii să şi le ia în scris;
pentru mai mare aducere aminte de această legătură a sa, aitmintrelea să nu fie. Fii blagoslovit. Din Făgăraş, din Făgăraş ), dela
Mitropolie 27 Dechemvrie 1774.
1
A d e v ă r a t părinte
Vlădica Gri. Maer m. p.
Aceasta comisie sau cetit întramândouă eparhiile a Vineţii şi
a Făgăraşului în a(nul) 75." — Dupăceasta e alta „comisie" datată tot
din Făgăraş în 20 Ian. 1775 de episcopul „Vlădica Gri. Maer", în
care dă instrucţii, cum să se cerceteze şi examineze clericii şi das­
călii, cari se recomandă a fi preoţiţi. (Octavian
Popa).
*
Ceva despre purgator
Cu sincera dorinţă de a ne convinge despre adevăr şi de a
părăsi rătăcirea papistaşă, am început citirea articolului „Raportul
dintre rugăciunile pentru cei morţi şi purgator" publicat de preotul
Vasile Coman în „Revista Teologică" (Oct.—Nov. 1939). Durere, nu
ne-am atins scopul.
Un preot ortodox, fie măcar şi profesor la liceul din Braşov,
poate scrie multe de toate. Dar o revistă teologică, redactată de
corpul profesoral al unei academii teologice, nu poate publica orice.
Adecă o poate face, cum a mai făcut-o şi altă dată, dar nu-i şade
bine. Mai ales să evite ereziile, oricât de dragi îi sunt protestanţii.
*) Repeţirea e şi în original. Se vede, că episcopul Maior în timpul acela
era în Făgăraş, la Mitropolie, cum se numia pe atunci Făgăraşul.
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
625
De altă parte să nu publice mirozenii, la a căror citire rămâne
gură-cască şi cel din urmă popă dela sate. (Fireşte, toate acestea
nu ne importă pe noi, vor zice ei! Totuşi, ne importă, fiindcă se
face direct cu ascuţiş împotriva noastră!)
Ca să-şi convingă pe cititori, că nu există purgator, decât raiu
şi iad, şi rugăciunile pentru morţi totuşi au rost, autorul articolului
de care vorbim afirmă, că prin rugăciunile noastre se ajută sufle­
tele din iad: „Mântuirea din iad este cu putinţă până la judecata
din urmă". Asta, în baza „Mărturisirei ortodoxe" a lui P. Movilă,
care spune, că până la judecata din urmă „sufletele cari se află
în raiu şi în iad, n'au primit o deplină şi definitivă răsplătire".
Această doctrină, de fapt adoptată de întreagă Biserica ortodoxă
(înţelegeţi: la 600 ani după desbinarea de Roma, Biserica ortodoxă
şi-a văzut precizată doctrina ei, nu prin vre-un sinod ecumenic oa­
recare, ci prin un mitropolit al Chievului, care, din întâmplare, a
fost Român!), dar cu ce justifică acest titlu provizor? Oare nu se
spune categoric în Evanghelia din Dumineca V d. înălţarea sfintei
Cruci: că „între noi şi între voi prăpastie mare s'a întărit, încât
ceice ar voi să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să
treacă la noi". Asta orice ostaş al Domnului o va înţelege, aşa
că nimeni, ajuns odată în iad, nu mai scapă de acolo, nici din raiu
nu va mai fi dat afară!
Iar povestea cu starea provizorie, până la judecata din urmă,
o dă de gol aceeaşi Evanghelie, în care se arată, că atât Lazar,
cât şi bogatul cel nemilos, numai decât după moarte şi-au luat răs­
plata definitivă: unul raiul, celalalt iadul! Nici nu se putea altcum.
O spune clar Scriptura: Dat este omului să moară odată, iar după
aceea judecata!
Că în teoria Purgatorului, judecata universală nu ar mai avea
nici un rost, e o chestie de amănunt, pe care, ca multe altele, sulevate în articol, nu le pricepe preotul Coman. Tot aşa, din nepri­
cepere, confundă pasagii scripturale din Vechiul Testament, dându-le înţeles ca în Noul Testament. De aceea susţine, că trebue să
ne rugăm şi pentru ceice au murit în păcate de moarte. Dacă au­
torul cunoştea lucrarea „Cultul morţilor" de Dr. Ion Zugravu, (Cer­
năuţi, 1937) ar fi fost mai precaut. Acesta adecă invoacă 1 Ioan
5,16, unde se spune că pentru cel cu păcate de moarte să nu te
rogi; dar adaugă: „Cum noi nu putem şti, cari au murit cu păcate
de moarte şi cari nu, ne rugăm pentru toţi"! (Pag. 39).
De fapt, doctrina ortodocşilor e — în opoziţie la Purgator —
că prin moarte încetează posibilitatea personală de îndreptare, că
sufletul nu mai poate colabora, nici chiar negativ, prin suferinţe,
$
CULTUftA dRlşTîNÂ
Nr. 6-10
Ia ispăşirea păcatelor sale. Dar aceiaşi ortodocşi uită că Domnul
a vorbit despre locul, unde vei fi închis şi nu vei scăpa, până ce
îţi vei fi plătit şi bănuţul cel din urmă. — Va să zică după aceea
scapi!
Sigur însă că numai prin intermedierea celor de pe pământ
se mai pot ajuta cei morţi. Dar ce va fi de sufletele celor ce nu
au cine să intervină în favoarea lor ?
Şi cu toată teoria lui exclusiv intervenţionistă, autorul nostru
alimentat de protestanţi (cari, altfel, neagă chiar şi intervenţia sfin­
ţilor!), are obrazul să spună, că teoria purgatorului „a dat naştere
acelor faimoase comercializări
cu indulginţele, pentru dobândirea
mântuirii. După această dogmă nu e greu păcătosului să dea aur
şi să capete fericirea şi păstorului de a primi aur şi de a împărţi
fericirea".
Ei bine, fiindcă începutul protestantismului se pune în legătură
cu distribuirea indulginţelor în favoarea bisericii „Sf. Petru", de
către Tetzel, o vom spune, că indulginţele vor fi dat naştere şi la
abuzuri în evul mediu, vor fi fost ele un mijloc de asanare a fi­
nanţelor statului papal (vezi: Le XVI-e siecle, colecţia „Clio", Paris
1934), dar în ce sens? In sensul că dacă bugetul era epuizat, pen­
tru construirea de biserici se recurgea la oferte generoase, cum se
face şi azi, pe o linie atât de întinsă. Niciodată însă papii sau Bi­
serica apuseană nu-şi pot reproşa că ar fi făcut cu indulgenţele,
ceeace au făcut patriarhii ortodocşi cu patamalele: le vindeau pe bani
grei (40—70 zloţi, în secolul XVIII!), îi asigurau pe creştini de liber
parcurs până în cer, ba îi trimiteau chiar scrisoare sfântului Petru,
în interesul protejatului pentru bani! Iar banii intrau în pungile păs­
torilor !
Deci: când scrieţi împotriva catolicilor, scrieţi cu mai multă
precauţie. — Şi credeţi în purgator, până nu e târziu! (nb.)
*
O precizare necesară
In numărul său din 15 Oct. „Biserica şi Şcoala" dela Arad se
opreşte şi la „Cultura Creştină" de pe Iulie—August. Nu-i place ce
s'a spus acolo despre „Marcu al Efesului". Preţueşte, în schimb,
articolul „In lumina Florenţei", „pentru tonul sincer irenic şi de bună­
voinţă în care e scris". Reproduce apoi, din acest articol, pasajul
în care se arată că „astăzi depărtarea dintre Roma şi ortodoxiile
orientale e mai mare decât la 1439..." (pg. 390); pentrucă să închee cu această observaţie; „Aşa este, iubiţilor. Faceţi să dispară
toate aceste piedeci, pe care e atât de frumos să le recunoaşteţi
Nr.
§40
CULTURA
CREŞTINA
627
şi unirea de noi toţi dorită se va face automat, fără discuţii inu­
tile şi fără concilii ca cel dela Florenţa".
Ne place să credem că această remarcă este şi ea de „bună­
voinţă" şi „sincer irenică". In cazul acesta o primim cu plăcere,
întreg articolul nostru, de altfel, n'a avut alt rost decât să arate
imperioasa datorie a tuturor creştinilor adevăraţi de a munci din
toate puterile la înlăturarea piedicilor şi la limpezirea căilor unirei
celei mari poruncită de Mântuitorul. — La această muncă îi Invităm
însă şi pe fraţii ortodocşi, fiindcă şi lor le sună porunca lui Hristos,
şi fiindcă unirea presupune bunăvoinţă şi spirit irenic în amândouă
stranele, nu numai într'una.
S'ar schimba însă situaţia dacă fraţii ar îi intenţionat să stre­
coare în cele câteva rânduri, la aparenţă inoîensive, un sens cu
totul strein de articolul nostru. Invitarea ce ni-o adresează de a
face să dipară toate aceste piedici, pare a presupune că stă în
puterea noastră singură a îace această ispravă, întrucât, adecă,
deosebirile şi piedicile existente n'ar îi decât abateri ale catolicis­
mului dela învăţătura ortodox-orientală, rămasă neschimbată. Este
limpede, că o astîel de interpretare a scrisului nostru ar ii o răs­
tălmăcire lipsită cu totul şi de „bunăvoinţă" şi de bunăcredinţă.
Noi am constatat deosebirile iară a trece în amănunte. Am arătat
totuşi, sumar, că cele mai multe din ele sunt realităţi îireşti care
„departe de a desiiinţa, nu îac decât să desăvârşască" — prin va­
rietate — „unitatea Bisericii". Că în înseşi articolele de credinţă,
în dogmele pe care ortodoxiile orientale nu le acceptă, cine are
dreptate — asta-i altă poveste şi altă temă de discuţie. In cerce­
tarea ei intră şi acel element care se chiamă legitima, fireasca şi
necesara evoluţie a dogmelor, care desigur nu e străină nici de confraţii dela Arad.
Credem însă că scurta lor notiţă n'a avut nici o astfel de in­
tenţie piezişă. De aceea nu mai continuăm, ci cu toată bunăcre­
dinţă îi invităm la frăţească împreunălucrare întru risipirea neînţe­
legerilor şi la înlăturarea piedecilor „care par a ne despărţi", (ap.)
*
Călugări
inventatori
Toate ştiinţele vrednice de acest nume şi-au aflat în mănăs­
tirile catolice nu numai admiratorii dela distanţă, ci şi cultivatorii
lor pricepuţi şi pasionaţi, cari şi-au câştigat merite nepieritoare prin
aportul lor pozitiv la promovarea ştiinţelor şi prin rezultatele prac­
tice, concretizate în invenţii de imediat folos pentru omenime. —
într'o vreme când se încearcă a se vorbi peste umăr despre pres8*
628
CULTURA CREŞTINA
Nr.
§M
taţiile călugăreşti de ceva utilitate palpabilă şi pentru lumea dina­
fară mănăstirilor, e bine să se ştie c ă :
Dominicanul Alexandru de Spina (veac. XIII) a fabricat cele
dintâi lunete şi că cel dintâiu care a lecuit suferinzi cu ajutorul
chimiei a fost benedictinul Blasius Valentin. Minunea veacului XIII,
franciscanul Roger Bacon află praful de puşcă cu mult înaintea lui
Swartz, care, dealtminteri, era şi el ieromonah, benedictin. Acelaşi
Roger Bacon lupa, telescopul şi oglinda care, concentrând razele
solare aprinde becurile din jurul ei (miroir ardent). Tot a lui Roger
Bacon află a fost şi ideea ce 1-a stăpânit pe Cristofor Columb şi a
dus la descoperirea Americei. Luminatul cu gaz e invenţie jezuită şi
cel care a înfiinţat cea dintâi societate de gaz, în 1815, la Preston,
este jezuitul Dunu. Primul paratrăznet 1-a construit
premonstratenzul
Prokow-Diwish dela Brenditz (Moravia). Unul dintre Fraţii misericordieni din Austria, Celestin Opitz, a aplicat în 6 Febr. 1847, pentru
primadată în analele medicinei, narcosa. Cel dintâi dela Aristotel
încoace ( f 322 înainte de Hristos) care a făcut studii serioase ştiin­
ţifice de botanică, mineralogie şi zoologie, e dominicanul Sf. Albert
Marele ( f 1280) dascălul sf. Toma de Aquino. Lui i-se datoreşte
descoperirea arsenicului şi a cositorului (stanum). Pompele pentru
stingerea incendiilor laudă ingeniositatea monahilor cisterciţi. Cele
dintâi meteorografe (unelte ce slujesc la notarea schimbărilor me­
teorologie ale vremii) sunt opera iezuitului Angelo Secchi, precum
tot jezuit e şi acel P. Lanaca care a descoperit, în 1887, metoda
de a-i învăţa pe orbi să cetească. Microscopul e o invenţie a /eromonahulul Magnon, iar aerostatul, la 1772, a altui călugăr catolic:
V. Dessorges.
Să nu se peardă din vedere că toate aceste prestaţii aparţin
terenului ştiinţelor naturale şi privesc o seamă de invenţii de na­
tură practică. Cine va fi în stare însă să înşire tot ce au făcut
robii celor trei juruinţe monahale, pentru celelalte ştiinţe, ca de
ex. pentru teologie, filosofie, istorie, sociologie, etnologie, arheo­
logie, ş. a. ? (dn.)
*
C e v a d e s p r e „asasinatul politic"
Toată lumea civilizată a rămas profund emoţionată la vestea
fiorosului asasinat a cărui victimă a fost regretatul şi atât de valo­
rosul fost preşedinte al consiliului nostru de miniştri, Armând Câlinescu. Durerea şi consternarea generală n'a întârziat a se manifesta
pretutindeni în forme induioşetoare.
Deosebit de impresionantă atitutinea Vaticanului. Crimele şi
violenţa nicăiri nu produc durere atât de simţită ca tocmai în a-
CULTURA CREŞTINA
629
ceasta inimă a omenirii de unde se vesteşte iubirea evangelică.
Iar aci era vorba nu numai de o tragedie umană, ci şi de un asa­
sinat politic, cel mai detestabil şi mai primejdios decât toate. Dar
adevăratul creştin caută să tragă învăţături de îndreptare pentru
viitor chiar şi din astfel de întâmplări sguduitoare. — In acest sens
comentează tragicul eveniment semioîiciosul Vaticanului, L'Osservatore Romano, în numărul său din 23 Septemvrie 1939, în urmă­
toarele rânduri deosebit de cuprinzătoare:
„Acest nou delict — culpă originală a politicei despărţită de
morală şi legată de principiul scopului care justifică mijloacele chiar
şi dacă scopul e răsbunarea iar mijlocul sânge şi moarte — are,
ca atâtea altele, substanţa şi caracterul corespunzetor inexorabilelor
porniri sectare; împărtăşeşte cu toate celelalte ceeace agravează,
în loc de a justifica ori absolvă, delictul politic faţă de cel comun;
Ceeace-I porneşte şi îl decide nu este o isbucnire pasională ira­
ţională, adese neaşteptată şi inconştientă, ci o perversiune preme­
ditată a raţiunii care-1 concepe ca un drept şi ca o datorie, îl
legitimează ca pe un act de dreptate şi de eliberare, îl exaltă ca pe
o virtute, îl cinsteşte ca o faptă de eroism, ca un gest istoric.
Astfel, delictul politic nu este numai o ofensă adusă legii divine
şi umane, ci şi legii de ordine şi conservare socială. Intre toate
delictele cel mai crâncen şi cel mai dezastros.
Asasinarea Preşedintelui de consiliu român apare cu atât mai
sinistră şi ameninţătoare, cu cât fondul pe care se desemnează
tragica scenă pare mai vijelios. Astfel el arată cum, în toate pla­
nurile şi sectoarele convieţuirii obşteşti unde se întunecă lumina,
gândirea, morala creştină, societatea însăşi nu mai are frâne civile
nici sentimente umane. — învăţături sdrobitoare date de Dumne­
zeu în exemple irezistibile. Ale recunoaşte şi ale accepta e, în defi­
nitiv, singurul mare folos pe care societatea îl poate trage din
îngrozitoarele încercări prezente.
La durerea generală care porneşte din toate părţile, în legă­
tură solidară de doliu, spre poporul român, se uneşte, simţită pro­
fund şi religios, durerea noastră", (ap.)
NOTE
Despre
LITERARE
literatura ardeleană
de
azi.
Mişcarea literatură din Ardeal din ultimii zece ani a trecut
din reviste în volume şi a impus în literatură câteva nume care
reprezintă reale valori...
Acest fapt a determinat apariţia câtorva lucrări de sinteză,
care urmăresc prezentarea şi aprecierea fenomenului literar arde­
lean, precum şi evidenţierea forţelor creatoare ale acestei mişcări.
Ne oprim la lucrarea d-lui George Popa: Literatura
ardeleană
de azi (Editura Lanuri. Mediaş, 1939). Este o lucrare de imformaţie
şi explicare a vieţii literare ardelene, care merită să fie recoman­
dată publicului nostru cu cea mai mare insistenţă. Pe lângă ca­
racterul ei informativ, lucrarea d-lui George Popa mai face şi o utilă
operă de propagandă. Elanul şi încrederea în forţele acestui pă­
mânt, care stau de veghe lângă fiecare rând al acestei cărţi, va
determina, poate, în marele public un interes mai viu pentru ope­
rele şi autorii de care se ocupă. Suntem prea obişnuiţi să trecem
cu nepăsare pe lângă lucrurile care vor constitui mândria noastră
de mâine şi certificatul cel mai autentic al forţelor noastre de viaţă...
In lucrarea d-lui George Popa sunt trecuţi în revistă şi ca­
racterizaţi scriitorii tineri din Ardeal care s'au manifestat după
anul 1930, revistele şi grupările literare. Se amintesc scriitorii
consacraţi care au arcuit peste cerul vieţii noastre literare un
curcubeu de culori din care au împrumutat toţi scriitorii tineri din
Ardeal. E vorba de Lucian Blaga, Aron Cotruş, Liviu Rebreanu
şi Ion Agârbiceanu. Urmează o serie de poeţi tineri, publicaţi în
volum sau cu o asiduă frecvenţă în reviste, cari merită să fie re­
ţinuţi : George Boldea, Emil Giurgiuca, Teodor Murăşan, Ion Th.
Ilea, Ştefan Baciu, Aurel Marin, Vlaicu Bârna, V. Copilu - Cheatră,
Mihai Beniuc, Ion Moldoveanu, Radu Brateş, C. S. Anderco, Nicolae Rusu, Radu Stanca, Dimitrie Danciu, I. O. Suceveanu. Tot aici
trebue amintit autorul lucrării, d. George Popa, poetul acelui ad­
mirabil volum de poeme Plecarea spre legendă, premiat de Socie­
tatea Scriitoriilor Români în 1936.
Dintre prozatori (studiul şi eseul, nuvela şi romanul) se
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
631
mintesc: D. D. Roşea, Grigore Popa, V. Beneş, Traian Herseni,
Emil Cioran, C. Sudeţeanu, Zevedei Barbu, Septimiu Bucur, Bucur
Ţincu, N. Ladmiss—Andreescu, Victor Papilian, Pavel Dan, Mihail
Axente, Ionel Neamtzu, Mircea Alexiu, Ion Vlasiu ş. a.
Din domeniul cercetării literare şi criticei sunt menţionaţi:
Ion Breazu, Olimpiu Boitoş, Octav Suluţiu, Romulus Demetrescu,
Ion Chinezu, Nicolae Albu.
Deşi scriitorii înşiraţi mai sus sunt în plină elaborare şi evo­
luţie şi, mai ales asupra unora dintre ei, e greu să se facă apre­
cieri sigure, — totuşi eflorescenta literară din Ardeal, de după
1930, e semnul unei bogăţii spirituale care se va manifesta amplu
în opere de artă. Poate că nu e departe timpul când va veni ia­
răşi momentul Ardealului în cultura românească. Patrimoniul nostru
cultural numără scriitori care sunt o superbă mărturie a posibili­
tăţilor creatoare ale Ardealului: Slavici, Coşbuc, Goga, Agârbiceanu,
Rebreanu, Blaga...
Aşa că e îndreptăţită credinţa d-iui George Popa: „Credem
într'o isbândă a literaturii ardelene, într'o mare isbândă, care să se
înscrie în continuarea unei glorioase tradiţii niciodată desminţită,
tradiţia acelui Ardeal plin de putere şi de viaţă şi creator de mare
istorie". Credinţa şi avânturile noastre vor pregăti, în orice caz,
atmosfera favorabilă apariţiei marilor creatori pe care îi visăm.
O revistă care se ocupă de noi
Este revista „Lanuri" din Mediaş (nr. 5-6-7, 1939). Revista
d-lor Mihail Axente şi George Popa (un admirabil exemplu de
idealism şi tenacitate) se ocupă în ultimul număr de revista „în­
semnări literare" (care are redacţia în Blaj) şi comentează astfel
apariţia ei:
„Rămâi uimit că în timpurile critice de astăzi, când şi cele
mai cunoscute reviste luptă cu greutăţi, se mai găsesc încrezători
idealişti care să încerce aruncarea pe piaţă a unei reviste.
Cu toate acestea, Blajul, cetatea culturei, care ne-a dat re­
vista cu acelaşi nume, azi trecută în amintire, îndrăzneşte a ne
trimite de pe meleagurile lui tânăra revistă întitulată atât de pom­
pos (?) însemnări literare. Această revistă, dela primul număr (nu
ştim câte vor apare), se prezintă sarbădă şi fără viaţă, sortită
peirei. Se vede că entuziasmului de astăzi îi lipseşte hrana spirituală.
Ne miră faptul că în Blajul atâtor forţe creatoare să nu se
găsească elementele necesare reeditării unei reviste.
632
CULTURA CREŞTINA
însemnări literare, aşa cum se prezintă, pe lângă că n'aduce o
notă notă, dar periclitează şi bunul renume al citadelei, şi-i păcat".
Nu ne-am opri la aceste comentarii dacă n'am şti că d. Mihail
Axente, care scrie rândurile de mai sus, e de bună credinţă. D-sa,
însă e insuficient informat şi atribue revistei „însemnări literare"
o importanţă pe care revista însăşi nu şi-o asumă, iar Blajul cu
atât mai puţin i-o recunoaşte. Blajul a îost reprezentat în ani tre­
cuţi de revista Blajul, despre care s'au făcut adeseori călduroase
aprecieri în publicistica românească. Azi Blajul este reprezentat
de revista Cultura creştină, care a încadrat în programul său (în
măsura posibilităţilor) şi rolul pe care-1 servea revista Blajul. De­
sigur că ar fi necesară în Blaj şi o revistă de pură literatură, dar
se aşteaptă vremi mai potrivite pentru apariţia ei.
Revista „însemnări literare" este scoasă de un grup de tineri
care n'au nimic cu Blajul. Ea intră în şirul numeroaselor încercări
tinereşti pe care elanul şi o grabă nejustificată le susţin în multe
din oraşele ţării. Până ce nu dovedesc realizări care să-ţi reţină
atenţia e, în orice caz, dovadă de prea mare generozitate ca să
te opreşti şi să le discuţi valoarea. Blajul n'are nici o posibilitate
de a cenzura apariţia revistelor şi cu atât mai puţin de a opri pe
cele care nu-i angajază întru nimic prestigiul şi răspunderile. Şi
nu credem că d. Mihail Axente trebue să fie mai îngrijorat de
renumele Blajului decât suntem noi înşine...
Altfel, numărul acesta al revistei Lanuri ne aduce acelaşi
material select cu care ne-au obişnuit celelalte numere. Colaborează :
Ion Moldoveanu, George Popa, Ion Th. Ilea, Mihail Axente, I. O.
Suceveanu, Teodor Scarlat, Dimitrie Danciu. — La cronici şi în­
semnări : N. Ladmiss-Andreescu, D. Danciu, George Popa, Mihail
Axente.
Prin entuziasmul şi străduinţa ei, revista Lanuri aduce mişcării
literare ardelene cele mai bune servicii.
RADU BRATEŞ
*
Douăzeci de
ani de v i a ţ ă spirituală în
Ardeal.
Sub acest titlu, revista Gând Românesc dela Cluj (nr. 7-9),
volum festiv apărut cu prilejul proectatelor serbări ale „Astrei" din
9-11 Sept. a. c . înmănunchează un bogat şi distins material de
studiu şi creaţie, care oferă cititorului un rar şi efectiv mijloc în
stăruinţa de a şti ce suntem şi cât preţuim în spiritualitatea mare
a naţiunii. In extindere de aproape trei sute pagini, cu o mare
bogăţie de clişee şi cu execuţie tehnică ireproşabilă, G. R., de sub
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
633
conducerea pedantă, poate prea pedantă uneori, a dlui /. Chinezii,
a îost şi este, mai ales prin acest volum, un real document asupra
valorii spirituale a Ardealului. Prin condensare de material, dar şi
de valori, el ar îi încoronat cu succes atmosfera de festivitate,
în care „Astra", cu ritmul său calm dar cu rezonanţe adânci, chemase
sufletul ardelean la mărturisire şi reculegere, cum făcuse de atâtea ori când nouri negri ameninţau orizontul senin al năzuinţelor
noastre naţionale.
Aportul de creaţie este datorat celor mai alese condee, unele
verificate şi consacrate (I. Agârbiceanu, T. Mureşanu, E. Bucuţa
ş. a.), altele în curs de afirmare (Emil Giurgiuca, Radu Brateş, N.
Caranica, M. Beniuc, G. Popa, Iulian Popa etc). Cine a citit barem
o frântură din opera evocată de aceste nume, recunoaşte uşor,
peste ceeace au fiecare caracteristic, atât în inspiraţie cât, mai
ales, în tehnica realizării acesteia, o unitate spirituală, prin care
Ardealul contribue cu o esenţială trăsătură în fizionomia spirituală
a neamului. Celor care, din motive binecuvântate ori nu, nu au orien­
tare suficientă în literatura ardeleană, acest volum comemorativ le
serveşte un mijloc comod şi eftin (abia 60 lei) şi aproape în toate
ramurile, cu o suficientă decumentare pentru o apreciere de amsamblu. Astfel, el poate fi socotit şi ca o antologie a actualităţii
spirituale ardelene.
Fără îndoială însă, partea cea mai mare a volumului este
consacrată studiilor de observaţie adâncă asupra caracterului spiri­
tualităţii Ardealului (V. Băncilă:
Semnificaţia Ardealului), ori de
privire generală asupra manifestărilor acestei spiritualităţi (/. Chinezii:
Douăzeci de ani de viaţă literară românească în Ardeal, Aurel
Decei: Istoriografia română transilvană în cei douăzeci de ani dela
Unire, V. Beneş: Două decenii de artă plastică ardeleană, Ion
Breazu:
Două decenii din viaţa Astrei) şi în sfârşit capitolul atât
de important al relaţiilor din trecut dintre Ardeal şi Regatul Român
susţinut de dl prof. /. Lupaş).
Desigur unele din aceste priviri de asamblu pot fi acuzate de
lacune, datorite uneori subiectivităţii autorului, dar trebue admis
că spaţiul restrâns al unui volum, chiar cu lărgimea acestuia, nu
îngăduia o menţionare mai completă a multelor încercări locale ar­
delene din ultimii ani.
Dintre toate aceste studii socotim că cel al dlui V. Băncilă
(Semnificaţia Ardealului) constitue axa centrală, concepţională, a
volumului, celelalte încreionând mai mult materialul susţinător aj
acesteia.
Peaceea ne permitem a reproduce, prin citate fragmentare,
634
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-10
osatura acestui articol, convinşi câ, din ceeace dăm, chiar cu un
oarecare abuz de spaţiu, susţinem interesul cititorilor în aşa mă­
sură încât însemnarea noastră va servi şi de hotărâtă recomandare
a acestui volum, atât de preţios pentru cunoaşterea sufletului ar­
delean.
Iată ideile şi cuvintele dlui Vasile Băncilă:
„In zodiacul geografic de semnificaţii româneşti, Ardealul ocupă
un loc de masivă eminenţă etnică în aşa măsură, încât nu ne pu­
tem înţelege pe noi ca neam dacă nu înţelem Ardealul.
înainte de toate, Ardealul cuprinde sensul originarităţii noastre...
Dar nu numai atât. Ardealul a reprezentat o funcţie de genesă
românească în mai multe rânduri. »Descălecările« Ardealului în
Principate au fost numeroase şi aproape continui". (Radu Negru,
Dragoş Vodă, mocanii, negustorii, coloniştii). ...„Afară de acestea,
sunt descălecările de ordin cultural ori cari s'au servit de cultură:
dela şcoala ardeleană la epoca lui Gheorghe Lazăr şi la campania
de organizare culturală prin Ardeleni a Basarabiei"...
...„In al doilea rând, sensul Ardealului în configuraţia sufle­
tului românesc e un sens de tenacitate, de dârzenie, pe deoparte,
de practicism organic şi de metodism, pe de altă parte". . .Ardealul
face faptă din idei"...
„In al treilea rând, semnificaţia Ardealului este în legătură cu
ideea de ordine şi de cultură... Moldova e artă şi literatură, Bără­
ganul e eternitate, dar Ardealul e — istorie. In Ardeal mai ales
s'au unit enigma dacică cu ordinea romană şi urmările se văd până
azi... Ardealul e o formă românească esenţială... el este pentru noi
chestiunea atât de genesă cât şi de ideal"
Ardealul subliniază
ideea autohtoniei româneşti. Aceasta e ultima şi într'un fel cea mai
suverană semnificaţie a Ardealului"...
...„Ardealul a ajuns pentru toţi Românii o consonanţă ma­
gică, ce actualizează dintr'odată un număr prestigios de sensuri
virile, eroice şi de duioşii cuminţi. Nume de foc de înălţimi şi de
coline, de îndrăsneli mari şi în acelaş timp de incantaţii minore.
Pronunţarea lui te face să auzi freamătul istoriei şi simfonia pă­
mântului nostru. Să vezi suferinţa de veacuri a şerbilor în aştep­
tarea dreptăţii naţionale. Să-ţi închipui procesiunile martirilor şi
mersul fantomatic al eroilor. Să întrezăreşti stânele pe munţi, mer­
sul turmelor, să asculţi tălăngile mioarelor coborând pe coaste...
Ardealul e pentru noi nume familiar de zavistii senine şi de forme
mângăioase ori mândre, de păduri tainice înfiorate de visuri viteze,
de odihnă şi de luptă, de doine şi de buciume războinice, de ar*
mistiţii şi de năprasne"...,
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-10
Sfinţii şi
635
animalele
Aceeaş atmosferă de întâlnire a cerului cu pământul, miresmată chiar de fiorul sufletului în rugăciune, stăpâneşte paginile ce­
lei de a 11-a „broşuri" din „Biblioteca pentru clasa cultă" a I. P. S.
Mitropolit Dr. Alexandru Nicolescu, care sub titlul Sfinţii şi animalele ne învie în ochii sufletului atâtea clipe de retrăiri ale vechilor
stări paradisiace, bogate în vibraţie poetică dar şi în admiraţie sa­
cră. Citind colecţiunea vieţii sfinţilor a Abatelui Perier din Lyon,
I. P. S. Sa, ocupându-se „întotdeauna cu mare simpatie de vieaţa
animalelor", ne oferă în articolul întâi o serie de scene de armo­
nică trăire cu animalele din vieaţa martirilor şi sfinţilor. In cele­
lalte articole se urmăresc şi se redau frânturi din vieaţa diferitelor
paseri şi patrupede. In întregimea ei broşura ne ajută să cunoaştem
natura şi prin ea măreţia lui Dumnezeu. Căci „mărirea sa se vă­
deşte atât în lucrurile cele mai mărunte cât şi în cele mai mari,
în vermuleţul ce se târăe în pulbere, ca şi în corpurile uriaşe ce-şi
parcurg de zor calea în sferile cereşti" (pag. 61). Ea ne inspiră şi
sentimentul frumosului natural, dar ne produce şi un îndemn spre
rugăciune. Natura cunoscută „sub unghiul consideraţiilor şi reflexii­
lor" acestei broşuri, îşi arată în deosebi frumseţea. „întreaga na­
tură atunci împreună cu omul formează o singură legătură indes­
tructibilă, o singură familie sub aripile ocrotitoare ale Providenţei
şi unul fiecare şi toţi împreună îşi sporesc şi potenţează bucuria
existenţei; înlesnindu-şi împlinirea rostului lor pe acest pământ".
Noi credem că broşura Sfinţii şi animalele va avea mulţi citi­
tori şi suntem siguri că cei cari vor citi-o îşi vor întipări adânc în
suflet acest gând al înfrăţirii tuturor în Domnul, trimiţând în acelaş
timp, cel puţin pe calea gândului, o sinceră mulţumire înaltului
Erarh care în tot chipul se strădueşte pentru mântuirea sufle­
telor noastre.
N. COMŞA
C R O N I C I
E d u c a ţ i a în
universitate
La solemnităţile de deschidere a anu­
lui şcolar universitar s'au rostit cuvân­
tări autorizate, vestind ţării mari pro­
iecte de radicală înoire a vieţii şco­
lilor înalte. E vorba în primul rând ca
institutele superioare de învăţământ să
nu se mai restrângă la pregătirea ştiin­
ţifică şi profesională a tineretului, ci
să-i dea mai ales o solidă educaţie mo­
rală şi socială, spre a putea aşeza în
posturile de comandă ale vieţii publice
caractere pilduitoare prin virtuţiile ce­
tăţeneşti, care singurele asigură propă­
şirea neamului,
Trecând la amănunte, Rectorul uni­
versităţii din Cluj, în acord cu guvernul,
a preoconizat înfiinţarea unei aşa nu­
mite „asistenţe academice", care va da
fiecărui student din anul întâi un to­
varăş mai în vârstă, care să-i fie povăţuitor şi supraveghetor. Iar pentru
vieaţa extrauniversitară, conducătorii fa­
cultăţilor se vor îngriji ca tinerii să
aibă un cadru prielnic de desvoltare
morală. Pentru studente, în deosebi,
se va face apel la societăţile femenine,
care vor avea încredinţarea de a crea
o atmosferă
familiară
in mijlocul
comunităţilor universitare. Se va tinde
cu alte cuvinte, la introducerea siste­
mului colegiilor, care dă rezultate ex­
celente în apus, în Anglia în deosebi.
Nu discutăm amănuntele şi măsurile
practice preconizate. Dorim ca ele să
reuşească deplin, deşi trebue să mărtu­
risim că suntem cam sceptici în pri­
vinţa lor. „Mentorul" mai bătrân care
s'ar da „balicilor" e o instituţie destul
de riscată. Fiindcă el nu va putea da
decât ceeace are. S'ar putea deci în­
tâmpla prea uşor ca eJ să fie exact con­
trarul idealului de „înger păzitor" care
„să ferească pe fii de ţărani de exce­
sele şi viciile oraşelor". Iar colegiile
engleze sunt admirabile, de sigur, în
Anglia; va trebui însă timp lung pânăşi
vor putea creia şi la noi tradiţiile să­
nătoase din care derivă puterea lor
educativă.
Vrem însă să subliniem cu toată tă­
ria însăşi anunţarea răspicată a noului
ideal care îşi face intrarea în fortăreţele
culturale care până acum au refuzat cu
atâta întârjire oarbă orice rol educativ
şi moral. Experienţele dureroase ale
celor două decenii de sbuciumată viaţă
publică, şi şi mai agitată vieaţă univer­
sitară românească, am făcut, în sfârşit,
să capituleze îndărătnicia celebrei „au­
tonomii" rău-înţelese şi să ducă la bi­
ruinţă poruncile nouilor orientări im­
puse de vremuri ca adevărate coman­
damente naţionale. Ne bucurăm de acest
pas, pe care-1 socotim hotărîtor pentru
destinul nostru, care depinde în măsură
covârşitoare de fizionomia morală a eli­
telor ce cresc în universităţile de astăzi.
Aplaudăm cu atât mai mult, cu cât noul
spirit care-şi anunţă intrarea în şcolile
înalte este un postulat categoric al prin­
cipiilor de vieaţă şi educaţie creştină,
în slujba cărora stă şi revista noastră
cu toată hotărîrea.
In dorinţa ca reforma anunţată să-şi
dea toată rodnicia binefăcătoare de toţi
aşteptată, ne permitem să subliniem din
nou unele lucruri pe care le-am mai
spus şi altădată. — Am dori înainte de
toate, ca acum, după-ce ministerul a
luat marea hotărîre principiară, să tragă
din ea toate concluziile. Nimic mai pă­
gubitor decât jumătăţile de măsuri; şi
nimic mai deprimant decât să te opreşti
Nr.
9-16
CULTURA CREŞTINA
la jumătatea drumului început. Ar fi o
iluzie amăgitoare să credem că noul
ideal educativ se poate atinge prin
câteva măsuri de suprafaţă. Nici un
fel de organizare poliţienească şi toate
îmbunătăţirile de ordin material din
lume nu vor reuşi să toarne în uni­
versităţi ceeace este singurul şi unicul
necesar: suflet nou, spiritualitate nouă.
Se cer, în acest cop, neapărat, schim­
bări radicale. Va trebui să taie adese
în viu, să se rupă categoric cu anumite
metode şi moravuri încetăţenite, cu atât
mai păcătoase cu cât sunt mai bătrâne.
Şi mai mult decât această acţiune ne­
gativă, de netezire a terenului: va tre­
bui să între în universitate însuşi isvorul
viu al nouei spiritualităţi şi moralităţi
pe care o râvnim; concepţia de vieaţă
creştină, cu înaltele ei idealuri educa­
tive, singurele care cresc adevărate ca­
ractere şi profiluri morale superioare.
Ca şi familia, ca şi şcoala primară şi
cea secundară, universitatea trebue să
declare categoric, sincer şi integral
creştină. Catedrele să nu dărâme în su­
flete credinţa, ci s'o întărească; profe­
sorii să nu fie sminteală pentru stu­
denţi, ci exemple de înaltă moralitate,
de pilduitoare viaţă creştinească şi ce­
tăţenească. Puse la temelia întregei
vieţi universitare, principiile morale
concepţiei creştineşti vor aduna într'o
mare armonie nu numai rezultatele di­
feritelor ci, la aparenţă, disparatelor
ştiinţe, ci le vor uni organic pe acestea
şi cu normele de conduită morală. Aşa
se cresc personalităţile echilibrate, com­
plete, armonice, în mâna cărora se va
putea aşeza cu deplină încredere şi cu
liniştită conştiinţă soarta României de
mâne. (a).
Programul F . R. N.
In ziua când ţara a sărbătorit ani­
versarea celor 46 ani pe care îi împli­
nise M. Sa Regele, „Frontul Renaşteri;
Naţionale" a adresat ţării un manifestprogram, în care îşi sintetizează vre­
rile şi ţelurile. Fiind vorba de unicul
organism politic oficial al ţării, această
63f
orientare de temelie era necesară
merită atenţiune deosebită.
şi
Este de sine înţeles că idealul urmă­
rit de întreaga mişcare nu poate fi al­
tul decât acel care trăeşte în sufletele
tuturor Românilor adevăraţi şi patrioţi:
întărirea şi înălţarea Patriei. In slujba
lui trebue pusă „munca stăruitoare,
cinstită şi ordonată a membrilor". Vor
fi călăuzite aceste strădanii de mai bine
de zece principii fundamentale, care
constitue ideologia mişcării, temelia ei
spirituală, care vor inspira deci întreaga
acţiune de guvernare a regimului.
In chip firesc, aceste directive mari nu
spun prea multe lucruri noui. Ele sunt în­
săşi comandamentele permanente ale
vieţii româneşti. Aşa sunt, în deosebi, adevărurile fixate în punctele 1-4 ale pro­
gramului: Regele, „care întrupează şi
reprezintă statul" (1); care, statul, la
rândul său, „este chezăşia independen­
ţei şi desvoltării poporului nostru" (2);
„întărirea sentimentului de demnitate
şi mândrie naţiorîală" ^3); ca şi larga
înţelegere ce am avut-o şi vom avea-o
faţă de minorităţile noastre, precum şi
grija ce trebue s-o purtăm Românilor
de peste hotare (4); Acelaşi lucru se
poate spune despre directivele puncte­
lor 7—9 din program: „propăşirea ma­
terială prin obligativitatea şi cinstirea
muncii (7), promovarea
elitelor (8), şi
întărirea
solidarităţii româneşti.
—
Trebue însă să subliniem în chip deo­
sebit punctele 5 şi 6. Cel dintâi vor­
beşte despre „respectul şi întărirea fa­
miliei", subliniind că: „din punctul de
vedere al statului esenţială e familia,
iar nu individul. Familiile numeroase,
sănătoase şi prospere fac puterea sta­
tului, iar acesta la rândul lui trebue să
le ocrotească, căci mulţi copii însem­
nează mulţi viitori producători, viitori
soldaţi şi contribuabili". Chiar de aceea
F. R. N. „va urmări o modificare a le­
gislaţiei acolo unde va trebui pentru a
se acorda scăderi familiilor numeroase
atât în ce priveşte impozitele directe
cât şi taxele succesorale şi dimpotrivă
638
CULTURA CREŞTINA
Nr. 9-i0
de a mări dările Celibatarilor şi familii­
Dar şi aci: Bucuria noastră va fi de­
lor fără copii. Se vor crea apoi dreptu­
plină numai atunci când vom vedea
rile de preferinţă la ocuparea slujbelor, realizările concrete poruncite de acest
scutiri şi reduceri de taxe şcolare, pe
principiu salvator. Le sperăm şi le aş­
căile de comunicaţii etc. Se vor com­
teptăm. In tot cazul, un punct e câşti­
bate în acelaşi timp cu energie cauzele
gat : problema s'a pus. E a nu se va mai
ce determină sau contribue la slăbirea putea lua dela ordinea zilei. (a).
familiei". — Art. 6 prevede „crearea
Noui vlădicii o r t o d o x e
unei vieţi spirituale prin
desvoltarea
credinţei creştine şi a culturii
autoh­
In sesiunea sa de toamnă, „Sfântul
tone". Credinţa creştină este un element
Sinod" a adoptat proiectul de lege în­
esenţial al fiinţei româneşti, aşa fel că
tocmit de ministerul cultelor, care pre­
„nu eşti român deplin dacă nu eşti bun
vede înfiinţarea, pe data de 1 Noemcreştin". De aceea F . R. N. „înţelege
vrie c , a unei mitropolii a Olteniei cu
să meargă pe drumul înaintaşilor şi în­
reşedinţa la Craiova şi, tot pe atunci,
deamnă pe membrii săi să cinstească
a unei episcopii ortodoxe la Timişoara.
biserica, să ia parte la slujbe, să alcă­
Teritorul ei va fi tăiat, fireşte, din vlătuiască coruri bisericeşti, să ajute la ri­
dicia Caransebeşului, care va fi redusă
dicarea de lăcaşuri sfinte, să dea într'un
prin aceasta în chip destul de simţitor.
cuvânt lui Dumnezeu ce este a lui Dum­
Ne bucurăm sincer de aceste pro­
nezeu".
grese ale bisericii ortodoxe, şi nu putem
Trebuesc primite cu toată satisfacţia avea decât cuvinte de admiraţie pentru
aceste legăminte programatice. In chip guvernul care ţine să arate importanţa
deosebit, se cade să fie subliniate cele
specială ce o atribue chestiunilor bise­
privitoare la familie. Nu sunt, de sigur, riceşti ducând la bun sfârşit, în vremuri
mai puţin importante nici declaraţiile
de excepţională răutate, probleme care
despre religie şi biserică. Dar ele nu s'au agitat zadarnic două decenii deasunt noui. Fraze mult-puţin asemănă­ rândul. Urăm noilor ctitorii — care,
toare s'au putut citi în cele mai multe
astădată, se înfiinţează în regiuni unde
din programele partidelor politice as­
ortodoxia are credincioşi — vieaţă spor­
tăzi suprimate. Valoarea lor, atunci ca
nică şi activitate binecuvântată. Să fie
şi acum, depinde de voinţa sinceră şi
focare vii ale înaintării spirituale şi
luminată de a trage din această mărtu­
morale ale regiunilor pe care le vor
risire de credinţă concluziile practice ce
păstori. Răspândind duhul credinţii, al
se impun. In trecut am avut, în privinţa
iubirii şi al păcii, vor fi mai de folos
aceasta, amăgiri destule. Să dea Dum­ şi ortodoxiei şi neamului decât prin
nezeu ca acum odată să nu ne înşelăm. orice fel de agitaţii de natură confe­
Se afirmă însă acum, mai limpede sională, pe care nu le iubeşte Dumne­
şi mai categoric decât în trecut, rostul zeu şi nu le doresc nici credincioşii.
Interesant este însă că nu toată lu­
şi rolul familiei în comunitatea
naţio­
mea se bucură, în înseşi cercurile con­
nală. Problemă pe care nevoile vremii
ducătoare ale ortodoxiei, de noua rânau impus-o pe primul plan al preocu­
duială. Caransebeşul, de ex., este deapărilor de stat în tot apusul. E a există,
tot atât de imperioasă şi vitală, şi Ia dreptul nemulţumit. Organul oficial al
acestei vlădicii, „Foaia Diecezană", în­
noi. E bine că F . R. N. îi dă atenţia
cuvenită. Nu putem decât să-1 felici­ tr'un articol destul de categoric, ex­
tăm, mai ales noi, cei cari de atâta primă o serie de nedumeriri. Se miră
că ministerul, şi mai ale Sfântul Sinod,
vreme milităm deschis şi stăruitor pen­
tru a trece între interesele esenţiale în aceeaşi sesiune aduc, în una şi aceeaşi problemă, două hotărîri contrare.
ale neamului grija de familie, celula şi
temelia societăţii.
Surprinzătoare găseşte şi schimbarea
Nr. 9 4 0
COLÎURA CfiEŞf 1NĂ
de atitudine a mitropoliei din Sibiu, ale
cărei cercuri conducătoare până în luna
trecută erau de părerea că delimitarea
de noui eparhii nu se poate face decât
de Congresul naţional-bisericesc, şi în
nici un caz din iniţiativa ministerului
cultelor. Cu toate acestea, ierarhii mi­
tropoliei ardelene au votat acum pro­
iectul ministerului, care intră în atribuţiunile Congresului. In felul cum s'a
rezolvat problema, organul caransebeşan vede o desconsiderare a Banatului,
de care nu s'a ţinut seama deşi era in­
teresat în primul loc. „Banatul — con­
tinuă revista — figurează în titulatura
Mitropoliei noastre ca provincie deose­
bită şi totuşi de data aceasta a îost
tratată ca o »vale» oarecare din epar­
hia Clujului". Părerea Caransebeşului
este că „unitatea noastră, întâi cea bi­
sericească şi de fapt cea politică, se­
rios şi hotărîtor o poate salva numai o
unică episcopie pe întreg Banatul, care
să poată deveni cu vremea mitropolia
Timişoarei".
Noi n-avem de gând să ne ameste­
căm în această chestiune domestică a
ortodoxiei. Am pomenit-o numai sub
titlul de informaţie şi cu dorinţa ca lu­
crurile să se împace cât mai curând, (a).
Patronii primari ai
Italiei.
Prcaîer. Părinte Pius XII, printr'un
motu proprio — Licet commisso
Nobis — cu data 18 Iunie 1939, a con­
stituit de patroni primari ai Italiei pe
Sf. Francisc de Assisi şi pe Sf. Ecaterina de Siena. Plini de dragoste faţă
de patria lor şi pe când erau pe pă­
mânt, nu încape îndoială c ă acestor
doi eroi ai virtuţiilor evanghelice le
v a fi acum, în slăvile cereşti, şi mai
dragă Italia pentru c a r e atâta s'au
rugat şi au ostenit în vieaţa c e a tre­
cătoare.
Aceasta-i convingerea Supremului
Pontifice şi în a c e a s t ă convingere,
dela înălţimea Scaunului Apostolic,
când declară pe cei doi sfinţi de pa­
troni primari ai conaţionalilor săi, îi
639
recomandă şi c a pilde de urmat tu­
turor italienilor. Simpatizaţi şi până
a c u m în peninsula italică mai mult
decât oricari alţi sfinţi ce a dat ac e a s t ă răsadniţă de cuvioşi şi cuvi­
oase, neamul din c a r e au odrăslit îi
v a cinsti de acum înainte cu pietate
potenţată.
S c r i s o a r e a papală rândueşte săr­
bători legate pe zilele celor doi pa­
troni cereşti, obligatoare pentru în­
treagă Italia şi insulele ce-i aparţin.
Cei cari sunt îndatoraţi în primul
rând să primească aceste sărbători
sunt preoţii, atât cei de mir, c â t şi
cei de mănăstire. Gestul de atât de
aleasă semnificaţie m o r a l ă a Sf. P ă ­
rinte, a fost primit cu entuziasm stră­
bătut de cucerie sfântă. («)
„Serviciul Social"
suspendat
Un decret-lege pe c â t de scurt pe
atât de neaşteptat a adus la cunoştiinţa ţării brusca încetare din viaţă
a „Serviciului Social". Toate fondu­
rile lui au fost puse la dispoziţia
apărării ţării. Ceata impunătoare de
funcţionari, rânduiţi să facă apostolie
culturală destul de bine plătită, au
îost trimişi îndată la ocupaţiile şi
serviciile constructive de unde fuse­
seră detaşaţi; o serie de funcţiuni cu
vădit c a r a c t e r sinecurist au îost pur
şi simplu desîiinţate.
N-am văzut curgând nici o lacrimă,
de cerneală m ă c a r , la căpătâiul mân­
drului îăt decedat prematur. Dimpo­
trivă, ţara a luat spre ştire cu netăgătuită satisiacţie anunţul îunebral.
— Fenomenul e, fără îndoială, ciudat.
E r a vorba doar de o instituţie m a r e ,
c a r e voia să cuprindă şi să directiveze întreaga evoluţie a vieţii naţio­
nale. „Ridicarea satului" pe toate
terenele, biologic, cultural, economic,
social — era lozinca îundamentală
a nouei organizaţiuni. Prin a c e a s t a
însă, menirea ei era să domine inte­
gral drumurile destinelor noastre
viitoare, satul îiind realitatea de te­
melie a vieţii româneşti. Firesc ar fi,
640
CULTURĂ
CREŞTINĂ
deci, c a întreaga obşte să plângă atunci când se frâng la început de
sbor aripile unui ideal atât de vast
şi atât de grandios.
A r fi greu, de sigur, să se g ă s e a s c ă
la repezeală o explicaţie
suficientă
şi integrală a acestui paradox decon­
certant. Ne place să ştim, de sigur,
c ă în vremuri de î n c e r c a r e c a cele
de a c u m toată grija şi tot banul no­
stru trebue pus în slujba apărării
hotarelor; e sigur însă c ă nu fondu­
rile — a c ă r o r mărime depindea în
totul de voinţa guvernului şi c a r e
puteau, deci, v a r i a după puteri — au
determinat m ă s u r a radicală a sus­
pendării „ad calendas g r a e c a s " a
„Serviciului", şi cu atât mai puţin
satisfacţia generală cu c a r e ea a
îost salutată de obştea r o m â n e a s c ă .
Să aşteptăm cu răbdare viitorul, c a r e
v a lămuri de bună s e a m ă tainele
prezentului.
O constatare se poate face totuşi
de pe acuma, fără t e a m ă de a greşi
şi fără a face nedreptate cuiva. —
Ca intenţie şi concepţie, în mare,
„Serviciul Social" era bun. Voia un
lucru folositor. Dar felul cum a fost
organizat şi cum a crezut c ă trebuie
să procedeze practic la realizarea
idealului era cu totul greşit. Un stra­
şnic organism birocratic, ramificat
şi ierarhizat fără greş, cu tot aparatul
funcţionăresc ce se poate imagina
începând dela comună, trecând peste
plasă, judeţ, ţinut şi culminând într'o
conducere contrală atotputernică, mai
puternică chiar decât diferitele ministerii în a c ă r o r viaţă şi atribuţiuni
se a m e s t e c a cum şi c â t voia, nu era
câtuşi de puţin mijlocul potrivit pen­
tru
entusiasmarea
colectivităţilor
spre noui avânturi culturale şi soci­
ale. Şi ţ a r a a t â t a v e d e a : directori şi
inspectori de tot felul, secretari şi
dactilografe, teancuri de formulare şi
rapoarte c a r e n-aveau nici o legă­
tură cu realitatea şi nici o priză asupra sufletelor, Apostolie pe banii
Nr. â-io
Mirare e c ă îndrumătorii instituţiei
s'au obstinat în a c e a s t ă reţea de
forme fără suflet în ciuda tuturor
stăruinţelor ce s'au făcut pentru a-i
arăta alt drum, mai uşor, mai simplu
şi mai ducător la scop. „Astra" noa­
stră culturală, între altele, s'a sbătut
mult să convingă pe cei în drept c ă
singura cale potrivită pentru reali­
z a r e a unui ideal atât de v a s t a r fi
a c e e a pe c a r e a mers, dela înfiinţa­
r e a ei până azi, bătrâna noastră
v a t r ă de lumină ardeleană. Să con­
tinue adecă metodele idealiste, cu
oameni şi energii c a r e se pun de
bună voie şi desinteresat în slujba
unei cauze atât de nobile. Statul, cu
funcţonarii şi banii săi, să ajute nu­
mai a c e a s t ă iniţiativă particulară
idealistă, s'o generalizeze şi, prin ajutoarele imediate date eforturilor
locale, să stimuleze spiritul de jertfă
al satelor şi oraşelor. Aceste sugestii,
din nenorocire, n'au găsit ascultare.
Rezultatul îl vedem.
In afară de a c e a s t a , trebue de si­
gur să mai fie şi o m i c ă greşală în
însăşi concepţia de temelie a instituţiunii. A ş a v a s t ă şi atotcuprinză­
toare cum se croise, a v e a c e v a ne­
bulos şi, foarte probabil, tulburător
pentru funcţionarea normală a celor­
lalte departamente c a r e îndrumează
diferitele sectoare ale vieţii sociale.
E r a „Serviciul Social" conceput c a
un minister al tuturor ministerelor,
aşa cum sociologia o concep unii c a
un fel de sinteză şi corolar a tuturor
ştiinţelor. Este evident c ă o coordo­
nare şi colaborare sistematică, orga­
nică chiar, a diferitelor autorităţi c a r e
diriguesc viaţa ţării spre ţinte co­
mune, bine precizate, este absolut
n e c e s a r ă . Altfel, d a c ă fiecare din ele
ar merge pe drumurile sale fără a
ţinea s e a m ă de întreg şi de scopurile
comune, a m ajunge la destrămare şi
haos. Dar a c e s t rol de coordonare
şi armonizare revine în chip firesc
însuşi organului suprem c a r e c â r -
Nr. 9-JU
CULTURA CREŞTINA
mueşte viaţa publică: consiliului de
miniştri, preşedinţiei consiliului, pu­
terii legiuitoare şi Capului Statului.
Rolul şi atribuţiile „Serviciului So­
cial" a r fi trebuit deci mult mai pre­
cis determinate în toate amănuntele
pentru a nu turbura rânduiala exi­
stentă, ci a potenţa puterea creatoare
a energiilor naţionale.
Să sperăm c ă î n c e r c a r e a neisbutită de a c u m v a ii de învăţătură pen­
tru viitor. Atunci, când v r e m e a v a fi
prielnică, v a trebui să se reia gândul
bun c a r e a pornit „Serviciul Social"
şi să se caute realizarea lui în forme
potrivite, încunjurându-se greşelile
de netăgăduit pe c a r e le-a vădit epi­
sodul încheiat a c u m a , prin legea mai
sus pomenită, (a).
F r ă ţ i a ruso-germană
Fantezia lumii a suferit o înfrângere
ruşinoasă. Realitatea s'a dovedit mult
mai îndrăzneaţă decât ar fi putut bă­
nui şi cea mai excentrică închipuire. —
Spre totala uluire a tot ceeace se cheamă
minte omenească, într'o bună dimineaţă
de Septemvrie ni-s'a vestit, cu cea mai
calmă solemnitate oficială, că Germania
dlui Hitler a legat frăţie „de cruce" cu
U. R. S. S-ul dlui Stalin. Preţul eveni­
mentului incredibil 1-a plătit, generoasă,
Polonia, care s'a lăsat devorată la ban­
chetul marei reconcilieri.
Dacă n'ar sta în faţa noastră reali­
tatea tangibilă, simţită şi ameninţătoare,
am crede şi acuma că e o glumă de
1 Aprilie. Pare, doar, pur şi simplu ab­
surdă. Naţional-socialismul şi comunis­
mul s'au prezentat lumii, cu ultima în­
verşunare, drept cei doi poli extremi ai
vieţii rânduite pe pământ. Divinizarea
naţionalului rasial ridicat în faţa inter­
naţionalismului satanic. Lumea întreagă
— aşa se zicea — trebuia să aleagă,
ca'n vedeniile apocaliptice ale sfârşi­
tului, între cele două steaguri, repre­
zentând unul idealul civilizaţiei spiri­
tualiste, celalalt barbaria degradantă a
materialismului. Lupta dintre ele avea
su decidă de viitorul omenirii. Ea tre­
641
buia să vină; implacabilă şi totală. —
In vederea ei au început a se închega
fronturile în toate continentele. Antikomiternul în faţa internaţionalei roşii!
— Popoarele s'au agitat, s'au entuzias­
mat şi au crezut!
Şi dintr'odată, pe neaşteptate, munţii
care se băteau în capete s'au oprit prie­
teneşte şi, cu picioarele pe cadavrul
Poloniei, şi-au strâns mâna cu efuziune,
juruindu-şi frăţie pe vieaţă şi pe moarte.
In fumul ce ieşia din pipa păcii s'a
volatilizat, ca o pară netrebnică, toată
conturaţia ideologică, ce ţinuse în înver­
şunată încordare neamurile pământului.
S'a dovedit, astfel, că în ţări bine gu­
vernate, care ştiu ce vreau, fiindcă vo­
inţa lor e perfect totalizată într'una sin­
gură, ideologiile sunt ceaţă şi fum, care
dispare la o singură suflare a gurii stă­
pânului. De altfel — a declarat d. Hitler
în Reichstag, explicând noima întorsăturei surprinzătoare — „metodele nu
contează; numai rezultatele au valoare".
Au mai rămas totuşi destui naivi pe
care nu i-a trezit din febră nici această
lovitură de măciucă. Ei s'au mângâiat
aşa, că în definitiv ideologia rămâne
pură, deoparte şi de alta; momentan
însă a câştigat ceva ce o va ajuta să
obţină victoria finală. Deci compromisul
momentan foloseşte scopului final. —
In curând însă li s'a luat şi această
scândură de salvare. S'a declarat tot
oficial, că deşi cele două concepţii de
stat sunt hotărîte să-şi respecte grani­
ţele respective, constată totuşi cu plă­
cere că nici nu sunt atât de contrare
cum păreau. La Moscova s'a spus lă­
murit că era firesc ca cele două mari
puteri totalitare să-şi dea mâna în faţa
ideologiei adverse, reprezentată prin
democraţia apuseană. Aşa este, cu ade­
vărat. Numai privitorii superficiali s'au
putut înşela în credinţele lor. înrudirea
între naţional-socialism şi comunism
era adâncă, organică, oricât aparenţele
erau contrare. Amândouă au răsturnat
doar ordinea de valori tradiţională; au
eliminat principiile transcendente; au
luat o valoare vremelnică — unul sân-
9
642
CULTURA CREŞfÎNÂ
gele, celalalt clasa — şi au decretat-o
absolută; ambele au ajuns la o adevă­
rată statolatrie cu desfiinţarea libertăţii
individuale, etc. etc. In repeţite rânduri
noi am atras luarea aminte asupra aces­
tor afinităţi profunde. — Astăzi ele ni-se
înfăţişază în toată strălucirea lor nesu­
lemenită.
Cât de înţeleaptă este vechea vorbă
despre extremele care se ating! (a.)
Bulgarii ne
prigonesc
limba.
Rămăşiţele străvechilor Români
autohtoni pe pământul năpădit mai
apoi de Bulgari dau astăzi aproape
un sfert de milion de oameni. Urmaşii
cutropitorilor de odinioară nu pot su­
feri elementul românesc şi fac tot ce
pot c a să-1 strivească.
Ştiri mai noi, încrestate de „Tri­
buna" (12 Aug. 1939) a r a t ă c ă actua­
lul regim bulgăresc nu v r e a să r ă ­
m â n ă mai prejos de înaintaşii săi
cari au lăsat în amintirea Românilor
barbarul „Taie popa limba". Alor
noştri li-s'a interzis să-şi mai vor­
b e a s c ă limba sub sancţiuni straşnice.
Asemenea au fost oprite datinile ro­
mâneşti, colindele, cântecele de stea
şi alte obiceiuri de ale noastre, fiind
înlocuite cu de celea bulgăreşti.
Câinoşîa a c e a s t a s'a repezit şi la
biserică. Aducându-şi adecă aminte
c ă Românii din Bulgaria, mai ales
cei din regiunea Vidinului, îşi au bi­
sericile lor ortodoxe în cari slujba
religioasă se face româneşte, autori­
tăţile bulgăreşti au confiscat toate
cărţile bisericeşti române înlocuindu-le cu de cele staroslave, căutând
să stârpiască şi în a c e s t fel limba
r o m â n ă şi tot ce-i în legătură cu ea
pe pământul stăpânit azi de Bulgari.
Ortodoxia alor noştri le îmbie prilej
binevenit asupritorilor să-i sugrume.
A ş a cum au făcut şi fac dealtfel şi
Ruşii, Sârbii şi Grecii ortodocşi cu
Românii ce au nefericirea să fie cu
ei de-o lege şi se află unde s'a ni­
merit, în urma unui fatal destin is­
toric pentru noi, să fie ei stăpâni, (n.)
Nr.
(MO
Asasinarea Premierului Ţării
Luna Septemvrie din a c e s t an, c a r e
a adus prăpădul războiului germanopolono-anglo- francez, a avut şi pen­
tru Ţara n o a s t r ă o surpriză înfioră­
t o a r e : a s a s i n a r e a d. Armând
Călinescu, primul ministru al Ţării. Vestea
acestui odios atentat răpunător a
fost cu atât mai uluitoare, cu c â t
venia în vremuri de cumplită învol­
burare europeană, când a v e a m c e a
mai m a r e lipsă de perfectă linişte şi
armonie între marginile Patriei, spre
a ne concentra toată atenţia şi toate
energiile asupra măsurilor de luat
pentru a face faţă primejdiilor ce se
îngrămădesc la notare.
Pomenita lovitură criminală a în­
doliat toată lumea r o m â n e a s c ă ne
orbită de patimă şi pentru motivul
c ă cel răpus era una dintre perso­
nalităţile cele mai alese ale vieţii
noastre publice. Bărbat în floarea
vârstei, stăpân pe o culturş solidă
câştigată în ţ a r ă şi în străinătate —
a făcut strălucite studii de drept la
Bucureşti şi Paris — şi om de a c ­
ţiune, dublat de oratorul distins, era
omul dela c a r e se aştepta să facă
mult în interesul Ţării şi a Neamului
său cari i-au fost dragi şi pentru
cari a înţeles să lucreze în toată
vremea trecută, şi nu încape îndoială
c ă tot a ş a ar fi făcut şi în viitor: cu
devotament şi energie şi înfruntând
orice risc.
A d e v ă r a t : a ocupat în vieaţa-i re­
lativ scurtă (avea abia 46 ani când
a fost răpus) mai multe poziţii. Odată
aşezat însă pe linia de luptă, a ştiut
să-şi apere poziţia rostro et unguibus,
în credinţa c ă a ş a slujeşte mai binele
obştesc. Detestând crima a cărei
victimă a fost Armând Călinescu —
morala creştină nu poate decât să
deteste şi să osândească orice crimă,
toate strigând răzbunare la ceriu —
ne aliem doliului general cerând
Domnului să fie milostiv sufletului
robului său săvârşit sâlnic de vieaţa,
în slujbă, la datorie, (n).
Nr. 9-10
Impozitul
CULTURA CREŞTINĂ
pe
moşteniri
Marea învolburare ce ne frământă, a
făcut să se treacă prea uşor peste de­
cretul-lege No. 3560 din 28 Sept. 1939,
care modifică în chip simţitor regimul
fiscal al succesiunilor.
Se ştie că, dela nişte taxe neînsem­
nate asupra colateralilor, prin majorarea
continuă a tarifelor, la moşteniri, s'a
ajuns la un adevărat impozit pe capi­
tal, deosebit de oneros. Trecerea repe­
tată a unui patrimoniu la urmaşi, în­
semna pur şi simplu vaporizarea lui în
taxe şi impozite. Dacă acest schimb
repetat de moştenitori se petrecea la
intervale de timp scurte, se putea în­
tâmpla ca în câţiva ani să dispară, pur
şi simplu, averi frumoase care ar fi
fost, altfel, temei de existenţă şi pros­
peritate pentru una ori mai multe fa­
milii.
Situaţia era nedreaptă şi antisocială.
Statul trebue să favorizeze formarea
de capitaluri potrivite, să stimuleze spi­
ritul de economie, să nu descurajeze
pe cetăţenii muncitori şi întreprinzători.
In acelaşi timp, datoria statului este să
ocrotească familia, nu să contribue,
prin fiscalitate excesivă, la distruge­
rea patrimoniului care constitue baza
economică a căminului.
Consideraţiuni de această natură stau
la temeiul pomenitei legi, care reduce
destul de simţitor cotele de impunere,
mai ales Ia moştenitorii direcţi şi ru­
dele cele mai apropiate, de altă parte
moderează progresivitatea care era prea
rapidă. Copilul care plătea, după moş­
tenire, să zicem de 1.000.000 lei 45.000,
în viitor va plăti numai 33.000; nepotul,
în loc de 121.000, va plăti 65.000 lei. —
La succesiunile directe este scutită de
impozit prima tranşă de 100.000 lei.
Deosebit de călduros trebue salutată
dispoziţia nouă, care vine să uşureze si­
tuaţia familiilor cu mulţi copii. Dacă,
adecă, moştenitorul are, în clipa des­
chiderii succesiunii, patru sau mai mulţi
copii în vieaţă, impozitul lui succeso­
ral se reduce cu 10% pentru fiecare
643
copil în plus peste trei, fără însă ca
această scădere să depăşască 10.000 lei
de fiecare copil, sau 50% din totalul
impozitului. — Uşurări noui se fac moş­
tenirilor ţărăneşti. Rămâne neimpoza­
bil atâta pământ cât constitue lotultip de împroprietărire, nu numai când
trece la moştenitorii direcţi, ci şi la
părinţi, fraţi, surori nepoţi şi nepoate
de fraţi. Se va calcula cu reducere de
75% inventarul agricol mort, iar clădi­
rile agricole se socot aparţinând so­
lului şi nu vor fi evaluate. — S'au fă­
cut şi înlesniri de plată, admiţându-se
ca impozitul pe succesiune să poată fi
plătit în 12, ori chiar 16 rate semestriale.
Poate că în, concret şi amănunt, vor
trebui făcute şi alte îndreptări şi îm­
bunătăţiri. In tot cazul, este un început
lăudabil şi trebuec apreciate principiile
pe care, prin aceasta, autoritatea de
stat începe a le lua în considerare. Ele
tind la întărirea familiei şi la stimularea
unor virtuţi deosebit de importante
sub raport social, (a).
L a un sfert de
veac
Cu 25 ani în urmă tinerii leviţi ai
Seminarului teologic român unit din
Oradea au pus temeliile societăţii lor
de lectură „Sf. Ioan Gurădeaur". Gân­
dul modest înfăptuit atunci s'a do­
vedit a ii fost gând binecuvântat.
Ceeace apare lămurit dintr'o privire
retrospectivă asupra sfertului de v e a c
încheiat şi asupra strădaniilor şi rea­
lizărilor acestei societăţi.
Privirea a c e a s t a o putem face mul­
ţumită unui mănunchiu ales de foşti
şi actuali membri ai societăţii po­
menite, cari s'au îngrijit să prindă
într'un număr festiv al
Vestitorului
din Oradea o mulţime de momente
din trecutul şi prezentul ei. Cu bine­
c u v â n t a r e a Preasf. Valeriu Tr. Frenţiu scriu, în numărul 13 din a c e s t an
al organului eparhiei orădane, păr.
Gh. Bârna, Ilie Dăianu, Vasile Bolea,
Ludovic Vida, Titu Mălai, Gavril B a r bul, I. Georgescu, L. Tăutu, Vasile
Gavrişiu. E , Potoran, I. M. Gârleanu,
9*
644
CULTURA CREŞTINA
ş. a. Trebuesc parcurse toate aceste
pagini pentru a se vedea c â t suflet
românesc şi c â t ă energie tinerească,
străbătută şi iluminată de cel mai
curat şi mai creştinesc idealism, s'a
cheltuit în cadrele acestei grupări
ocrotită de Marele Dascăl al Bisericii,
c a r e este Sf. Ioan Qurădeaur! (Ne-am
bucura mult să vedem retipărită fru­
m o a s a şi atât de cuprinzătoarea bio­
grafie a Sfântului, scrisă de păr. I.
Georgescu pe pag. 101—110 ale nu­
mărului festiv al Vestitorului).
In afară de şedinţele teologice-literare, la dosarul activităţii soc. „Sf.
Ioan Gurădeaur" ocupă loc de frunte
lucrările editate de a c e a s t ă societate
harnică. Dintre aceste tipărituri, multe
l a număr, menţionăm: Episcopul
Mihail Pavel de I. Georgescu; Trium­
ful Papalităţii, de I. Carre"re; Meditaţii
euharistice, de Sf. Ioan Vianney; Fla­
c ă r a Credinţei de L. T ă u t u ; Poeţii
Bihorului, de E . Potoran, ş., a. —
Toate urările noastre de bine şi la
tot mai mult, pe a c e e a ş cale bună. (n).
Martiriul
Poloniei
Austria... Cehoslovacia... Vă mai
aduceţi aminte ? Ţări paşnice şi culte,
şterse de pe h a r t ă ; popoare vrednice
şi mândre, c ă l c a t e în picioare, numai
fiindcă erau mici şi agresorul era
mai tare.
L e - a m plâns şi le-am îngropat pe
rând. De fiecare dată ni s'a spus că-i
ultima înmormântare. Că de-acum
molochul imperialist nu mai v r e a
pământ şi popoare... Dar, la c â t e v a
luni, abia, altă lovitură teribilă. In
c â t e v a săptămâni din Septemvrie
1939, Polonia distrusă şi împărţită,
pradă tragică, între puternicii şi la­
comii ei adversari de totdeauna.
S'a cutremurat, cu adevărat, con­
ştiinţa lumii întregi. Un fior de spaimă
a învăluit guverne şi popoare. între­
barea se înfigea în minţi şi inimi c a
o săgeată de foc : P â n ă când şi până
unde? şi al cui v a fi rândul? — Sub
presiunea ei, manile s'au încleştat
Nr. 9 4 0
pe mănunchi de săbii. Răsboiul cel
mare, răfuiala definitivă a început,
cu riscul de-a îneca Europa în sânge
şi de a preface în scrum toată civi­
lizaţia ei mulţi seculară.
Poate c ă , în tainicele planuri ale
Celui ce ţase pânza istoriei şi rândueşte drumurile popoarelor, marti­
riul Poloniei a v e a să s e r v e a s c ă acest
m a r e ţ e l : limpezirea radicală a atmo­
sferei otrăvite, c a r e m a c i n ă viaţa
lumii din ultimul deceniu. P o a t e c ă ,
în c r â n c e n a încleştare ce ne cuprinde,
se lămuresc sufletele şi ideile, se dau
pe faţă cele ascunse, se arde tot ce-i
gunoi şi uscătură, se înfruntă în te­
ribilă i n c ă e r a r e binele şi răul.
Destinul Poloniei, dealungul vremilor, cu greu poate fi tălmăcit fără
ajutorul marelui Mister ce se j o a c ă
pe scena lumii, unde Polonia, îmbră­
c a t ă în negru, j o a c ă mereu rol de
tragedie. Popor viteaz, gata de sacri­
ficiu, patriot în toate fibrele sale,
credincios şi cucernic c a nici unul
altul — totuşi isbit mereu de fulge­
rele sorţii, trebue să plângă veacuri
după veacuri în robii amare, să-şi
vadă ţ a r a sfâşiată între vecini hră­
păreţi !
In acelaşi timp însă, sub p o v a r a du­
rerilor şi umilirilor, naţia polonă
creşte neîncetat. Iubirea de n e a m i-se
lămureşte şi adânceşte. Dă contri­
buţie considerabilă patrimoniului cul­
tural al omenirii. Sufletul i-se oţeleşte şi credinţa în viitor se face cu
atât mai dârză cu c â t p o v a r a robiilor
e mai m a r e .
Nu v a îi altfel nici acum. Muceni­
cia prin c a r e trece nu v a face decât
să dea strălucire nouă sufletului po­
lonez şi să-i p r e g ă t e a s c ă viitor de
glorie. II merită. Suferinţele şi erois­
mul admirabil de c a r e a dat dovadă
în cursul acestei vijelioase tragedii,
i-au asigurat simpatiile lumii. Dreptul
firesc pe care-1 are şi el, c a oricare altă
naţie de pe pământ, de a trăi liber
pe pământul strămoşesc, desvoltându-şi în p a c e marile calităţi naţio-*
Nr. 9-10
CULTURA CREŞTINA
nale cu c a r e 1-a înzestrat Ziditorul
a toate, îi asigură şi ajutorul Celui
de Sus, c a r e este Dumnezeul drep­
tăţii şi al milei. — Ca unii c a r e am
avut, în cursul veacurilor, parte bo­
gată de suferinţe asemănătoare şi la
fel a trebuit să ne cucerim prin sânge
şi lacrimi dreptul la vieaţă indepen­
dentă, înţelegem mai bine decât alţii
dezastrul cumplit al Poloniei, dar şi
grandoarea netăgăduită a durerilor
ei. Ca ţară, am fost aliaţi şi prieteni.
Un motiv mai mult c a să avem pen­
tru ea toată simpatia şi toată com­
pătimirea, u m a n ă şi naţională.
A m arătat-o, pe c â t am putut, faţă
de fiii ei, pe c a r e soarta nemiloasă
i-a alungat din casele şi de pe pă­
mântul părintesc pe meleaguril noas­
tre. A c e a s t a ne serveşte spre cinste.
(a).
Transfer de
populaţie
In a c e s t v e a c al naţionalismului
extremist, problema minorităţilor de­
vine din zi în mai g r a v ă . Deslegarea
ei paşnică pare aproape cu neputinţă,
din moment ce în numele pomenitu­
lui principiu suveran, fiecare pretinde
pentru sine drepturi şi puteri de ni­
mic limitate. Astfel frământările in­
terne din ţările cu minorităţi sunt
boală endemică, provocând şi con­
flicte externe.
Reichul german a propus şi a ini­
ţiat o metodă radicală, dela c a r e
speră o definitivă clarificare şi paci­
ficare: transferul, sau schimbul de
populaţie. — A trecut imediat şi la
fapte. A început cu germanii dinTirolul italian, pentrucă să continue
cu cei din ţările baltice, cu cari v r e a
să germanizeze fostul coridor polo­
nez. Intenţiunea este, se pare, ca pe
încetul m ă s u r a să se extindă la toţi
germanii c a r e petrec în ţări streine.
Nu se poate nega c ă î n c e r c a r e a e
de stil şi perspective mari. E şi lo­
gică. Cel puţin pentru minorităţile
c a r e nu pot ajunge la convieţuire
armonioasă în ţările unde le-a risi­
645
pit destinul, altă cale de liniştire nu
există. Acolo, cel puţin, ea v a trebui
deci î n c e r c a t ă în ciuda oricăror greu­
tăţi şi sacrificii.
Evident, aceste greutăţi sunt imen­
se. Mai ales d a c ă e vorba de grupuri
numeroase. Smulgerea unor populaţii
compacte de pe glia pe c a r e trăiesc
de veacuri, unde le dorm părinţii, de
c a r e este legat sufletul şi obiceiurile
lor, este o a d e v ă r a t ă şi t r a g i c ă desrădăcinare. U r m e a z ă imediat o pro­
blemă economică de proporţii gigan­
tice. E a ar sdruncina, fără doar şi
poate, în chip simţitor şi economia
publică a ţărilor respective. Nu mai
puţin s'ar resimţi întreaga viaţă so­
cială. — Europa fiind în c e a mai
m a r e parte împestriţată cu grupuri
de naţionalităţi diverse, o transferare
sau repartizare a tuturor ar semăna
perfect cu o migraţiune a popoarelor,
c a r e nici în urmări nu s'ar deosebi
prea mult de năvălirea barbarilor.
Chiar de a c e e a nu credem c ă trans­
ferul ar putea fi aplicat pe deantregul, în toată Europa. In parte a r fi
cu neputinţă, în parte de prisos. Apoi,
dat fiind c ă popoarele sunt valuri în
mişcare, oricât s'ar „purifica" astăzi
după sânge statele, c a mâine proble­
m a minoritară s'ar deschide din nou
şi operaţia ar trebui începută da
capo.
Nici nu negăm însă total eficienţa
metodei. Pentru grupuri mici, răsleţe,
expuse pierzărei, ea v a putea da
bune rezultate. Chiar şi pentru gru­
puri etnice mai mărişoare c a r e nu-şi
găsesc nici cum odihna în statele
actuale. In toate cazurile însă, vor
trebui să se respecte drepturile fi­
reşti atât ale indivizilor, c â t şi ale
statelor interesate. Schimbul nu se
poate face decât cu prealabila şi
echitabila înţelegere a ţărilor inte­
resate. Deasemenea, el nu poate fi
obligator, ci va trebui să lase fiecă­
ruia libertatea opţiunei; aşa cum s'a
procedat în Tirolul italian. In felul
acesta apoi, cei r ă m a ş i s'ar încadra
646
CULTURA CREŞTINA
deplin şi definitiv, de bună voie în
viaţa statului în c a r e au r ă m a s şi
n'ar mai putea a v e a ispite dincolo
de hotare.
Oricum, problema transferului, odată pusă, r ă m â n e deschisă şi astăzi
nu se pot prevedea î n c ă rezultatele
ce le v a da. (a).
Solemnitate
semnificativă
Duminecă, în 29 Octomvrie c , Sf.
Părinte dela Roma a c o n s a c r a t , pen­
tru misiunile externe, în Basilica Vaticană, doisprezece
episcopi
aparţi­
nând la douăsprezece
naţionalităţi di­
ferite. Şi anume: 2 indigeni africani,
1 din Madagascar, 1 irlandez, 1 din
Statele-Unite, 1 german, 1 belgian, 1
chinez, 1 indian, 1 francez, 1 mexi­
can şi 1 italian.
Faptul acesta îşi a r e semnificaţia
sa înălţătoare de suflete. Numai cu
două zile mai înainte apăruse „Summi
Pontificatus", c e a dintâiu enciclică a
Preafer. Părinte Pius XII, în c a r e se
d e c l a r ă : „Toţi cei cari intră în Bi­
serică, o r i c a r e ar fi obârşia ori limba
Nr. 9-10
lor, trebue să ştie c ă au drepturi egale de fii în C a s a Domnului, unde
stăpâneşte legea şi pacea lui Hristos".
Iar celor doisprezece urmaşi ai apo­
stolilor şi vestitori ai cuvântului
mântuirii, Vicarul lui Hristos, dupăce
i-a sfinţit întru episcopi le-a grăit,
în auzul cardinalilor, diplomaţilor
bisericanilor şi mirenilor ce erau de
faţă:
„Vă aşteaptă lupte aprige; însă
dragostea creştină nu ştie de neîn­
credere ; nici nu pot fi date de min­
ciună făgăduinţele divine... Şi în
v r e m e ce grija de cele pământeşti,
discordii intensive şi invidii sfăşie
şi despart, cu o frecvenţă impresio­
nantă, oamenii, Biserica lui Dumne­
zeu, Maica preaiubitoare a tuturor
popoarelor, îmbrăţişează întreaga fa­
milie umană cu nemărginită iubire,
fără să facă deosebire de neam, ori
de trepte, şi poartă grijă, fie cu ru­
găciunea fie cu operele externe, de
mântuirea şi fericirea tuturor".
A ş a înţelege Biserica lui Hristos
menirea sa şi aşa purcede, (n).
BIBLIOGRAFIE
/. LUPAŞ: Un vlădică român năpăstuit la anul 1638. Cine putea
fi? — Bucureşti 1939. (Extras din Analele Academiei Române. Seria III,
tom. XXI.)
Notarul (Stadtschreiber) sas din Si­
ghişoara, G. Kraus (1607—79) vor­
beşte în Cronica sa la anul 1638 de
un episcop român din Ardeal, numit
în fruntea vlădiciei Bălgradului în
urma recomandaţiilor principelui Ma­
tei B a s a r a b al Munteniei şi c a r e
episcop, fiind denunţat c ă cu prile­
jul vizitaţiilor canonice se deda la
acte de imoralitate, a fost judecat de
soborul c o n v o c a t la reşedinţa sa din
Alba-Iulia, destituit şi bătut cu nuiele,
conîiscându-i-se toate averile pe c a r e
1
le avea. ) Informaţia o găsim şi în
Cronica lui G. Haner (1672—740), c a r e
precizează c ă episcopul recomandat
de voevodul muntean era „ex magnatum familia", şi dă detalii mai multe
privitoare la fărădelegile săvârşite').
Şincai, reproducând în Cronica sa la
anul 1638 povestirea lui Haner, iden­
tifică pe candidatul lui Matei B a s a ­
rab cu vlădica Ilie Iorest (1640—43)
şi cu el l-au identificat toţi istoricii
noştri. Domnul profesor I. Lupaş nu
a c c e p t ă a c e a s t ă identificare şi de
') Fontes Rerum Austriacarum. Wien 1861, I, 3 p. 131—32).
) Textul la Cipariu, Archio pentru filologie, şi istorie p, 629 (în notă),
2
Nr. y-iO
CULTURA
a c e e a se întreabă în chiar titlul lu­
crării s a l e : Cine putea fi vlădica nă­
păstuit in anul 1638? Procedând prin
eliminare, dsa ajunge la concluzia
c ă năpăstuitul nu putea îi Ilie Iorest,
fiindcă acesta a ajuns în fruntea vlădiciei Bălgradului abia în 1640; şi nu
putea fi nici Ghenadie, c a r e păstoria
acolo începând cu anul 1627,pentrucă
Ghenadie a murit în scaun la 3 Sep­
temvrie 1640. Episcopul năpăstuit pu­
tea fi numai Dosoîtei, antecesorul lui
Ghenadie, c a r e — Dosoîtei — pără­
sind în 1627 Scaunul vlădiciei Băl­
gradului, s'a reîugiat la vre-o mă­
năstire din Ţara Românească, de
unde s'a putut întoarce, cu recomandaţia lui Matei Basarab, în 1634, în
Ardeal, reuşind să obţină episcopia
Maramureşului.
Interpretarea a c e a s t a a distinsului
proîesor şi academician ni se pare
cu totul greşită. înainte de toate tre­
bue să stabilim un l u c r u : nici Kraus,
nici Haner nu spun că vlădica a fost
judecat, destituit şi bătut în anul 1638,
ci spun c ă în acesr an a fost reco­
mandat de voevodul muntean şi nu­
mit de principele Gh. Rakoczy I. Ajun­
gând în 1638 vlădică, el a săvârşit în
cursul păstoririi sale, a cărei durată
nu se indică, faptele pentru c a r e a
fost „năpăstuit". Kraus scrie în Cro­
nica sa la anul 1638 c ă a t u n c i : Aus
der Walachey ward ein Caluger vom
Matthae
Waida zum
Wallachischen
Bischof commendiret undt vom Fursten
anstat der walachischen Pfaffen berufen... Acelaş lucru îl spune şi Ha­
n e r : Comendvaerat
in episcopi
officium vladicam hune a n n o 1638, Mathaeus, Vajvoda Transalpinensis,
amicus principis Răkoczy, ex
Magnatum
haud dubie oriundum familia. Prin
urmare, nu năpăstuirea a avut loc în
1638, ci r e c o m a n d a r e a şi numirea
episcopului. Pentru a comite faptele
CREŞTINA
64f
c a r e i se imputau, a trebuit să t r e a c ă
timp, mai ales c ă acelea au fost co­
mise cu prilejul visitaţiilor cano­
nice; asemenea a trebuit să t r e a c ă
timp până când ele au ajuns la cu­
noştinţa principelui şi până s'a con­
v o c a t şi ţinut sinodul c a r e să-1 osândiască. De-aceia, toată argumentarea
dlui I. Lupaş, întemeiată pe presu­
punerea c ă năpăstuirea a avut loc
în 1638, cade dela sine.
Dar chiar admiţând, de dragul dis­
cuţiei, c ă destituirea episcopului şi
bătaia lui cu nuiele s'ar îi întâmplat
în 1638, nici în acest c a z destituitul şi
şi bătutul nu putea îi Dosoîteiu. Dl
Lupaş ştie şi o spune c ă în acel an
(1638) vlădică era Ghenadie, bănueşte
însă c ă „năpăstuitul" a îost Dosoîteiu
ca episcop al Maramureşului, în îruntea căruia ajunsese în 1634 în urma
recomandaţiilor lui Mateiu B a s a r a b .
Şi a c e a s t ă ipoteză este cu totul gre­
şită, p e n t r u c ă : 1) atât Kraus c â t şi
Haner vorbesc de un episcop al Băl­
gradului (nu al Maramureşului), şi 2)
Dosoîteiu al Maramureşului nu mai
era în scaun în toamna anului 1637,
când în fruntea bisericilor de-aci îl
găsim (la 3 Noemvrie şi 15 Decem­
vrie) pe Demetriu Pop din Moiseiu ).
1
Din cele de mai sus rezultă înaîară de orice îndoială, c ă „năpăstui­
rea" n'a avut loc în anul 1638 şi c ă
„năpăstuitul" nu putea fi vlădica Do­
soîteiu. înainte de a a r ă t a cine a îost
acel episcop destituit şi bătut cu nu­
iele „vor seiner Kirchen undt Weyssenburger Sitz", c u m spune Kraus, să ne
întoarcem la cei doi cronicari saşi.
Inîormaţia lor cuprinde două greşeli
evidente. întâia greşală este data. In
anul 1638 scaunul vlădicesc al Băl­
gradului nu era vacant, ci era ocapat
de Ghenadie, c a r e a păstorit neîn­
trerupt din toamna anului 1627 până
la 3 Septemvrie 1640 când a murit').
') A. Cziple, Documente privitoare la episcopia Maramureşului.
Bucu­
reşti, 1916 p. 43 (No. 12—13).
') Scrisoarea din 4 Septemvrie 1640 a superintendentului Ştefan Geleji
Către principele Gh. Râkdczy I. în Uj Magyar, Muzeum din 1859, I. (p. 203—4).
64ă
CULTURA CREŞTINA
Prin u r m a r e atunci nu putea a v e a
loc nici o intervenţie pentru numirea
nimănui la acel scaun vlădicesc. In­
tervenţiile s'au făcut numai în 1640,
clapă moartea lui Ghenadie, şî s'au
făcut atât din partea lui Matei B a sarab, voevodul Munteniei, c â t şi din
partea lui Vasile Lupu, al Moldovei.
Cel dintâi îl susţinea pe călugărul
Meletie Macedoneanul, iar acesta, Va­
sile Lupu, pe Ilie Iorest. Candidatul
lui Matei B a s a r a b s'a prezentat per­
sonal la Alba-Iulia înaintea super­
intendentului Geleji şi totuşi, spre
m a r e a supărare a voevodului mun­
tean, a îost numit de principele ar­
delean candidatul lui Vasile Lupu.')
Cronicarul Kraus a făcut deci un
lapsus vorbind de v a c a n ţ a în 1638 a
vlădiciei Bălgradului, iar afirmaţia c ă
Iorest a fost recomandat de Matei
B a s a r a b este explicabilă, fiindcă noul
episcop a fost sfinţit de mitropolitul
muntean.
L a 9 Noemvrie întorcându-se din Muntenia, dela sfinţire, sosia în B r a ş o v însoţit de 10 persoane ).
Iorest a r ă m a s în scaun până în
v a r a anului 1643. La 19 August al
acestui an, superintendentul Geleji
vorbeşte într'o scrisoare adresată
protopopilor români despre restan­
ţele de dare v l ă d i c e a s c ă anulată ră­
mase din timpul vlădiciei lui şi în în­
ţelegere cu noul vlădică (Simeon Şte­
fan), îl însărcinează pe preotul Ioan
cu stângerea acelor restanţe de dare ).
„Năpăstuitul" a fost Ilie Iorest şi năpăstuirea a avut loc în vara
anului
1
1
Nr. fj-id
1643. Diploma, din 10 Octomvrie 1643,
cu c a r e a fost aşezat în fruntea epis­
copiei Bălgradului Simion Ştefan, a
cărui alegere avusese loc cu c â t e v a
luni înainte, nu lasă nici o îndoială
în a c e a s t ă privinţă. In ea principele
spune c ă după moartea lui Ghenade,
(post decessum a c ex h a c luce digrationemhonorabilis quondam Georgii Genadii) a numit c a urmaş al lui
pe Ilie Iorest. Acesta, în loc de a fi prin
nevinovăţia vieţii şi prin pietatea sa
pildă luminoasă pentru păstoriţi, „perversorum morum suorum et affectuum
praecipitatus
detrususque
in barathrum, variis semeţ ipsum nefandae vitae maculis
implicuisse,
munusque
suum vladicale, vitae dissolutionis detestandis nequitiis obfuscatum
fecisse".
Fiind denunţat de mai mulţi preoţi
de exorbitationilus
plurimis,
a îost
trimis în judecata sinodului, unde
s'au dovedit toate fărădelegile lui şi
de-aceea a îost scos din vlădicie şi
dat pe m â n a autorităţilor civile „ad
luendam debitam paenam", c a r e con­
form legilor de-atunci
(Aprobbatae
III, 47, 21) era bătaia cu miele ).
4
Este surprinzător, c ă d. I. Lupaş
n'a observat c ă , în fond, textul lui
Haner şi textul părţii din diploma lui
G. Răkoczy I. din 10 Octomvrie 1643
c a r e se referă la Ilie Iorest, este iden­
tic şi astfel discută cu atâta bogăţie
de date o chestie c a r e nu mai poate
fi discutată.
Z. Pâclişanu.
') S c r i s o a r e a din 8 Octomvrie 1640 (după numirea lui Iorest)! alui Ge­
leji către G. Răkoczy ibidem 223—4.
'') N. Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal. Bucureşti 1902 p. 52 n o t a : „Kam
assm Land der Wladicka selb 10 Personen".
) Hurmuzachi, Documente XV, 2 p. 1 1 0 8 - 9 No. 2052.
') A ntfs parâzna szemălyek halâllal biintettessenek, a nbtelenek pediglen ne birsăggal, hanem veszszovel buntettessenek. — Textul diplomei în
Cipariu o. cit. pp. 628 squ.
8
TIPOGRAFIA
SEMINARULUI
i'EOLOOlC